Plăcinta de la minister

ŞOC!!! SENZAŢIONAL!!! BOMBĂ NUCLEARĂ DE ULTIMĂ ORĂ!!!
Mini-strica Monica Iacobriţi a demisionat, din cauza campaniei denigratoare la care a fost supusă ea şi familia ei! Băi, aţi mai auzit de aşa tupeu insultător? Mie, sincer, mi-a făcut pielea ca de..cocoş şi creierii capului harcea-parcea! Nu a renunţat la servici pentru că a intrat cu mâna până la umăr în banii contribuabililor (a.k.a. “bugetul statului”), pentru a plăti campaniile electorale ale europarlamentarilor (după cum mărturiseşte însuşi Măria Sa, Unicul Băsel), ci pentru că a fost lezată în imaginea ei de om care-şi vede de mânărelile lui nevinovate! Mai avea să ne spună că i-a fost afectată calitatea de soţie şi mamă, iar plăcinta era gata ornată cu cireşe, şi pregătită pentru îmbucat!
Eu însă nu sunt de acord cu demisia asta…pentru că am un mic filing că acum, Moni (să pupe mama pe ea de corectă) va dispărea din viaţa publică (măcar o perioadă), pentru a se reîntoarce ca o femeie de succesuri în afaceri, când se vor mai linişti apele.

Dacă un simplu cetăţean care munceşte undeva, face o greşeală cât este în post şi provoacă o anumită pierdere companiei, i se taie din salar în fiecare lună, până când prejudiciul este recuperat. Dacă dauna este prea mare, el poate fi dat afară, fără ca pe director să îl jeneze nici măcar o umbră de junghi.
Cineva care a executat o mică furăciune de la buget, de numai cinci-şase sute de mii de euro, ce ar trebui să păţească?

Chestia cu demisia e o porcărie de prostit proştii; pentru că duduica asta tot se va lăfăi în bani nemunciţi; tot îţi va bâţâi poşetoaca (din piele de anaconda dresat) pe mânulă, dispreţuitor; tot îşi va bate joc din gros, de populaţia ne-politică…
Dar dacă ar fi fost obligată (cu frumosul) să returneze totată suma pe care nu o poate justifica? (din averea proprie, desigur) Dacă i s-ar cere o dobândă de….80%, plus alte vreo 10 procente pentru fiecare zi de întârziere a înapoierii “creditului”? Dacă apoi ar fi exclusă din viaţa politică, şi nu ar mai fi “angajată” în acest domeniu, niciodată-niciodată-niciodată?
Asta nu se va întâmpla în vecii-vecilor…pentru că toţi politicioşii de seamă au hifele foarte ramificate şi strâns împletite.

Până una alta, în-doi-timpi-şi-trei-mişcări,Boculeţ şi ai lui au adus la Ministerul de Sport şi Tineret o altă plăcintă…una moldovenească, de data aceasta (o fi poale-n brâu, cumva?). O Plăcintă tradiţional-cotizatoare la pedeminusle, o Plăcintă de afaceri înfloritoare, care a fost textilistă la vremea ei (cât de perfect şi de rapid o putea edita textele?).
A venit, a văzut şi gata. “Alea iacta est!” - “Iacă, este aleea” spre glorie…(aia albastră cu floricele, de la Cotroceni).

Plăcintă, după Plăcintă. Şi toate ministeriale.Cât de mult pot să iubesc Românica asta plăcintărească, unsă cu sirop de zahăr şi cu miere...

Amintiri din viitor

By Krrish

Tavanul trece în viteză pe deasupra mea, poros şi alb, străbătut din când în când de linii de lumină albăstruie. Capul îmi explodează ritmic, ochii îmi sunt izvoare de foc, iar albul cu miros înţepător mă sufocă, aleargă pe lângă mine, prin mine, cu un uruit care îmi sapă neîncetat în creieri! Nu văd decât o ceaţă lăptoasă…iar durerea îmi pulsează în cap, acoperind totul, până şi bubuiturile de tun ale inimii. În raza vizuală îmi apare un cap alb, care dispare aproape imediat. Încerc să îl urmaresc cu privirea, însă parcă şi ea este prea obosită, prea neputincioasă în faţa unui asemenea efort.….
- Stai liniştit, o să fie bine. Imediat ajungem!
Nu pot să fac nimic, nu pot să gândesc nimic. Nu există decât o durere imensă, care mă chinuie şi nu vrea să mai treacă, care se înfruptă din mine cu lăcomia unei fiare turbate…Şi tavanul alb şi nesfârşit alunecă pe deasupra. Totul este învăluit în pâclă, iar zgomotele care pătrund prin zidul de durere sunt difuze, de parcă cineva mi-ar vorbi din alte dimensiuni uitate, ale spaţiului şi timpului. Nu ştiu unde sunt, sau de ce. Ameţesc şi o greaţă cumplită mă chinuie. Parcă mă aflu într-un carusel ce prinde viteză şi totul se învârte, într-un amestec de culori şi umbre, de zgomote şi senzaţii…”OF! URUITUL ĂSTA ŞI TAVANUL MĂ SCOT DIN MINŢI!!!!”

O lumină puternică mă forţează să îmi deschid ochii. Nu stiu ce este, dar îmi străpunge creierul şi mă arde! “Încetaţi, vă rog…Mă doare….” Faţa îmi este lipicioasă, poroasă, ochii mă ustură mai abitir ca atunci când eşti jupuit de viu, iar capul îmi dărâmă fiecare atom, neatins încă de zbucium. ”Ce am facut de vă purtaţi aşa?”
Uruitul a încetat, cel puţin…În tot acest val de durere, nu mai pot distinge nimic; inima îmi bate cu putere şi nu mă lasă să gândesc….
- 125… 130….135….Pulsul creşte necontrolat! Trebuie să facem ceva…Nu îi putem administra anestezicul!
- Linişteşte-te copilule, o să fie bine…trece şi asta imediat…o să vezi!
Încerc să răspund, însă nu pot vorbi. Gândesc răspunsul, însă gura nu vrea să articuleze nimic! În braţ simt o înţepătură şi apoi un foc lichid începe uşor să mă cuprindă, de la braţul care încă mă ustură…”Ce îmi faceţi???”
În continuare, nu pot articula nimic; gâtul îmi este amorţit, corzile vocale sunt doar nişte cârpe cuprinse de jăratec. Totul este în mintea mea? Dorm? Dacă mă ciupesc, mă voi trezi şi voi realiza că totul a fost doar un coşmar? Asta trebuie să fie…Dorm! Mă voi trezi imediat şi totul va trece…Mă trezesc, mă uit sub pat, şi balaurul fioros a dispărut!
- Domnu’ doctor! Îl pierdem! ÎL PIERDEM!!!!!
Nu se mai aude nimic…decât un sunet ciudat, prelung şi ascuţit…clinchete metalice… Strigăte de animale…Paşi grăbiţi pe podea…”Sunt într-adevar paşi, sau nişte insecte uriaşe care atacă, care vor să mă omoare??”
Oricum e bine…lumea de senzaţii nedefinite începe să se îndepărteze; în sfârşit, este linişte. Totală şi calmă, netulburată, ca apele unui lac subpământean neatins de nici o stricăciune de la suprafaţă. Durerea din cap începe să se îndepărteze, zgomotele devin din ce în ce mai estompate…
- Hai, băiatule…nu îmi face asta! Ştiu că vei rezista! ŞTIU ASTA!! CURAJ!!!!

