20 de semne care îi arată femeii că este (prea)iubită

A venit 14 februarie,Valentine's Day. Ziua Sfântului Valentin. Ziua tuturor îndrăgostiţilor.

Bine, a şi trecut această frumoasă sărbătoare, dar nu-i nici un bai! Pe 24 februarie mai tragem o dublă şi iubim româneşte...prea neaoş, prea ca la ţară!

Oricum, zilele astea mi-am propus să sparg toate tiparele civilizaţiei, aşa că NU voi iubi doar pe 14 şi pe 24 februarie, ci pe întreaga perioadă dintre cele două sărbători ale îndrăgostiţilor! Da, aţi citit bine! Zece zile de iubire! Zece întâmplări ciudate şi-o minune, te-au adus în viaţă...zece muze se tot miră cât eşti de frumoasă!! - vorba cântecului...

Zecele este al Nadiei Comăneci! Zecele este al lui Hagi! Zecele reprezintă perfecţiunea...şi acum, doar în acest an, mi-am dăruit nici mai mult, nici mai puţin decât ZECE ZILE DE IUBIRE!!! "Cam mult", veţi spune...pentru că există un risc prea mare de monotonie, dacă facem acelaşi lucru, zi de zi, de zi, zece zile la rând. De aceea, pe undeva e mai corectă sărbătoarea de o zi, pentru că nu ai timp de plictiseală; nu intră cuplul în colaps, nu se plânge nimeni că a dispărut iubirea, că vrea ceva nou sau că relaţia a devenit fadă. Hotărât lucru, iubirea de-o zi, aşa cum ne-o prezintă canoanele, e fericire curată!

Da' dacă e să raportăm cele 10 zile la un an întreg...da, corect! Tot nu merită efortul!

...şi uite d-aia sparg tiparele civilizaţiei moderne! EU O FAC! (lată, de obicei...da' nu mai contează, prea ţinem cont de toate amănuntele)

Problema mea cea mai mare e că nu prea le mai am cu iubitul; sunt aşa...plictisit, morocănos, şters şi apatic. Mă unge pe suflet când rostesc Dragoste - cu "D" mare, că aia cu "d" cică nu se mai bagă de seamă, e prea ordinară - atât că nu prea mai ştiu la ce se referă. "Nici o problemă!" - îmi spune un prieten - "...trăim în zodia Vărsătorului şi Era informaţiei. Dai un click şi te-ai rezolvat! Afli orice"!

...şi-am dat. Şi-am aflat. 

Am găsit un cogeamite cuvânt de învăţătură întins pe mai multe cuvinte (că aşa a fost traducerea din ce limbă o fi fost copiat), care le învăţa pe femei cum să îşi dea seama dacă sunt iubite de iubiţii lor. Acuma, io nu-s femeie...dar am citit articolul din perspectiva bărbatului care nu face ce trebuie, ca să ştiu ce să fac! E cu schepsis, că mă duce capul! Vorba aia: am terminat şi-o facultate!

Pe scurt, în teorie, cam asta îmi propusesem: să fac pe dosul semnelor care arată că bărbatul nu iubeşte, ca să ies pe plus. În practică, însă, am rămas neterminat şi cu mici întrebări, pe la punctele esenţiale. Şi le fac publice, că poate s-o găsi cineva să mă deştepte şi pe mine.

Prin urmare, iată cele 20 de semne la care femeia trebuie să fie cu ochii în patru:

1. "Dacă bărbatul iubeşte cu adevărat, el niciodată nu umileşte femeia".

...şi dacă nu iubeşte cu adevărat, o poate umili?? Hahahahaha!!!! Adică, să vină cu scuze d-alea: "Draga mea, te iubesc! Dar nu e iubire adevărată...deci am voie să te umilesc, că aşa zic specialiştii. URAAA"!!!! 

2. "Dacă bărbatul iubeşte, atunci femeia nu trebuie să-i câştige dragostea, respectul, nu trebuie să demonstreze absolut nimic - toate demonstraţiile deja trăiesc în inima lui".

