Vedere la orizont

Luna decembrie are două coordonate principale: patriotismul şi cadourile - ambele o sursă de bucurie.  

Deşi latura naţională tinde să se estompeze (pentru a fi revigorată abia la anul), aş dori să mai fac un ultim comentariu pe acestă temă, înainte de a trece la bucuriile prezentului...apropierea sărbătorii Naşterii Domnului, colindele şi petrecerile de sezon. 

Am citit de curând un articol pentru un oarecare concurs blogosferic despre orizontul meu în România. Sau mă rog, am încercat să citesc...l-am scanat în diagonală, un cuvânt ici şi unul colo - gata. Veşnica poveste: avem o ţară minunată, cu râuri cristaline şi ramuri umbroase. Cer azuriu, grâne bogate, oameni harnici şi primitori, istorie zbuciumată. Aţi prins ideea...conform tradiţiei. Nu patriotică, ci pur şi simplu...hmmm...cumva falsă, după umila mea părere. Ceva din aria curiculară a musafirilor ce vin şi sunt întâmpinaţi cu pită şi sare de tinere fecioare îmbrăcate în straie populare, cu agitări de drapele în decor. Hai măi, să fim serioşi! Chiar aşa? 

Eu înţeleg că se doreşte impresionarea juriului, dar totuşi! Mie, cel puţin, îmi place să fiu realist. Şi de ceva vreme, să nu mă mai gândesc la viitor decât cel mult, orientativ...e mai simplu. De ce? Pentru că România nu are orizont. Iar dacă aş încerca să-l ghicesc bazîndu-mă pe observaţiile din prezent, dă cu virgulă tare de tot...ori că mai trăiesc pe aici 20 de ani, ori că mă atârn de grindă, cam tot aia e. Viitor cu cap de mort, cum spune Radu Cinamar.

Aşa că, pentru protecţia mea proprie şi pentru a-mi păstra integritatea psihică, nu mă mai gândesc. Este ceea ce este şi e de ajuns. Că au dispărut oamenii buni sau că pur şi simplu stau în pătrăţica lor, că au succes numai prostituatele şi tâlharii, este irelevant. Avem ceea ce merităm: o ţară frumoasă, pe care o distrugem milimetric, în fiecare zi. Un trecut glorios doar pe hârtie, ca de altfel mai toate realizările noastre recente. 

Vorbeam dăunăzi cu un emitent artist, un om demn de tot respectul pe care îl pot avea (şi care uneori mă cam enervează): ura societatea de consum şi mai ales starea actuală a naţiunii. Avem oraşe bolnave, din ce în ce mai bolnave. Oameni trişti, clădiri urâte şi murdare, un popor capabil de a absorbi ca un burete orice vine din afară - bun sau rău. Ce e bun oricum devine rău, deci tot rău este. Valentin, Haloween, Sf. Patrick, Ziua Recunosştinţei, Crăciun plin de luminiţe. T
Omul ăsta ura totul, tot ce îndeamnă omul de rând spre opulenţă şi consum iraţional de diverse produse. 

Şi pe cuvântul meu că are dreptate...În prezent, România a ajuns o cloacă. O ţară a contrastelor care-ţi scot ochii. Ar fi de dorit o reîntoarcere spre valorile tradiţionale, spre sărbătorile simple, dar trăite intens din punct de vedere spiritual. În câteva zile nu sărbătorim Căciunul (în sens comercial), ci Naşterea Domnului. Nu vine Moş Crăciun cu ultimul răcnet de telefon, ci ne calcă pragul colindătorii, care nu cântă pe bani - ci pe nuci şi covrigi. Pe undeva, pare că toate astea sunt sinonime, dar ele sugerează de fapt o percepţie diferită a lucrurilor. O imagine pe cale de dispariţie, pentru că drum de întoarcere nu există...doar în sens cu trendul, apoi în prăspatie. 

Şi atunci, care orizont? De unde atâta belşug şi bunătăţi pe capetele noastre? De unde atâta optimism gâlgâitor în suflet, pe care să-l poţi enunţa fără a părea patetic?