Mă cufund într-o apă rece ca gheaţa, care mă amorţeşte, care mă adoarme. Nu mă mai interesează nimic…durerea trece, jăratecul din mine începe să se stingă, inima nu îmi mai bubuie în creieri…În sfârşit, linişte. Mă bucur……

Ceva tare îmi apasă gura, în nări îmi pătrund niste cilindre moi şi un fluid rece începe să se scurgă cu presiune în mine....şi mă sufocă! “De ce nu mai pot să respir? Scoateţi prostiile astea din mine! Ce îmi faceţi? Încetaţi!!!! ÎN-CE-TAAAAAAAŢI!!!!!!!!!“

Răceala de gheaţă a apei este aşa de primitoare…m-am obişnuit cu ea şi nu mă mai deranjează. Nu îmi mai este frică.Vreau să mă cuprindă în întregime, să mă ducă departe…Departe de capul care iar mă doare, departe de sunetul ascuţit care îmi năvăleşte în urechi, departe de lumina orbitoare care îmi arde fiecare celulă din trup. Departe de tot. Vreau doar linişte. Vreau să nu mai simt nimic. Să nu mai simt ochii care mă priveau acuzatori şi mă împingeau în colţuri întunecate şi singuratice, să nu mai aud râsul obraznic al copiilor şi să nu mai văd degetele întinse ca nişte gheare spre mine. Să fiu departe de jocul în care nu mă primeau şi pe mine, departe de suferinţă şi de durere. Departe de dorinţe şi de vise neîmplinite……”Oare pot ajunge aşa de departe? Nu mai vreau nimic, decât linişte….
Vă rog…Lăsaţi-mă să dorm…”
- Nu merge…ÎL PIEDEM!!
- Hai, băiatule…eşti puternic! Nu îmi face asta! Luptă! Trebuie să vrei să trăieşti…Pentru tine, pentru ea...Nu vrei să îi mângâi părul moale, să o priveşti în asfinţit şi să simţi că ea e totul pentru tine? Să înţelegi că soarele apune peste voi amândoi, doar ca să renască a doua zi, mai puternic şi mai strălucitor? Să te simţi Stăpânul Universului de fiecare dată când priveşti Nemărginirea în ochii ei şi să simţi căldura şi parfumul trupului ei atunci când o strângi în braţe? Dacă vrei toate astea, trebuie să lupţi! Să îţi doreşti cu adevarat să trăieşti! Pentru tine, pentru ea, pentru ce ar putea să îţi aducă minutul următor! Aşa că…Hai…Curaj! Luptă!
În piept simt că mi s-a rupt ceva...ceva de care nu ştiam, dar care acum mă inundă cu sânge cald şi vâscos, cu bucăţi de carne zdrenţuită. Este sânge...mult sânge de un roşu pur, ca un sari pregătit pentru nuntă.

Apa cristalină îmi astâmpără setea, care mă consumă ca un animal de pradă înfometat. Beau cu nesaţ, direct cu pumnul, chiar dacă am mâinile murdare de ceva rosu, închis la culoare (“Ce e asta? Sânge? Nu are de unde...Probabil este noroi!”).
Mama îmi spunea mereu “Nu e bine să mănânci cu mâinile murdare!” Însă nu îmi pasă. Setea mă arde şi apa este atât de bună…
Soarele străluceşte deasupra mea şi mă învăluie în căldura lui blândă. Simt mirosul de iarbă proaspătă şi undeva, o pasăre începe să cânte cu jale. Mă întind pe pământul moale şi încep să privesc cerul care este străbătut alene, de vălătuci de vată de zahăr şi de fel de fel de animale fantastice…Colo, un centaur cu sabia în mână şi cu pletele în vânt. Dincolo, un grifon îşi întinde aripile să îşi ia zborul…Din depărtări aud un glas care mă cheamă, care mă subjugă asemenea unui cântec de sirenă, care mă învăluie într-o mantie de fericire. Făptura îşi întinde braţele-i albe spre mine, iar ochii ei scânteietori de culoarea cerului senin de vară mă fixează, mă roagă să rămân cu ea, să îi alin singurătatea…

Un tunet venit parcă din genunile universului mă trezeşte din somnolenţă. Deasupra, cerul este alb, presărat cu pete verzi-albastre de mucegai şi umezeală străveche. Durerea de cap a încetat şi la fel uruitul şi bipăitul scrijelitor care mă chinuia şi mă îngrozea. Lumina orbitoare ce îmi ardea ochii a dispărut şi la fel şi siluetele grăbite care se agitau în preajma mea şi provocau vortexuri de arome antiseptice şi sărate.
Doar inima îmi bate cu putere, amintindu-mi că viaţa încă curge prin mine. Nu mă pot mişca, iar mintea îmi este încetoşată. O voce cunoscută parcă în altă viaţă, mă strigă deznădăjduit, însă nu îi pot răspunde. Nu acum…Acum vreau doar să dorm…să mă odihnesc, să privesc cerul plin de animale fantastice şi să visez. Vreau să mă odihnesc şi să iau apoi totul de la început…şi să sper.
Să sper că voi avea putere să fac tot ce mi-am dorit, că voi avea putere să fac ceva atât de important pentru lume, încât să nu fiu uitat.

Însă deocamdată, totul poate astepta, măcar puţin. Sunt chinuit de oboseală şi nu îmi doresc decât să mă cufund în braţele moi şi tămăduitoare ale somnului.