Stai că asta e cu demonstraţie pe desen, că are o fractură de logică. 

Deci, reluăm: dacă bărbatul iubeşte, femeia nu trebuie să îi mai câştige dragostea. Păi ce să-i mai câştige, dacă are deja? Femeia asta este iubită şi mai vrea să câştige încă o dragoste? Vrea o supradragoste? Se crede la păcănele, să primească jackpot peste câştigul deja existent?

Apoi: "...nu trebuie să mai demonstreze absolut nimic". Aha! Aici se schimbă centrul de greutate pe femeie. Prin urmare, am stabilit că bărbatul iubeşte...bun. DAR  DACĂ FEMEIA IUBEŞTE, LA RÂNDUL EI, NU TREBUIE SĂ O ARATE, CUMVA? De ce iubirea bărbatului trebuie susţinută de fapte, dar femeia nu are nimic de demonstrat, pentru că toate demonstraţiile trăiesc în inima bărbatului?
Bă, să mori tu! Asta-i discriminare! HUO!!! Drepturile omului vă mănâncă!  

3. "Dacă bărbatul simte dragoste adevărată pentru femeia lui, dar nu se chinuie şi nici nu-şi chinuie iubita cu iluzii nevrotice, atunci niciodată, sub nici un pretext, nu-şi va lovi femeia dragă. Şi asta se referă nu numai la loviturile fizice, ci şi la cele psihologice".

Nasol moment. "Fifty shades of Grey" a fost o nebunie printre femei, şi acolo le bătea p-alea cu biciul! Şi le-a plăcut să fie supuse prin forţă şi cu forţa...chiar o cereau. Cică simţeau nu ştiu ce gâdilăciuni şi plăceri nebănuite prin zonele fierbinţi. 

Deci, cum e cu pretextul? De cine trebuie să ascult, ca să fiu bărbat iubăcios cu adevărat? De specialiştii lu' peşte, sau de "50 de umbre"?

4. "Bărbatul care iubeşte - întotdeauna vrea copii cu femeia iubită".

Şi dacă ea nu vrea? Sau...dacă partea feminină este, de fapt, bărbat? Cum o scoţi la capăt?
Ca să citez un clasic modern: De ce să îngrădim relaţia în chingile Evului Mediu? De ce există presiunea asta socială pe tinerii îndrăgostiţi, de a avea copii? De ce? De ce? Astăzi trăim liber şi iubirea poate avea mai multe forme şi culori. Orfelinatele sunt pline de copii! De ce să mai facem alţii şi să supra-populăm planeta? IUBIREA NU SE VOTEAZĂ! Haştag!

5. "Când bărbatul iubeşte, atunci el îi face femeii cadouri mici sau mari - în funcţie de nivelul venitului său material şi statutul social".

Mai pe înţelesul meu: dacă nu ai bani, faci cadouri mici; dacă ai bani, faci cadouri mari. It's a must! Dar dacă ai bani, nu poţi face şi cadouri mici? Dacă eşti patron de bişniţari, îţi ţii drăguţa numai pe cadouri de la mia de euro în sus? C-apoi eşti şmecher, nu te dedai la un rahat de trandafir, de 5 lei - ca toţi săracii! Aşa? 

Şi dacă fata vrea flori, i-o retezi de la rădăcină şi o trimiţi la specialişti, să o lămurească! Muahahahaha!!!

6. În orice situaţie complicată sau îndoielnică, un bărbat care iubeşte cu adevărat, întotdeauna va lua partea femeii iubite, chiar dacă ea nu are dreptate".

GREŞIT!! COMPLET ŞI TOTAL GREŞIT! Adică bărbatul care iubeşte femeia o susţine p-asta şi când ştie că spune o năzbâtie? Adică bărbatul trebuie să spună ceva ce nu e adevărat? Să fie mincinos şi ipocrit? Şi atunci bărbatul ăsta ce mai e pe lângă femeie? Stâlpul casei, demn şi inamovobil sau un simplu căţel de poşetă, care umblă cât îi permite lesa? 