România, orizontul meu...habar nu am. Prezentul nu are orizont, este continuu...apoi devine trecut. Viitorul nu există. Şi refuz să mă gândesc la el, ca să nu mă ia ameţeala şi să înjur ca un birjar. 

Nu ştiu, nu cred că asta se pune ca pesimism. Dar nici nu mă pot înflăcara de patriotism şi să glorific România, accentuînd doar tuşa optimistă a vieţii.  Râul ramul, mi-e prieten numai mie...iară ţie duşman ţi-este.  Mda...corect, poate acum 200 - 300 de ani. Acum...care râul e cam poluat şi plin de gunoaie, ramul se taie în disperare. Deci, să gândesc pozitiv? Cumva mi se pare incorect să fac asta...

Să cânt ode despre splendoarea peisajelor şi sentimentele înălţătoare ce mă încearcă, fără a aminti şi de copii sărmani care înmoaie pita în noroi pentru a o putea molfăi în dinţi. Să vorbesc despre cultură şi tradiţii, uitînd de drogaţii canalelor, sau de cocalarii cu sclipici ostentativ. Nu pot vorbi de muzica mirifică a neamului, fără a mă gândi la Guţă şi Salam, exponenţi de bază ai societăţii...şi nici de fecioare rumene în obraji, trecînd cu vedere pleiada de vedete mondene, tunate cu silicon din vârful dinţilor până-n unghiile de la picioare. 

Suntem muncitori...da...dar o bună parte a populaţiei este şomeră, iar cealaltă şmecheră. Cumpărăm o casă şi o plătim într-o generaţie, muncim în mare parte pentru a ne asigura traiul de pe o zi pe alta. Îmbătrânim pe drumuri, moartea ne pândeşte la fiecare colţ de stradă: ori e vreunu care a descoperit pistolul şi face trageri la ţintă, ori un tânăr doritor de distracţii care conduce mort de beat, ori un canal uitat neacoperit sau o haită de maidanezi...ceva, ceva tot s-o găsi. 

Nu cred că există vreun orizont şi cu toate acestea îmi place România. Nu pentru ceea ce este ea ca ţară, ci pentru mâna de oameni fără de care nu aş putea trăi nicăieri în lume - mă rog, pentru Japonia sau cam orice ţară asiatică m-aş putea sacrifica oleacă  :D

Urăsc România pentru ce reprezintă ea, dar o iubesc doar pentru cele câteva persoane care îmi fac viaţa frumoasă, oricum ar fi ea. Cu bune şi cu rele, cu rele şi cu bune. Aşa cum este ea, fără nici un orizont.
Tuturor prietenilor mei, vă mulţumesc că existaţi. :)

Încă o tichie de mărgăritar

În 90% din timp îmi iubesc viaţa. 

Dar pentru că ea se disociază aproape complet de planul colectiv, în 90% din timpul existenţial mi-e silă de ţara asta. O silă hâdă, buboasă şi călcoitoare, exact ca societatea în care îmi desfăşor traiul cotidian.

Se ştie, am spus-o de multe ori. Am urlat, am dat cu pumnii, m-am zbătut. Apoi, la un momentdat un prieten mi-a spus că nu mă înţelege, el este foarte fericit. Trăieşte viaţa lui, în pătrăţica lui, cu bucuriile şi necazurile lui. Toate trec, rămân doar amintirile plăcute. Era atât de decis să fie fericit încât nici nu se mai uita la televizor - tot ce primea de acolo era doar energie negativă, cam tot ce are societatea mai urât. Nu l-am înţeles atunci...în era informaţiei, cum să alegi să trăieşti ca-n peşteră? Mâine-poimâine comunicăm prin semnale cu fum ca indienii, că telefoanele ne iradiază iar porumbeii călători au şi ei drepturile lor! Poate nu vor să zboare unde-i trimitem noi şi o luăm în mână! Dacă era un mesaj urgent?

Însă nu ştiu cum, am reuşit să devin şi eu autist. Doar eu, cu lumea mea. Pătrăţica mea. Am eliminat tot ce înseamnă nemulţumire şi am încercat să mă bucur cu ceea ce este. Am, este fericire în tribune; nu am, nu-i nici un bai.Şi aşa situaţia nu o pot schimba. Problemele vin şi trec, neimplicarea e cheia fericirii. Nu ştiu, nu mă implic; nu mă implic, nu sufăr...deci sunt fericit. Simplu. 