P.S.: Deocamdată, cred că aceasta a fost ultima aventură printre slovele altora. Cineva spunea odată: "Am să mă întorc bărbat!". Eu doar am să mă întorc, şi atât. :D

Îmbrăţişarea ultimei stele

By Krrish

Stătea la masa din cel mai întunecat colţ al barului. O masă de lemn înnegrit de fum, cu un singur pahar în mijloc, un perete plin de mucegai şi întunericul rânced îl înconjurau…Era singur. Oricum nu ar fi vrut să fie cu cineva…adică ar fi vrut, însă acel cineva nu va fi niciodată alături de el. Era doar el şi paharul cu whiskey din faţa sa. La atât se reducea universul lui…o nălucă nebărbierită, cu ochii umflaţi şi roşii şi un pahar murdar, aflat pe o masă murdară, într-o lume murdară, plină de noroi şi de scrum de ţigară. Nu se temea că va fi deranjat, pentru că era ultimul client. Şi totuşi, îi plăcea întunericul…ar fi vrut să se lase moale în îmbrăţişarea lui catifelată şi caldă, să dispară…oricum nimeni nu avea să îi simtă lipsa. Tot ce a avut, tot ce a sperat plecase de mult de lângă el, iar acum rămăsese singur…o pată întunecată din întunericul negru al adăpostului său slinos şi rece. Mintea îi rătăcea departe, în trecut, pe când era cu ea…Îşi amintea cât de mult a iubit-o. Dar atât. Nu voia să retrăiască momentul despărţirii, însă el revenea mereu, în fiecare noapte şi îi tulbura visele ce se transformau în coşmaruri chinuitoare. Aşa că nu a mai dormit. Trecuseră deja 3 săptămâni de când luase aceasta hotărâre…3 săptămâni de când colţul negru al barului devenise locuinţa sa de fiecare noapte.
Toţi îl cunoşteau, însă el nu vorbea cu nimeni. Era doar o umbră ce aştepta lumina soarelui ce o va distruge. Era un nimeni….se ura pe sine, ura viaţa, îi ura pe toţi. În el totul era adormit, cu excepţia unui monstru care urla neputincios, care voia doar distrugere şi moarte. Moartea lui, a tuturor.
- Te-ai mai gândit vreodată la ea, de când a plecat?
Tresări. Ştia că este singur…voia să fie singur. Şi totuşi, cineva acoperit de negura densă a nopţii îi vorbea. Era real? Sau era doar o himeră a minţii lui disperate?. Era cineva, dar o mantie grea şi neagră îl îmbrăţişa mai strâns ca o iubită devotată şi sălbatică. Îşi încordă privirea, însă chipul necunoscutului îi era acoperit. Nu-i distingea decât ochii, ochii care ardeau mocnit şi sângeriu în mantia dezolantă şi smolită, ce îi înconjura. Nu-l cunoştea, dar nici nu avea nevoie…îşi amintea şi acum culoarea de asfinţit a ochilor ei şi zâmbetul de trandafir fraged ce îl trezea dimineaţa. Îl înfiora tresărirea ritmică a sânilor ei acoperiţi de materialul negru şi greu, îl tortura căldură suavă care o emana. Era EA.
- Mi-aş dori să spun că nu, dar aş minţi. Dacă spun da, aş minţi. Ea…este prezentă în fiecare ticăit al ceasului şi în fiecare clipă care trece peste mine, în fiecare adiere a vântului. Este soarele care străluceşte ziua şi stelele care licăresc noaptea. Ea este totul, este oriunde, însă eu nu o pot găsi. Nu ştiu unde este şi nu ştiu unde să o caut. Şi totuşi o caut peste tot, sperînd că o voi găsi.
- De ce nu o chemi? Te va auzi şi va veni..
- Strigătul meu este în fiecare strop de ploaie care atinge pămîntul. O chem. În fiecare secundă, o rog să se întoarcă…Vreau să fie lângă mine pentru eternitate, însă nu sunt sigur că şi ea vrea asta.
- Dar am venit eu…Stai liniştit, că o să fie totul bine.
O mână scheletică se întinse spre el. Era rece, dar o răceală care îl alina…care îi stingea focul din suflet. Pentru prima dată în ultimele 62 de zile, era fericit. Simţea cum braţele-i o strângeau cu nesaţ, îi simţea răsuflarea caldă în obraz. Cu coada ochiului i se năzări că o vede zâmbind…acelaşi ultim zâmbet rece şi crud pe care i-l aruncase înainte să închidă uşa după ea. Acelaşi zâmbet de care se temea…Dar care acum nu îl toropea. El o chemase deznădăjduit, o implorase cu lacrimile şiroindu-i pe chip, iar ea venise în sfârşit. Venise la el, pentru el. Nu mai era singur…
- O vei revedea. Ai încredere în mine. Poate nu acum sau mâine, dar odată o vei revedea…vino cu mine şi cândva o să fie şi ea cu tine…

Focul privirii ei ardea întunericul. Ardea totul...pelerina îi flutură mai aprig decât un stol de lilieci goniţi de lumina zilei, iar geamurile se trântiseră de perete, făcîndu-se ţăndări. Vântul intră vijelos şi umed în încăperea mică, şi răsturnă paharul de pe masă iar băutura se scurse încet pe faţa încremenită care se odihnea pe tăblia roasă de carii.

O să o revezi curând...


P.S.: Odată, i-am promis unui amic (şi aici nu e vorba despre faza aia cu clipitul cu gura strâmb-deschisă) că îi voi posta şi măzgălelile lui pe care le execută cu sârg, pe câte un petec de coală A4. Plus că, uneori, îmi place despre el cum scrie..
Nu şi acum, pentru că sincer...mi se pare puţin cam emo (că tot e termenul ăsta la modă, nu?). Totuşi, i-am promis şi în general nu îmi place să îmi calc cuvântul.

More than meets the eye

Motto:
"I'm changing sides, i'm changing sides to Warrior Goddess. Who's your little autobot? My name's Wheelie. Ya, ya...ya...Say my name, say my name!"
[Wheelie]

Am aşteptat 2 ani...şi în sfârşit l-am văzut. Unii au spus că este stupid, alţii au spus că este prea pueril, că efectele speciale strică toată magia filmului, că este prea aiureaşi prea...fără fond. Doar că mie mi-a plăcut. Nu este un film care să îţi deschidă porţile nu ştiu cărei înţelepciuni ancestrale şi nici măcar nu cred că are pretenţia asta. Totuşi, secvenţele de comedie (la care aproape m-am tăvălit pe jos de râs) se împletesc de minune cu cele de acţiune nebună şi de ironie (ştiaţi că şi roboţii plâng - în şuvoaie, chiar - sau că sunt atraşi de partea feminină a speciei umane? Sau că roboţii au anumite oragane omeneşti şi că pot suferi, la bătrâneţe, de artrită şi de pierderi de memorie? Cert este că pozitronicii lui Asimov nu se comportau aşa...).
Una peste alta, acest film reprezintă, în opinia mea, o modalitate minunată de a-ţi petrece 2 ore şi jumătate din viaţă, de a evada din realitatea asta grea şi vâscoasă! Nu trebuie judecat din privinţa veridicităţii. El trebuie doar savurat...
Plus că, printre explozii, gloanţe, lasere şi F-22-uri, îţi oferă puţin din cultura vechilor egipteni şi îţi arată ce înseamnă să te sacrifici pentru prieteni - indiferent de specia lor.
V-aţi prins că vorbesc despre "Transformers: Revenge of the Fallen". Nu-i aşa?