7. "Dacă în inima bărbatului trăieşte adevărata dragoste, atunci el îi va ierta iubitei sale toate neajunsurile, indiferent de numărul şi semnificaţia lor".

Aha! Deci iubita bărbatului care îşi iubeşte iubita e cal...ăăăă...iapă despiedicată. Întrebare: regula asta se aplică şi pentru femeie? Adică e o relaţie deschisă, sau cum? Dacă femeia face un menage a trois...câte unu' pe zi, fără ştirea iubitului se pune că are un neajuns ce trebuie iertat. Dar dacă şi el face d-astea, fără ştirea iubitei, merge? Întreb pentru un prieten...ca să nu mă pun contra Legii.

8. "Dacă bărbatul iubeşte femeia - el o cere de soţie, el va legaliza relaţia".   

Bun, o cere. Şi dacă nu acceptă? Dacă dragostea ei "nu stă într-o hârtie"? Sau, dacă nu există deloc? Sau mergem pe ideea că femeia e zână iubăreaţă, iar bărbatul e şturlubatic?

Perfect, aşa să fie! Dar dacă iubita e amanta bărbatului care o iubeşte, pentru că ăsta-i deja cu remorca acasă? Ce face, bărbatul? Bigamia nu-i legală, iar divorţ, poate nu vrea. Există cazuri. Deci: CE FA-CEM?

9. "Dacă bărbatul iubeşte, el tinde să petreacă tot timpul cu ea".

Care EA??? Nu există nici un "ea" în această frază...

AAAA...stai că-s prost! EA e FEMEIA. OK...şi cum e teoria aia modernă a spaţiului personal? Eu am făcut d-astea, pe vremuri şi mi-am luat nenumărate scandaluri, că sufocam domniţa. Voia şi ea, spaţiul ei, dom'le! Că dacă-i iubită, nu-i siameză! 

Ăştia care au scris articolul sunt tradiţionalişti încuiaţi? ALOOOO??!! Trăim în epoca modernă, s-au schimbat obiceiurile!! Azi facem ce vrem, când vrem şi cu cine vrem, dacă intră sub cupola spaţiului personal! Am zis!

10. "Dacă bărbatul iubeşte, el este gata să aştepte intimitatea chiar şi un an, doar ca ea să-i fie alături, să fie în viaţa lui, să nu-i respingă curtarea".

Mda. Şi EA şteaptă, sau are dezlegare la antrenamente prin vecini - ca să fie gata? 

Şi să zicem că bărbatul care iubeşte aşteaptă "chiar şi un an". Un an e termenul limită? Adică..."fată, bălesc la tine un an. 12 luni; 52 de săptămâni; 365 de zile. Dar atât, că am şi eu nevoi şi avem faianţă prin toată casa! Dacă după un an şi o zi tot nu vrei, te-am pupat pe portofel! Are balta peşte şi eu nevoile mele"!

Încă o întrebare: cineva spunea că dacă nu există intimitate după 2 săptămâni de relaţie, aia se duce în gard. Ce zic specialiştii, aşa este??? Că de...e corect! Ochii văd, inima cere! Nici măcar adolescenţii nu se mai dau după vişin şi intră direct în problemă...d-apoi noi, oameni maturi!

11. "Dacă bărbatul iubeşte cu adevărat - el va vinde maşina preferată, va munci la 3 joburi din zori până-n seară, dar va face totul ca iubita lui să fie fericită şi să nu ducă lipsă de nimic".

Băi... cine a scris porcăriile astea?? O fătucă de 5 ani, care visează să stea în 3 palate deodată şi să fie plimbată de prinţ pe un cal alb?