Fac doar ce-mi place, când am chef. Evoluez sau nu, mi se rupe, eu cu mine sunt bine. Minteni trece viaţa şi mă trezesc că nu am nimic...şi aşa, orice ar fi după moarte, tot nu iau nimic cu mine. Deci la ce bun să-mi doresc? Ca să am....... (completaţi pe linia punctată) şi să fiu mai bine văzut în societate? MI SE RUPE DE SOCIETATE! Tot ceea ce contează în viaţă este să primeşti o mângâiere atunci când ai nevoie. Să ai prieteni în mâinile cărora să-ţi încredinţezi şi viaţa, ştiind că o vor păzi mai bine ca tine. Să ai în jurul tău persoane care te iubesc şi cu Ferrari la poartă, dar şi în chiloţi - şi ăia de împrumut. Atât. Iar toate acestea nu vin din ceea ce ai fizic.

Am aplicat teoria asta şi am fost fericit. De aceea m-am şi oprit din scris...am închis orice contact cu societatea şi m-am concentrat pe mine. Am trăit în lume, dar cumva în afara ei; în afara blogului, în afara nevoilor şi a dorinţelor. Zen total. O stare atât de minunată şi imperturbabilă, încât orice altceva mi se părea un nimic. Greve, scumpiri, neajunsuri, nedreptăţi...e România!! De ce să mă mai agit? Sunt, trec, vin altele...aşa e ţara noastră! Mafie şi javre la tot pasul! Azi îşi pune una toate ţâţele pe gard şi se ăuleşte că a bătut-o iubitu', mâine un şmecher s-apucă să scoată ochii poporului cu pistolul şi îşi cere solemn scuze spre seară, peste o săptămână e grevă la transportatori...mare şmecherie! Aceleaşi lucruri, aceleaşi tâmpenii fără rost, care mă împiedică pe mine să fiu fericit. Eu cu mine şi atât!

Azi mă uitam pe la ştiri...pe cuvânt de nu-mi pare rău! Cum deschid televizorul, numa' ce aflu că ţiganii vor şi ei tăbliţe bilingve, ca cele maghiare! Ete frate, li s-a sculat şi la ăstia! Bă, voi sunteţi cretini? Ştiţi în puii mei să citiţi măcar? Şi-apoi vin invitaţii speciali comentaci: un psiholog şi o doamnă parlamentar, care o tot freca cu lege: "Pei dom'le...unde-i lege, nu-i tocmeală! Au dreptul şi gata!" 

Să mori tu că aşa e? Sunt milioane de familii pe toate străzile care nu au ce pune la copii pe masă şi pe tine te freacă grija că n-au ţiganii tăbliţe bilingve să citească numele oraşelor?? Sistemul sanitar e la pământ din lipsă de fonduri, educaţia e un căcat din lipsă de fonduri, în principiu totul este o mizerie din lipsă de fonduri... şi tu vii să-mi spui că vrei să trânteşti mii-milioane de euro pe nişte etichete de tablă?  Şi de ce? Care-i motivul mai exact? În afară că mai împământăm nişte bulamaci - eventual se mai crează nişte locuri de muncă - ce ne iese per total la afacerea asta? Se transformă România într-un Rai peste noapte?? Că dacă-i aşa, zi-mi şi mie, nu mă mai ţine în suspans! Vreau să ştiu şi eu când ne păleşte succesul...să mă pregătesc, nu de alta! Mă spălam, mă pieptănam, fundă roşie-mi puneam...vorba poeziei. 

Sau uite, fac muncă în folosul comunităţii şi plec cu acuareaua-n spinare să vopsesc trilingv plăcuţele de identificare ale străzilor! Voluntariat, nu am nevoie de bani! Învăţ să-mi deschid chackrele şi mă hrănesc cu lumină, în papucii mă-sii, dacă-i aşa o binefacere pentru ţară chestia asta.