Atacul Ninjalăilor

Kore ga Shinobi da! [Acesta este Shinobi!]

Extreme Cat

Retoriceală târzie

Uffffff...nu mai pot! Sunt prea obosit ca să mai gândesc normal (îmi pică ochii-n gură de somn - şi mă uit printre dinţi, deja), sau să mai fiu ironic la adresa porcăriilor ăstora; aşa că voi încerca să o iau pe scurtătura aia cea mai scurtă. (Deci, îmi cer scuze pentru eventualele derapări)

Ascultam şi eu la radio o emisiune - ce să fac? mai am şi eu obiceiuri proaste - când intră un ascultător în direct şi începe să se plângă: a terminat cu mizeria aia de şcoală şi ca orice tânăr, îşi doreşte să se angajeze undeva, să contribuie la ducerea spre glorie a ţărişoarei; dar nu se poate angaja nicăieri...Toţi patronii îi cer experienţă de minim 3-5 ani! A încercat chiar şi ca spălător de vase, însă a fost refuzat, PE MOTIV CĂ NU ARE DIPLOMĂ ÎN DOMENIU!

Acum, am câteva întrebări:
1. De unde p...pridvorul mă-tii faci experienţă de minim 3 ani, dacă eşti abia ieşit de pe băncile şcolii şi nimeni nu vrea să te angajeze?
2. De ce îţi trebuie o nenorocită de hârtie, ca să poţi da cu un burete peste resturile de mâncare de pe farfurii? E ceva numai de competenţa N.A.S.A? Păi atunci să-ţi speli văsăria singur, măi patronelule cefălos şi grohăitor!

Nu ar fi mai simplu să se ceară diplomă şi pe respirat? Ar fi ceva de genul:
"AAAAA....te-am prins inspirînd! Scoate hârtia, sau ai rupt-o-n fericire! Eşti mâncat!"
"De unde începeţi? Că am eu ceva idei.."
Voi sunteţi normali cu capul? Sau vi s-a defecat pe creieri vreun porc tălâmb şi gripat????

P.S.: Îmi trebuie o diplomă şi ca să pot folosi toaleta? Că nu vreau să fiu în afara legii şi aşa o aud pe Coana Natură cum urlă după mine....

End of All Hope

Stau câteodată şi mă întreb: De ce oare dau numai peste imbecili, orice aş face şi oriunde m-aş duce? Mai ales că în ultima vreme, mi-a scăzut dramatic rezistenţa la nesimţire, ipocrizie bolovănoasă şi prostie crâncenă - să fie aceasta cauza pentru care limbajul meu a devenit mai…contondent, în ultima vreme?
Sincer, eu m-am săturat! Nu ştiu dacă am devenit homofob, dar…să-mi trag pălmi dacă nu mă apucă urlatul şi criza de silă acută, când mă uit în jur şi văd numai şi numai idioţenii…

Am zis că tre’ să merg mai dau şi eu pe la Doamne-Doamne, că poate am căzut în haznaua cu păcate, şi de aceea dau numai peste aşa somităţi! Iar expunerea unei icoane făcătoare de minuni, a fost tocmai un moment bun…ca să asist la o demonstraţie de habotnicie tâmpă. În faţa bisericii era un cârd de credincioase înşirat fix ca pipiul de bou beat. De ce oare??????? Ca să se ferească de razele soarelui? Păi de ce şerpuirea de lume ocolea umbra cu încăpăţânare, ca un viitor şofer care îşi dă proba de poligon? Curtea era destul de largă, şi avea o formă dreptunghiulară! Deci…de ce stăteau alea aşa, pe onduleuri? Nu ştiu din ce cauză, dar mi-au venit în minte oile lui Flutur, înşirate pe un deal bucovinean, cu formare de litere. Serios. În fine…mă aşez şi eu cuminte la rând (aşa cum era - doar nu o să schimb eu lumea, nu-i aşa?), printre tineri pătrunşi de solemnitate (care cereau succesuri la Bac sau licenţă) şi băbuţe cu batic pe cap ce se închinau pios până la pământ, la fiecare “Amin”. “Ai văzut ce decoltată era aia? Până şi părintele a întors capul când s-a aplecat să pupe icoana…Nu se vine aşa la Măicuţa Domnului! Ruşine tinerilor de astăzi! Nu mai există respect”…”Dar ai văzut-o şi pe aia cu copilul în braţe? Ce o avea de orăcăie aşa, săracul? Nu vede şi mama aia a lui, că strică atmosfera asta sfântă?”....”Ia uită-te la ăla! Ce…Stai să mă închin (şi apleacă capul, îşi pironeşte ochii la cer, murmură un Doamne ajută şi trage o închinare pătrunsă de credinţă şi lentă)…colorături pe el?” Mi-au făcut capul calendar!!! Cât o baniţă! La un moment dat, mă luase şi ameţeala, iar capul îmi pulsa ca un inimă însângerată, suprasolicitată de efort (şi nu cred că era de la soare)…

Îmi arunc ochii pe programul tv, ca să văd ce mai merită urmărit. Şi din el îmi pică un poster (cred că se voia comemorativ) cu Michael…iar pe verso, o vacă celulitoasă în chiloţi şi sutien, care îşi pusese botul de divă şi îşi trecea mâna atrăgător prin păr (hăăăăă??? Cine o fi decretat că umpli de sânge gura târgului şi îi scoţi câţiva dinţi cu puterea ta de seducţie, dacă îţi înfigi ghearele în pleată?), în laterala ei scriind cu litere şchioape şi debordînd de înţelepciune: “Bărbaţii sunt ca plastilina, dacă ştii să îi domini!”(Asta cred că era vreo filosofie de-a ei, sau ceva).
“Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistenţă, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care-şi subliniază contururile obscene nu o poţi privi altfel decât obscen” [Mircea Eliade - Nuntă în cer] Deci…tu, dragă fătucă! Eşti o ditamai târfa! Şi nu ai dreptul să comentezi, pentru că ipostaza în care te situezi nu te lasă să faci lucrul acesta! Te comporţi ca una care face trotuarul, deci aşa meriţi să fii tratată…ca o prostituată de ultimă speţă. Plus că…afirmaţia ta mă face să cred că eşti şi curvă, în afară de târfă!
Asta îmi aduce aminte de o dezbatere aprinsă, legată de tipurile de femei existente. Păi să vedem…din ce am observat eu, piţipoancele se pot încadra în 3 categorii: târfe, curve şi târfe-curve* (doi într-unu; probabil că au prins vreo super-promoţie de vară…). Şi ar mai fi o categorie microscopic-de-redusă-şi-uluitor-de-rară de femei adevărate, dar pe cuvânt că nu merită să fie băgate în rahatul actual.
Şi iar m-am luat cu mâinile de cap…