Cine zice că dacă bărbatul iubeşte, trebuie să fie bancomatul femeii - ca să fie ea mulţumită?  Asta e pe sistem "fac orice pentru casă...ca să fii tu fericită"?!
Vă spun eu sigur sigur: NU VA FI FERICITĂ, pentru că va fi singură cuc - dacă bărbatul munceşte nonstop. Şi oricum nu va fi fericită, chiar dacă se va-mbăia-n diamante! 

Bărbatul care se comportă aşa, este doar un prost! Un preş, bun cât are portofel! Niciodată nu va fi respectat...pentru că altfel, bărbaţii bogaţi ar fi cei mai fericiţi în relaţie; şi realitatea arată că NU SUNT.

Şi mai e ceva: femeia vrea independenţă. Cum e independentă iubita bărbatului care iubeşte? Ăla o ţine pe palme, să nu-i lipsească nimic şi ea ce face? Cheltuie? Păi e o simplă sclavă, în cazul ăsta... 

Şi dacă e independentă şi are viaţa ei, atunci bărbatul ce este? Prost? Ce e al lui, e al ei şi ce-i al ei, e al ei - pentru că e independentă? Hai mă, să fim serioşi!

Şi gata, simt nevoia de o pauză...că nu mai pot cu creierii capului.

Pur şi simplu, mintea mea nu mai poate acumula atâta informaţie, de o asemenea (ine)stimabilă valoare! Sunt eu deştept, dar nu am capul prea mare şi nici măcar lecitina cea de toate zilele nu-şi mai face efectul.

Aşa că, facem o mică pauză publicitară.

Mâncăm, bem, dormim, mai un film, mai o muzică...şi revenim cu forţe proaspete.

Deocamdată...SĂ VINĂ MUZICAAA!!!

[Elena - Lună albă]

(VA URMA)

Drumeţind pe cărările istoriei

Nu ştiu ce-am visat acum câteva săptămâni, că m-am trezit într-o dimineaţă cu un ditamai dorul de ducă. Nu ştiam precis unde, dar parcă aveam mâncărici în tălpi şi nu stăteam într-un loc, nici cât ai fierbe un ou!
Azi aşa, mâine aşa...am tot sperat că depăşesc pornirea asta de a umbla teleleu prin ţară, că-i ditamai iarna afară! Da' de unde?! În loc să scadă, pofta-mi creştea într-o zi cât altele-n zece...de ziceai că-i odraslă de împărat, nu un nemernic de capricipiu! Văzând că nu-i chip să scap basma curată, m-am băgat în şedinţă şi am decis: "Bine, fie! Mâine-s turist! E bine"?

Am hotărât să vizitez Buşteniul, că nu am mai ajuns pe acolo de când eram a V-a - când am fost în excursie cu clasa, să vedem pârtia de schi. No, acum nu mă mai tenta acest preaminunat obiectiv turistic, că am ditamai derdeluşul în faţa porţii...prin urmare, am zis să mă urc cu telecabina pân' la Babe, că nu le-am văzut şi e păcat de dânsele - că nu-s peste pământ.  

Problema e că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg: când, în sfârşit, am ajuns la destinaţie, am aflat, cu stupoare, că telecabina nu merge de vreo câteva luni! Nasol moment... 

Stăteam singur în ploaie, la 9 dimineaţa, pe-o uliţă din Buşteni, întrebându-mă cu ce-o să-mi ocup toată ziua. Nu de alta, dar Buşteni e un oraş urât. Dărăpănat, decrepit şi mizerabil. Deci, ce să fac, unde să mă plimb şi ce să vizitez?

Tot umblând, aşa, muncit de gânduri, nu ştiu cum am făcut, că tot la pârtie am ajuns! Aia e, voia Domnului! Beau un ceai fierbinte la o terasă, fac un selfie şi bifez că m-am dat şi eu cu schiurile şi gata!. Păi nu? Ăsta era planul...care s-a dus de râpă, din nou: zona era pustie! Nu era weekend, că nu-mi place aglomeraţia deloc. Dar nici măcar o ţipenie de om, pe nicăieri? Tot umblând de colo-colo, am găsit nişte patroni de terasă, care bârfeau ceva, la o ţigară; doar că nu îi interesa prezenţa mea - şi-am plecat! Dacă nu aveau nevoie de banii mei, ce era să le fac? Să le cânt ode de închinare? Să le spun o poezie? I-am lăsat în treaba lor...