Numa zi ceva, nu-mi îndesa pe gât litera legii ca un roboţel idot, care nu-şi poate depăşi limita de programare. 

Şi mai e ceva: urăsc să fiu patriot, dar mă apucă furia când sunt luat de prost. Scuipat în ochi aşa cu ţintă laser, să nu cumva să bată vântul şi să se ducă flegma pe lângă!

Deci...dacă România ar fi o casă...şi primeşti pe unu' în chirie care după o vreme începe să ridice pretenţii de stăpân, ce ai face? Te trezeşti dimineaţa, na, că nu mai ai dulap! Periuţa de dinţi nu mai stă la oglindă, ci sub chiuvetă...la masă nu mai ai loc, că vine ăla cu pretenţii. "Eu aicea stau de când eram mic şi sunt cetăţean european, am drepturi!" Foarte bine...ai; fă-le şomoiog şi bagăţile-n trei litere, că e casa mea şi fac ce vreau!

Aşa-i şi cu ţara asta: se numeşte ROMÂNIA. Eşti cetăţean român, limba oficială este româna. Te-ai născut în China şi vii aici, accepţi asta sau marş la tine acasă. Ce-i prostia asta cu multilingvismul? Nicăieri pe glob nu am mai auzit aşa ceva...

În SUA sunt toate naţiile universului. Până şi omuleţii gri au aterizat, băga-mi-aş picioarele! Dar nu a venit nimeni cu cârnaţi de tăbliţe naţionaliste, că aşa e la ei acasă! Frate, ai venit aici, vorbesti engleză. Nu vrei, treaba ta...te descurci. 

...Sau mergi la televizor, faci oleacă de gălăgie şi iaca minune! Încă un subiect de discuţii fără rost...timp în care nimic nu se schimbă ci doar se transformă. Se mai împute, mai vine o muscă...d-astea. Că doar ceva bun de unde? 

Fecioare nimfomane

Mă gândesc de câteva zile dacă ar trebui să scriu despre "spitalul groazei", aşa cum este numit Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti. Cunoaşteţi ştirea cu siguranţă: un medic chirurg, sătul de mizeria în care îşi desfăşoară activitatea, trimite o scrisoare către Antena 3 - cred, în care îşi face cunoscute nemulţumirile.

Au urmat apoi anchete peste anchete, declaraţii şi contradeclaraţii. Ca la noi, ce să zic? Ne pierdem în cuvinte şi acuzaţii, uitînd în cele din urmă faptele...nu e nici prima, nici ultima dată când se întâmplă asta.

Părerea mea despre acest subiec este oricum formată, prin urmare nu am nevoie de rezultatele mai ştiu eu cărei comisii ca să pot adopta o poziţie. Doar că este mai delicat de formulat...mâine - sau mă rog, astăzi - este Ziua Naţională. Cum spuneam anterior, trendul este să cauţi lucrurile pentru care te mândreşti cu România. Motivele pentru care ar trebui să mă bucur că sunt român. No, păi de vreo săptămână tot la asta mă gândesc; caut, cercetez şi disec...pe cuvânt de nu trebuia să mă fac arheolog! Am încercat...mi-am dat silinţa...m-am străduit să mă bucur de Hagi, Comăneci, Coandă, Vlaicu şi alte personalităţi dispărute de când hăi...doar că eu trăiesc acum. România, anul de graţie 2013. Nu 1994, nu 1976, nu 1900 toamnă...iar acum, ce avem?

Eeeeee...păi acum, ţara-i o grădină, Bucureştiul o floare. Autostrăzi suspendate, mall-uri peste mall-uri, cele mai tari maşini şi cele mai mari gagici sau invers. Şi în tot Edenul ăsta minunat, un medic supărăcios iese la tribună să facă valuri, că nu are cu ce opera. Condiţiile de spitalizare sunt infecte, consumabilele s-au consumat şi se mai înlocuiesc la Sfântul Aşteaptă, iar jegul colcăie printre bolnavi ca furnicile în muşuroi.

Pot să fac infarct? Pe cuvânt de mă aşteptam la aşa ceva...cum, în dalba noastră grădină carpatină să se întâmple astfel de nereguli?? Dar este strigător la cer!