Deschid, în sfârşit televizorul…neni care se înjură şi luptă pentru tinerime (Si dă-i şi luptă, şi dă-i si luptă), ridze care te prostesc în ochi, boci care rânjesc mândri de realizările lor…Apoi reclame. Finally! Uffffff…o pauză.
“În lac??????!!!! (galop la duş, şi)…Îţi vine bine tricoul ăsta ud!”; “La prima întâlnire mâna pe picior; la a doua întâlnire, mâna pe picior, plus pupat; la a treia…mâna pe picior, plus pupat, plus…un pumn în gură fraiere!”; ”Băi! care mi-a distrus maşina? Ooooo…ce stil super-cool! Mi se potriveşte!…tunezi şi apartamente?”; ”Data viitoare prepar eu cina…ŢOC!!!”; "Inspirat de nu ştiu câte milioane de bărbaţi, creat pentru o singură faţă" (Aoleu! Şi care e faţa câştigătoare?)...Barbare Blade-uri care pică numai cu subţiorile în nasul trecătorilor, dilii care se dau cu bile de latex, idioţi decapitaţi, care îşi dirijează corpul spre punga de pufuleţi, chips-uri "too sexy for", oameni maturi care aleargă la teleguţe, în timp ce copiii îi privesc muţi..
CINE O FACE OARE CRETINITĂŢILE ASTEA DE RECLAME??? Astea ar trebui să mă facă pe mine, cumpărător, să dau năvală la raftul cu produsul respectiv? Nu sunteţi întregi la mansardă, măi oamenilor! Simt cum mi se netezeşte Gânditorul, nu alta!

Ascult radio…poate aici am noroc! Da de unde….”Tyyyyaleeee ale ale ale ale”, “Pu-pu-pu-pu” (pupăza din tei, cumva?), “Le ri raaaaa aaaaaaaaaaa”, “Move your punaniiiii”, “Ru-ma, ru-ma, ru-ma-dai”, “Li li li li li, listen…”. Zdringhi-zdringhi, binghi-linghi, ciuli-truli, nai-nai-na. Muzică de retardaţi, pe cuvânt de cercetaş! Cam cât de tâmpit să fii să asculţi asemenea rahaturi? Parcă şi eu orăcăiam mai frumos, când eram mic. Ua, ua, uaa, uuuaaa uaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!

Deci. Sunt homofob? Misogin? Bad to the bone (cum ar zice broadăru’ americanofon)? Prea mofturos? Prea idiot ca să înţeleg trendurile actuale, sau să fiu în rându’ lumii? (Doamne! Cât pot să urăsc expresia asta!!!!!)
Uneori mă gândesc să îmi mai iau o vacanţă de la scris, uneori chiar îmi trece prin cap să mă opresc cu totul; dar nu…nişte anumiţi golani imbecili şi manelişti puturoşi ar avea prea multe orgasme de fericire. Iar mie nici prin gând nu imi trece să îi fericesc. O să scriu, doar pentru că îmi face o plăcere nebună să îi calc în…litere şi să şterg cu ei pe coala de scris…Hi-hi-hi!!!

Totuşi, ar trebui să găsesc nişte teme mai…fericite (oare o merge dacă voi posta o perioadă, numai despre Tom şi Jerry? Sau Lolec şi Bolec? Sau lupul acela cu “nu zaiţ, nu pagadin”? Sau chiar despre Sandy Bell, Candy Candy, Pokemon, Digimon (plus restul de -monuri) şi copilul acela cu păr ţepos şi mov, ce se bătea în cărţi de joc?
Sunt zile când cred cu tărie că Ion Creangă a scris “Prostia Omenească”, doar după ce rostit nişte vrăji în latină şi a tras cu ochiul “la ce-ţi rezervă astrele…ăăăăăă…adică viitorul”.


* cei 2 termeni nu sunt sinonimi. Târfa acceptă să “servească un ecler” pentru că are nevoie de bani, pentru a trăi. Curva…face cam acelaşi lucru, dar din plăcere, din nevoia de adrenalină.

P.S.: Nu-i aşa că ar trebui să gonesc furios şi iute spre duş şi să mă fleşcăiesc cu Head & Shoulders? Poate se mai rozaleşte realitatea asta împuţită, poate mai bagă câteva rânduri de site cu diametru picometric, care să mai cearnă din prostie...

Sleeping Sun

Motto:
“So Just Leave Me Alone
Leave Me Alone
(Leave Me Alone)
(Leave Me Alone)
Leave Me Alone
(Leave Me Alone)
(Leave Me Alone)
(Leave Me Alone)
Leave Me Alone-Stop It!
Just Stop Doggin' Me Around
Just Stop Doggin' Me”
[Michael Jackson – Leave me alone]

Îmi propusesem să nu mai scriu despre Michael Jackson, pentru că am impresia că îi pătez genialitatea, prin orice aş spune/scrie. În special după ceremonia de aseară…care sincer, m-a dat puţin peste cap. Nu vorbele frumoase şi alte cântece, dar…am încercat să mă pun în locul copiilor şi al familiei, să îmi imaginez ce ar putea simţi cineva care pierde o parte din suflet.
Offfff! În fine…ideea pe scurt este că nu am mai vrut să scriu nimic despre acest subiect. Doar că s-a întâmplat ceva astăzi, care mi-a ridicat părul pă* ceafă şi m-a umplut de indignare (pe cuvânt că uneori cred că ar trebui să îmi fac o meserie din a fi indignat, pentru că îmi petrec din ce în ce mai mult timp în starea asta). Nu mai am stomac nici măcar să comentez despre de fanii morţi de înfocaţi (de vreo săptămână), care nu au habar să spună vreun titlu de melodie jacksoniană, sau despre fătucile bete de supărare, care şi-au pierdut iubitul marii iubiri a vieţii lor...
DAR!!!