Şi m-am îndreptat spre ultima destinaţie din program: Castelul Cantacuzinilor. Era pe la prânz, deja, dar mă şi vedeam acasă până la sfârşitul după-amiezii, bând o cană de ceai, cocoţat în vârful patului.

Serios, nu mă aşteptam la nimic fenomenal. Eram deja aproape fleaşcă de la atâta ploaie, bătusem oraşul prin toate părţile în ultimele 4 ore, deci ce minuăţii se mai puteau întâmpla? 

Din depărtare, nici măcar castelul ăsta nu părea mare lucru...o construcţie gri, de a cărei existenţă nici măcar nu aflasem, până nu a menţionat-o o prietenă, într-o discuţie.

Aşa că iar am luat-o la pas, asteptând să fiu uimit.  Şi nu am regretat: vizita asta m-a bucurat atât de mult, că nu a mai contat nimic din ce s-a întâmplat până la acel moment! 

Ca să fiu cinstit, castelul, în sine, nu e mare lucru. Pe dinafară arată impunător; curtea înconjurătoare e destul de oacheşă iar priveliştea de pe terasă cică îţi taie respiraţia. Mie nu mi-a tăiat nimic, că era un nor şi-o ceaţă, de-ţi băgai deştele-n ochi, dacă nu erai atent ce faci cu ele.

Iar interiorul...ce să zic? Minuant! La vremea lui, adică... Pentru că acum erau doar nişte camere goale, cu pereţii văruiţi într-un verde spitalicesc. Practic, de admirat erau vitraliile de la ferestre, parchetul, câteva picturi originale din sala cea mare şi modelul bizantin pictat pe grinzi. Neinteresant!

...şi totuşi, fenomenal! Datorită ghizilor, care, prin cuvinte,  au reuşit să readucă la viaţă istoria acelor locuri. Fără ei, terminam turul în 5 minute - cu tot cu vizita la toaletă...dar aşa, am zăbovit pe acolo vreo 3 ore. M-au prins în poveste, ce să zic? Ascultam şi dacă închideam ochii, parcă eram transpus în timp: construcţia castelui...bogăţia prinţului...chefurile vremii...venirea comuniştilor la putere...confiscarea averilor, intrarea cu forţa în castel, furăciunea care a urmat şi ura cu care s-au acoperit picturile de pe pereţi cu nenumărate straturi de vopsea.

Locul mustea a ură! A fost prădat şi jupuit de orice valoare, n-am pomenit aşa ceva! 

De fapt, pe undeva înţeleg nevoia asta umană de a lua o amintire, când ajungi într-un loc deosebit. Şi eu fac d-astea: cum mă duc la vreo pădure, cum scrijelesc cu cuţitul pe copaci "G + R, U, G, O, A, S, M, N, P, C şi iarăşi R = LOVE" (da, da, ştiu că-s multe iniţiale, dar dacă am o inimă mare, iubesc şi mult - ca să o umplu); mă duc la Sfinx...pac! Smulg o pietricică d-acolo...cred că şi la Notre Dames de aş ajunge, nu mă las până nu răzui într-o sticluţă  niţică vopsea de pe pereţi, ca să am amintire pentru camera trofeelor de acasă!

...dar comuniştii au făcut-o în bătaie de joc! Au distrus şi au călcat în picioare trecutul, mânaţi de orgoliu şi de pretenţia că aduc ceva nou, mai bun şi mai echitabil. Problema e că nu tot ce e nou, e şi bun; şi nu tot ce e vechi, e prost.
Oricum, nu este nimic nou sub soare...până la urmă, cam la atât se reduce şi politica de azi: luptă, bătălie şi dezastru, pentru a înlocui vechiul cu noul.