Chiar şi Ministrul Sănătaţii o spune - să-i dea Dumnezeu sănătate, că-i om bun, săracul: "Eu nu cred că se întâmplă chiar aşa ceva; dar dacă, prin absurd, se întâmplă, se va demara o anchetă şi vinovatul va fi pedepsit. Am zis!"

Bă, eşti prost? Asta e ca şi cum ar face unu reclamaţii că-s şosele cu gropi şi vine puii mă-sii de ministru să spună el cum e inadmisibil aşa ceva şi e cu totul imposbil. Chiar aşa de tâmpiţi ne cred ăştia? Ştie toată lumea, vede toată lumea, dar dacă l-a-mpins norocul pe vreunul să spună, toţi se dau mironosiţe. Fecioare-n bordel, mânca-i-ar tata! Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. 

Asta mă enervează cel mai mult. Nu mizeria din spitale. Nu aparatura ruginită şi pungile de perfuzii legate cu fâşii de tifon în cuierul cu haine. Nu lipsa cvasi-totală de medicament, sau  faptul că dacă am ghinion şi tre' să mă internez pe undeva, pot să m-apuc liniştit de testament. Şi nici măcar că dacă mă duc pentru o nenorocită de reţetă, stau ca animalul pe la uşile doctorilor cu orele. Nu...astea-s bălării. Le spun, le scriu de ani de zile, de-acum. M-am plictisit de, oricum nu se vor schimba. 

Dar când sunt prostit în faţă, e o problemă! Da' mai lasă-mă, frate cu anchetele tale...ia-le pe toate şi bagă-ţi-le-n trei litere până te constipezi! Şi-apoi n-ai vrea mătăluţă să dai o tură prin 10 spitale din România şi să beleşti ochii la ce se întâmplă pe acolo? E simpliu, să-mi trag palme! Te urci în maşină, nino-nino-nino cu girofarul, TIIII!!!... Ce avem noi aici?? Bucură-te cu toată familia!

Pariez că nu doar la Ploieşti...ci nicăieri în România nu există un spital decent! Nu are cum, că doar d-aia e România! O mână spală pe alta şi amândouă faţa. Doar că nu a noastră...că doar de ce papucii calului toţi şmecherii aleargă la Viena pentru orice rahat? De ce un medic părăseşte România la fiecare cinci ore? - cum foarte amabil ne atenţionează o reclamă. De prea mult bine, aşa-i?

Mândru că-s român...pentru ce mama mă-sii să fiu mândru? Că a luat Steaua Cupa în '86? Că le-a tras-o Mircea turcilor la Rovine, în câmpii? Că Decebal s-a bătut cu romanii şi ne-am apărut noi pe faţa planetei? Că Dunărea se varsă în Marea Neagră? 

Nu, mulţumesc...

Văd toate cretinătăţile posibile în fiecare minut al vieţii mele de român, iar apoi, o săptămână pe an, trebuie să râm ţărâna istoriei ca să mă imflamez de mândrie! Aplaud ca retardu' la trei avioane şi mă smiorcăi cu lacrimi de crocodil când ridică un prost drapelu-n proţap. Uraaaa!!!! Ediţie specială...haideţi să facem un colaj cu români de succes!

Iar când trece ipocrizia, ne amintim că în Maramureş se taie de parcă e averea mă-sii băieţilor deştepţi, că în Ploieşti avem spital de groază, că sute, zeci, mii de oameni vor rămâne înzăpeziţi prin mai ştiu eu ce autostradă bearcă, pentru că responsabililor nu le-a tunat prin cap că iarna mai şi ninge prin părţile noastre,  sau că, pur şi simplu, se deschide un mall nou şi se omoară poporul la promoţie de scutece!

Iar apoi, coasem himenul şi gata fecioara...dalbă şi surâzătoare, ca o Cosânzeană ieşită din spumele mării. Cine, unde, când cum? Vaaaaaaaaaaiiiii...Mais qu'est-ce que c'est ca? C'est ne pas possible! Au secours, au secours, oamenii răi spun caca despre noi!

Propun să demarăm o anchetă! :)