"Nu am vrut să mint şi să-l distrug pe Michael Jackson însă tatăl meu m-a silit să nu spun adevărul. Acum nu-i mai pot spune lui Michael cât de rău îmi pare pentru ceea ce s-a întâmplat, iar el nu mă mai poate ierta". Cam aşa a declarat astăzi plin de nonşalanţă Evan Chandler, tânărul “nevinovat” şi neprihănit care a pornit porcăria aia infectă cu pedofilia Regelui Pop.

“Tu copile (care între timp ai crescut, devenind un falnic exponent al dobitoceniei meschine şi purulente)! Tu eşti normal cu capul? Ai distrus o Viaţă, BĂI BOULE!!! Pentru nişte nenorocite de hârtii verzi!!! Şi acum îţi ceri scuze??????????? Adică...te-am supus la cele mai mari umilinţe, te-am târât prin noroi, mi-am bătut joc de tine, te-am denigrat, m-am defecat pe tine...Scuze. Atât???????? Păi tu om descreierat, care nu meriţi să fii numit om! Te-ai lăfăit 15 ani (aproximativ) în bani pătaţi şi acum te-au prins remuşcările? Ai o criză de moralitate? E prea târziu. La 13 ani, bănuiesc că ai avut ceva neuroni pe creierul ăla de stegosaurian, încât să îţi dai seama că faci o mizerie! Spuneai asta poliţiei, tătelu' era arestat, iar tu locuiai cu bunicii. Mare scofală. Aşa...ce-ar fi să îl iei de mânuţă pe tăticul şi să înfundaţi carcera? (cu predare intensivă a pedofiliei dorsale - şi vânjos de matură - de către ceilalţi deţinuţi, desigur, ca să vezi ce înseamnă!) Şi după vreo 20 de ani de specializare, să ai în faţă doar 2 posibilităţi: să îi iei mânuţa tăticuţului, să vă faceţi mici, mici, mici de tot şi să vă duceţi acăsică la mămica; sau să vă piseze căpăţânile alea seci, ca la şerpălăii puturoşi!!!”

*am înţeles că este trendy să foloseşti “dăuri”, “păuri” şi în general...multe “ă-uri”

Past, to the future...

Motto:
“Nu cred că este nimeni în măsură să ierarhizeze cetăţenii României în mai buni, mai puţin buni, mai răi, sau cei mai răi, în funcţie de decizia de a merge la vot sau nu”
[Oana Dobre - Sinteza Zilei]

Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre repercursiunile rahatului reuşit de micuţa Divă-Ministreasă Ritzi, asupra campaniei electorale a lui Traian Băsesc. Ocazie cu care s-a reaprins pălălaia discuţiei privitoare la “a merge sau nu la urne”. Ce să facem…Ce să facem…??? Ala-bala-portocala, am-tam-tichi-tam...OF! GREA DECIZIE!!!! (şi nu am nici măcar cele 3 variante consacrate: “fifty-fifty”, “sună un prieten”, sau “întrebă publicul”)

Nu ştiu ce veţi face voi, dar eu încă nu mi-am schimbat opţiunea. (adică aia de a vedea vreun “punct de votare” DOAR pe afară). Nu am motive să mi-o schimb. Serios.
“Păi să nu te duci, mă! Dar atunci nu mai ai dreptul să comentezi!!! Daia o duce ţara asta aşa….”
Şi eu am zis:
Păi să vedem...A fost odată ca niciodată, un miraculous Colţişor De Rai (Socialist) pe un minunat Picior De Plai (Socialist), în care s-a făcut o revoluţie...lumea se săturase de dictatorieală şi a dorit să guste din democraţia cea libertină! Deci, omorât comunismul şi a votat P.S.D-ul (parcă pe atunci se numea P.D.S.R), care promitea de numa-numa - Originea Osăielii. Dar nu a făcut nimic…Apoi, din-pământ-din-iarbă-verde a răsărit o Cheiţă Salvatoare (Şi Gospodară), care promitea o armată de 10 mii de specialişti care să scoată ţăruca din balega unde nu ajungea lumina capătului tunelului. Poporul a ştampilat iar cu sârg, dar degeaba!!! La noile alegeri candidaţii principali erau Cheiţa, buchetul trandafiros “Măi animalule, măi” şi un Tribun (care cam avea nevoie de ceva Xanax). În fine…idea e că voinţa populară s-a îndreptat vârtos din nou spre trandafiriii rup.i-în-gură de gospodari (Cheiţa se dovedise a fi ruptă! SHIT! Ce ghinion…). Dar, ce să vezi? Osăiala a avut nici un rezultat, nici măcar acum, în al enşpelea ceas; corupţia parcă era un şobolan ce avansa într-o roată de caşcaval, şi o durea fix in cot de strategiile guvernăcioşilor! Apoi a apărut un Luptăcios Şuviţat (Şi Gospodar), care promitea distrugerea sistemului ticăloşit! Oamenii şi-au pus toată credinţa în el…din nou. Doar ca să dubleze adâncimea gropii cu rahat, să subţieze bârna pe care făcea echilibristică pe deasupra ei, să mai dea câteva găuri cu sula (instrument ascuţit, de găurit) în curea...
Concluzia? Dintre toţi pufuleţii puhavi care s-au perindat prin urnele de votare, nimeni nu a făcut nimic! Ţoţi au promis, dar când şi-au văzut sacii în căruţa guvernării, au devenit brusc nişte nesimţiţi de amnezici-egoişti! Nişte viermi inelaţi şi brăţăraţi, care au supt ţara până au băgat-o în comă!
Şi de ce să merg la vot, atunci? O vorbă din bătrâni spune: “Lupul îşi schimbă părul, dar nărăvul BA!”. Adică, după ce s-au perindat pe la Ciolan toţi pântecoşii încrăvăţaţi, după ce s-au urinat pe noi din gros, eu să îi aleg tot pe ei? Nu sunteşi citavi, măi, dragă analiştilor! Eu personal, nu am nici o opţiune de vot; dincolo de frecangeala patetică de cuvinte, dincolo de ideologii idioate şi de principii utopice, când intri în cabină ai doar o ştampilă şi o listă cu nişte hiene putrede. ATÂT! Şi nici unul nu merită să îi trag eu o ştampilă pe nume! NIMENI! Toţi sunt nişte retardaţi guşaţi şi plini de abureli...excrementoase!

În altă ordine de idei: asţăzi, mă uitam şi eu pe la tv….doar ca să aflu că la Românica noastră, apar 22.000 de şomeri zilnic! Un mizilic (popcorn - modern)…se împopoţona un expert în domeniu; transpus statistic, asta ar reprezenta doar 0.1%, un coeficient microscopic faţă de al ţărilor mai avansate care sunt decimate de Criză…La noi încă este Rai, comparativ cu Iadul lor. Porcii neruşinaţi! Aşa le trebuie, dacă le-a crescut nivelul de trai prea mare!