Etajul castelului găzduieşte o galerie de artă. Pictură, grafică...eu am prin sculptură simbolistă.  Pietre, bolovani, blocuri de lemn, rădăcini şi fiare. Atât vedeam, dacă nu era domniţa ghid. Ghiguşa, mai pe scurt.
Ascultând povestea fiecărei sculpturi, treceam din diverse emoţii: imitam zâmbetul perfect al statuetelor greceşti, visam, îmi dădeau lacrimile... apoi deschideam ochii şi iar ascultam. La final am constatat că am păţit ca baba aceea care vine bucuroasă de la slujbă şi când este întrebată ce a spus preotul de este aşa încântată, răspunde simplu: "Nu mai ştiu, maică...dar a vorbit tare frumos"!

Aşa şi eu: nu îmi mai amintesc prea multe de la galerie, dar ghiduşa vorbea aşa de frumos, că nici nu mă mai interesau cuvintele! Şi-aşa uit de la mână, pân' la gură...iar arta simbolistă are mereu nevoie de o traducere. Adică poţi să faci un turn de hîrtie igienică folosită şi să-i spui că este o metaforă pentru prăbuşirea Turnurilor Gemene - murdăria reprezentând odioşenia acelor zile - că nu te poate contrazice nimeni. Iar cine nu ştie despre ce e vorba, tot hârtie folosită va vedea -  că asta e, până la urmă! Asta visez, asta pictez! - vorba artistului!

Una peste alta, am înţeles că istoria, ca şi arta, nu este o sumă de date ce trebuie reţinute mecanic - ci o trăire pe care trebuie să o simţi, dacă vrei să o înţelegi şi să nu îi repeţi greşelile. 

Aşa că fiecare cruce dintr-un cimitir este o părticică de istorie. Fiecare nume, fiecare fotografie a trăit, a iubit, a suferit, a învăţat,  a luptat şi a transformat. Fiecare mormânt este o poveste, un roman. Sau un film de Oscar. 

Spre ruşinea mea, m-am obişnuit atât de mult cu împrejurimile, încât nici nu mai realizez că prezentul se sprijină pe numele celor ce au fost. Numele de pe monumente, numele de pe cruci sau numele pe care fiecare le poartă în propria inimă.

În timp, am uitat şi istoria noastră. Noroc cu un prieten care mi-a arătat un filmuleţ aniversar, fix despre acest subiect. Are 50 de minute şi iniţial m-am codit...parcă nu aveam chef să pierd o oră din viaţă, degeaba. Aşa suntem noi: în epoca vitezei, vrem totul de-a gata - d-aia au apărut şi articolele clickbait, cu 3 sferturi de ştire în titlu. E importantă hăhăiala, nu informaţia.

Totuşi, m-am ambiţionat şi l-am urmărit până la capăt...     

...iar acum ştiu cum s-a născut poporul nostru: romanii şi-au pus mustaţă de dac şi s-au transformat în români!

Să bem pentru asta! 

Fac cinste! Am un vin dulce şi bun... Cabaret Şovinion original -  producţie proprie, de la crâşma  de peste drum!

[Fleurie - Turns you into stone]

...şi să dăm mână cu mână!

Mai ieri am serbat Ziua Internaţională a scrisului de mână.

"Perfect!" - îmi zic...şi imediat m-am gândit să o marchez şi eu, scriind o nouă postare. La tastatura, că doar nu-s nebun să o scriu de mână! Nu mai trăim în comunism, când toceam creioane şi tocam caiete întregi, scriind în oracol după dictarea gândurilor!
Acum ne-am modernizat şi suntem mult mai green; mâncăm sănătos, uniţi salvăm şi apărăm copacii, totul este eco şi scriem la tastatură - că d-aia suntem deştepţi şi am inventat-o! Ba, de la o vreme, este chiar şi virtuală - ceea ce înseamnă că nu mai suntem nevoiţi să apăsăm  butoane ca ghiolbanii, ci le pipăim. 

No, şi cum spuneam, m-am apucat de scris. Nu de alta, dar oricum nu am altceva ce face, pe viforniţa de afară - unde ninge...ninge ca-n poveşti! Bine...ajungând în acest punct, întrebarea logică ar fi: "În care poveşti ninge, dom'le, că eu nu am citit pe nicăieri despre aşa ceva"...dar, în fine! Important e că ninge şi sunt foarte fericit!

Nu-mi place iarna şi gerul, dar ador ninsoarea. Scurt! Mă inundă o fericire de neimaginat când ies afară şi am încălţările curate PE TALPĂ, după o jumătate de oră de umblat aiurea! De obicei, oricât mi-aş cremui pantofii şi oricât ar sclipi, la 5 secunde după ce am trecut pragul casei arată de parcă vin de la săpat şanţuri. Dar nu şi pe zăpadă...când nu mai există praf, bălţi, nămol sau târmoceală, ci doar o întindere fără margini de cer şi pământ, mai albă ca laptele - ceea ce mă trimite în al nouălea cer!

Păi na, ce să facem? Mă bucur şi eu cum pot; măcar la bocanci să fiu curat, că la inimă...Dumnezeu cu mila...Sunt mai negru ca un negru-n întuneric! Serios, atâta răutate n-am mai văzut la nimeni - deşi, dacă mă uit în jur, se vede din avion că se fac eforturi clare să fiu detronat de la conducere.

Mă gândeam la asta şi azi: tot poporul era cu unirea-n gură, aplaudând diverşi guvernaţi ce rosteau discursuri sforăitor de înălţătoare, despre strămoşii care au luptat cu abnegaţie, viziune şi spirit de jertfă pentru realizarea năzuinţelor populare - nu ca penalii de astăzi, care fac, dreg şi răstoarnă abuz.

Ceea ce, pe undeva cam aşa este...în trecut, oamenii erau mai uniţi. Uniţi în foame, în necazuri, sau la cozi...dar se respectau unii pe alţii. Inamici dacă erau, tot aveau o onoare şi o demnitate.

Prin urmare, despre ce unire mai vorbim, când fiecare vrea să fie mai buricul pieţii decât celălalt? Chiar şi conducătorii ţării, care cică-s socotiţi ca exemplu pentru naţiune, s-au dus unii hăis, la Iaşi, alţii cea - pe la Focşani - sau oriunde au nimerit mai mulţi adepţi, ca să evite huiduielile. Nu s-au putut uni nici măcar de ochii lumii, să dea bine la poză - oricât de falsă ar fi fost ea.

Concluzia: 

În plan general, etapa cu "iubeşte-ţi apropele" e o iluzie, iar  îndemnul "Ce ţie nu îţi place, altuia nu face" s-a transformat într-o simplă înşiruire de cuvinte. Păi când ieşi pe stradă şi dai cu scuipat în cine crezi tu că merită, cam ce părere-ţi faci? Cineva care se voia şugubăţ a sugerat că o fi fost vorba despre un scuipat anti-deochi...da' mă gândesc şi eu, ca prostu': acum e cu politica şi toată lumea se pricepe la ea, deci o poate comenta - inclusiv eu :D. Dar dacă vreun contribuabil se simte nedreptăţit de  totalul de plată pentru factura de lumină şi după ce decide în cap la el cine e vinovat, trage nişte scuipaţi în capul fătucii de la ghişeul de plată şi-i mai spoieşte cu noroi şi maşina proprietate personală?

Se poate întâmpla? Normal! Nu aşa se susţine justiţia şi se luptă cu nedreptatea?