Adică, neluînd-o pe după căpiţă, vi se zburduncăne de cei 22.000 de şomeri (zilnic)? Poate un copil va muri de foame, pentru că de câteva sâptămâni nu a mai mâncat decât sand-wich-uri cu pită şi pâine…iar de vreo săptămână nici măcar atât! Poate cineva se va arunca cu un bolovănoi de gât drept în gârlă, pentru că nu a mai avut bami să îţi îmtreţină familia! Poate un bebel se va stinge în pătuţ, pentru că părinţii nu au bani să îl ducă la un spital decent, sau să îi plătească pe doctorii prea mitoşi ca să mai respecte Jurământul Lui Hipocrate! Poate o familie va dormi în şanţuri, pentru că nu a mai avut bani să achite creditul, iar Banca i-a luat casa! Poate nişte elevi nu vor mai merge la şcoală, pentru că părinţii nu mai au bani să le cumpere rechizite! Poate va creşte numărul fetiţelor care se prostituează!
BĂĂĂĂ!!!! Nu vă interesează micile amănunte din astea? Vă frecaţi cururile pe fotolii capitonate anti-băşici şi mimaţi lupta cu Criza? “Avem o treabă-mare anti-criză…prin urmare vom mări lefurile parlamentarilor! Vom achiziţiona noi limuzine, vom da noi prime….PENTRU NOI (puteţi să nu aclamaţi, că vă pute gura, nespălaţilor care sunteţi voi de nespălaţi!)”Sunt prea puţini 22.000? Dacă eraţi şi voi printre ăia, dragi scrofăloşi? Dacă mâncaţi pe zi câte o lingură de gem de prune cu un coltuc vechi de pită, în timp ce copilul vă trăgea plângînd de cracul pantalonilor, pentru că îi era poftă de vată pe băţ? Dacă nu aveaţi bani să îi cumpăraţi şi vi se rupea inima de frustrare, privindu-i râurile de lacrimi? Mai eraţi aşa viteji, măi specialiştilor lu’ gândac putrezit??

Pentru aşa ceva să mă duc la vot? Pentru nişte viruşi infecţi, care trăiesc în lumea lor plină de lux kitchios? M-am săturat până peste cap de ei şi de mofturile lor…Se ceartă ca păgânii cât îi vede lumea, apoi îşi dau mâna şi se ciocnesc (nu în ouă, că nu mai este de sezon; în pahare de cabernet) imediat ce sunt singurei, în vreo spelucă de fitze…

P.S.: Deşi ştiu că mă zbat ca un câine în lanţ, am şi eu o mică întrebare: “Când mama-măsii (adică bunica) ne explică fata marinarului (din telenoveaua de succesuri, bineînţeles) de unde a avut banii ăia pentru apartament? Că a trecut faza cu Becali, a trecut faza cu patronii corupţi, a trecut şi cea cu termopanele lu’ Năstăsică, cu mogulii cei răi care se iau de europarlamentărică, şi chiar şi asta cu Ritzi e pe trecute…”

"Cu creeonul pe hârtie..." (part III)

Drumul Oaselor – Un nou început

O conservă veche şi putrezită de tren. Toante pe tocuri, supra-înălţate pentru o depistare mai uşoară, de mână cu pitici rotofei şi raşi în cap. Boschetari beţi şi nămâncaţi (oare de unde au bani de băutură?). Copilandri ştirbi, nespălaţi şi drogaţi de aurolac, cu o mână întinsă şi una strânsă pe pungă. Bănci rupte şi murdare. Manelişti albi, cu pantofi lungi, albi; pantaloni largi şi albi; tricou cu guler ridicat, mulat şi alb; freză oxigenată şi ţepoasă. Manelişti negri (chiar tucurii de-a dreptul), cu pantofi lungi, negri; pantaloni mulaţi, negri; tricou cu burtoacă, mulat pe kilele de celulită; freză neagră şi lungă, gelată. Ţigani jegoşi şi nespălaţi, care put de îţi defrişează părul din nas. Curve bălăngănitoare pe duduielile unui local de fitze, din faţa gării. Târfe-urlător-de-colorate, ce se vând oricărui babuin păduchios, căruia i se scoală cheful de zbenguială. O babă nebună şi lăţoasă, care strigă după cineva. Poliţişti care se plimbă semeţi. Afişe colorate ţipător, care povestesc despre bogăţiile patriei, lipite pe pereţi murdari şi dărâmaţi. Cişmele pline de rugină, adevărate ghene de gunoi. Alte scaune rupte şi pătate de varul de acum doi ani. Alt tren vechi şi ponosit. Atmosferă stătută şi acră, plină de aburi săraţi de transpiraţie şi miresme de spray înţepător. Căldură râncedă. Alţi ţigani jegoşi, alte copile zdrenţuite şi soioase, cu bebei în braţe, care cerşesc ceva...“cât te lasă sufletul”, pentru sărmanul copil. Înaintare de convoi funerar. Scârbă, sufocare şi sudoare. Aglomeraţie şi nervi. Apatie crâncenă.

România, land of chois.

P.S.: Oare vezi aşa ceva şi prin gările multi-supra-aglomerate din Tokyo, Osaka, Saigata, Niigata, Sapporo, Kyoto sau Chiba?

P.S.2: Imaginea este dintr-un adevărat Lend of Chois. Doar că nu al nostru.

P.S.3: Data viitoare prepar eu.....(pauză prelungă de efect, în care mă trag de cravată – nu prea mă omor cu papionul şi nici nu am aşa ceva).....cina. Şi era să uit: Mmmuaah
Itadakimas! (cum ar spune nihon-san), sau “Poftă-n maţ!”, cum ar spune un vecin.