Când vandalizezi sedii de instituţii, hărţuieşti oamenii pe stradă sau îndemni la genocid şi călcat în picioare - cum au făcut berleuzii ăia de deputat PSD şi protestatari rezistenţi, cam la ce armonie te mai aştepţi? La ce sărbătoare? Condamnăm crimele odioase ale trecutului, care de obicei au fost justificate prin voia Domnului, civilizare sau eliberare, în timp ce noi ne lovim cu pumnii în piept că suntem şmecheri, democraţi sau umanişti şi de-am fi trăit atunci, nu am fi luat parte la vărsarea de sânge nevinovat.  Doar că şi acum avem aceleaşi instincte şi facem fix la fel, sau mai rău.
Şi-apoi sărbătorim unire? Mică sau mare...pentru ce?

M-am detaşat de foarte multe lucruri în ultima vreme şi refuz să mă mai implic în acţiuni cu caracter general, pentru că ţin la liniştea mea şi am o incapacitate nativa de a dezvolta partizanate d-astea prea înfocate. Aşa că stau, privesc şi mă mir cât de mult decădem ca societate, luptând în slujba unor idealuri care nici măcar nu ne aparţin, ci doar le preluăm schematic, de pe unde apucăm.

Uite aşa a trecut Centenarul, a trecut şi Mica Unire şi iar nu am realizat nimic. Manifestăm, aplaudăm, dansăm, huiduim, lăcrimăm şi cinstim cu gura, înjurând cu inima -  apoi ne întoarcem exact unde eram şi înainte.

Dar cu ce ne-am ales după toate aceste momente festive? Cu mai nimic...

Pe plan personal, însă, eu am realizat că sunt patriot şi am decis să-mi servesc patria.

Iniţial mă gândeam să o invit la masă şi să o servesc cu o conservă de fasole de la Scandia, asezonată cu niscavai cârnaţi de Pleşcoi, garnisiţi cu cartofi prăjiţi de la Mac - cumpăraţi cu mâna mea. Atât că mi-e teamă de refuz, că nu ştiu să mă descurc nici cu o domniţă, d-apoi cu o patrie întreagă! 

Aşa că m-am hotărât să ţintesc oleacă mai sus...

...şi să-mi surprind prietenii: Îmi voi alege o carieră militară! BAM!!

Oricum, de mic voiam să mă fac puşcaş marin! Dar nu chiar puşcaş, că-mi plăcea mitraliera...şi nu chiar marin, că nu mă cheamă aşa!
Mamă, ce mişto...parcă mă şi văd echipat în uniformă, cum ies , mândru, la salut:

"Mitralior Zgăbearţă Iftode, să trăiţi"!

No, ia spuneţi: V-am surprins? V-am dat pe spate?

Eu chiar am planuri mari! Vreau să fiu cel mai bun! Cel mai bun dintre cei mai buni, chiar...şi dacă-s serios, poate 'oi umbla şi prin lume, cu diverse delegaţii. Mai ştii? Pe cuvânt de nu fac cerere la direcţiune să apăr şi ţărmurile Japonie, să-mi trăiesc şi eu fantezia. Mai trag o salvă, mă mai dau şi cu câte o geisha...viaţă, frate! Dacă-mi surâde norocul, poate mă întorc acasă şi cu o japoneză mică, brunetă şi drăguţă, să o prezint părinţilor. Ce-ar fi?

Nu-i vorbă, că japoneze am găsit şi pe la noi. Şi mici şi mari, după gusturi:

Doar că-s cam ieftine şi mi-e să nu fie piratate, sau făcute în China. Dacă nu-s de calitate, te pomeneşti că alea mă lasă cu ochii-n soare, când mi-o fi lumea mai dragă!

Aşa că, dacă tot o să am ocazia, nu-i mai bine să le iau direct d-acolo, de la mama lor? Eu aşa zic...

În cinstea momentelor de fericire care mă aşteaptă în viitorul lucrului bine făcut şi special pentru ziua din această zi, propun un toast din suflet: Să trăim BINE!!

...şi să sărbătorim, apoi să înfăptuim! Doar că cu flegme, mui (bien) şi sticle incendiare, ca golanii de pe marginea şanţului, ci cu onoare şi o neclintire mai durabilă decât cea a războinicilor de teracotă.

[Drum Bun - din Filmul "Pentru Patrie"]