Aoi Ano Sora

Vă mai amintiţi când Românica trebuia să primească nişte milioane de euro, iar trecătorii îşi dădeau cu părerea în legătură cu utilizarea pomenei? Câte bordeie (nu bordeluri), atâtea obiceie; adică, câte minţi, atâtea dorinţe: unii visau autostrăzi ca-n Vest (sau cel puţin ca în India şi China), alţii voiau protecţii anti-criză pentru micii întreprinzători; mămicile cu prunci în braţe voiau programe mai bune pentru protecţia copilului şi în general, ceva bun pentru copil, mămăicile voiau sisteme sanitare puse la punct, agricultotii doreau învârtoşarea agriculturii. Iar un nene a trântit pleaşca, la sictir: “Păcat că n-avem noi puterea de decizie. Ăştia mai mici…”

Gura lu’ Nene, adevăr grăieşte. Dar atunci: de ce s-a mai făcut şarada asta? Ca să-şi justifice nişte umflaţi banii pe care i-au cheltuit? Mda…”după ce că eşti prost (a se citi tâlhar), te mai caci şi-n drum”. Sau nu? A fost doar ceva propagandistic, ca să vedem noi, “ăi mulţi”, că puhavii de la conducere se interează cu adevărat de problemele ţării? Doar o manea zdrăngănită, ca multe altele? Parcă aşa aş crede…
Dacă eu ziceam că aş vrea…ehehe....
Vreau să primesc eu toţi banii, să îmi iau un T-34 (pentru a mă deplasa în bune condiţii pe minunatele noastre autostrăji suspendate), o iefteneală de apartament-viloacă de vreun million de biştari (ca să o oftic pe fata aia mare a lu’ Marinar* - apropos! Tot nu ne-a explicat şi nouă, amărăştenilor de rând, DE UNDE A AVUT 800 DE MII DE EURO SĂ ÎI ARUNCE PE O GRĂMADĂ DE MOLOZ ŞI FIER-BETON!!!!) şi de restul…îmi făceam o firmă de tractări, că am înţeles că aici se află Izvorul De Unde Curge Banii Necontenit. Doar te conectezi şi gata! .
Sau, după model Ritzian, vreau să mai iau ceva bani de la un Minister (chiar nu mă interesează care) şi să achiziţionez una bucată scenoacă plătită de alţii, pe care să se caţere tot conţinutul Căşii Poporului şi al Cotroceniului, să îmi prezint şi eu omagiile lipicios-de-închinăcioase…
Dar dă cineva o ceapă degerată şi putrezită pe ceea ce îmi dorec eu? NUUUUUUUU….Păi şi atunci, de ce atâta tam-tam cu banii ăia? Oricum o să îi sugă vreun pufos încrăvăţat…iar pe el îl va suge o tută dornică de poşetuţe…şi gata! CIRCUITUL BANILOR ÎN NATURĂ.
End of story. Punct. Caput. Asta la vista, Baby!

Acum….“Peste 30 de miliarde de euro vor intra în România. Îi ia cineva? Accesează fondurile CEC Bank, pentru detalii”.
În primul rand: sigur că îi va lua, DOAR CĂ NU NOI!
Apoi…Băi…pufuleţi alteraţi! Porci cu trichină la creier! Băi…mânca-v-aş ochii voştri! (Pe principiul: Dracula, Dracula, ieşi mânca-ţi-aş ochii!!!!) Nu v-aţi săturat să vă bateţi joc de tărişoara asta? Mai vindeţi, măi, şi nişte hamburgeri, nu numai chiftele fleşcăite (mai ales că “Eeei uuud laic teo bei e ham-baaa-ga”**). Serios! Sunt sătul până-n gât de porcăriile voastre chifteloase şi vreau să îmi schimb meniul! Aşa că…Băgaţi din gros, cu burgeri!
Intră în Românica nişte bani…adică la burtălăul vreunui şmecher baban! Restul pulimii se pregăteşte asiduu pe băncile şcolii pentru o viaţă de sclav, iar ăia mai norocoşi mor prin spitalele noastre pline de gândaci şi de jeg! Suntem îndopaţi de mici cu căcaturi despre succesurile care se obţin prin sinceritate, curaj, civism, onestitate şi cuminţenie, doar ca să vedem după anii de şcoală că totul nu valorează nici măcar un pârţ de porc!
Pentru ce să mai fii aşa? Cine nu a observat că viaţa este o junglă, o hazna în care rechinul îl mănâncă cu fulgi cu tot pe un peştişor mai mic…va învăţa odată şi-o dată. Cine joacă în filmele alea cu cetăţeni europeni plini de filosofeli-de-doi-bani despre mânrie, unitate şi fraternitate, încrezător în vreo justiţie, doar să îşi arunce ochii pe geam! Curvele se lăfăie îm mătăsuri, în timp ce unii muncesc 16-17 ore pe zi, pentru câteva sute de lei! Hoţii se spetesc 24 de ore pe zi (uneori chiar şi noaptea) la suptul banilor publici, conduc în Fundul Iadului o tărişoară (glorioasă acum vreo câteva sute de ani), iar robul plătitor de taxe şi impozite le ţine curul dolofan în pumn, toată ziulica! În mileniul 3, când se fac transplanturi de celule stem şi clonări de diferite animale, un bebel moare de la o investigaţie R.M.N.! Într-o mândră ţară aparţinătoare de Uniune, şoferii îşi rup maşinile prin craterele de pe asfalt, oraşele nu au canalizari, copii încă învaţă la lumina lumânărilor sau a lămpii, şcolile sunt mizere (cu toată compentenţa maximă a Androneascăi), se dărâmă peste elevi, sau lipsesc cu desăvărşire, iar bătrânii mănâncă din gunoaie, pentru că nu le mai ajunge pensia şi pentru luxul hrănirii. Curat meritocraţie, coane Băsică!

Şi toate astea se întâmplă în timp unii se hlizesc pe la televizor, se înalţă pe vârfuri şi se mândresc cu conducerea lor pupinbăsesc-de-eficientă! Viermii se zbenguie în ics-cinciuri, curvele se înţolesc dein Europa, vaca dă ouţe, găina lăptic...şi totul e bine când se termină cu bine! Este bine şi pentru una cercetată de ochii lumii, pentru că se ştie prea-bine că a susţinut o campanie europarlamentară de Cascadorii Râsului (sau nu se ştie şi tocmai asta este cauza pentru care “s-a declanşat o anchetă”? "T-ai îmbogăţit fără noi? Nu se poate aşa ceva! "). Şi pentru “domnişorica” care a contracarat imediat, cu ţâfnă periculoasă. Şi pentru beţivanul care bagă din scurt 2-3 beri de seară, îşi altoieşte puţinel nevasta (pentru un somn mai liniştit), apoi mere şi el să se pună la somn, pentru că a doua zi trebuie să se mai muleze pe nişte dorinţe patronice. Şi chiar şi pentru petecul de teren arabil care se usucă în soare, dar care figurează în acte ca fiind irigat zilnic!

Ce minunat de frumoasă este ţara în care trăim! Îţi vine să o iei la fugă, să te tot duci 9 ani…şi să te pierzi pe albastrul cerului!

* Este vorba, desigur, depre Amza Trifan - marinarul principal din "Fetele Marinarului";
** în varianta Inspectorului Clouseau; "I would like to buy a hamburger", în traducere liberă.

Behind Blue Eyes

Acum câteva zile n-a vizitat o rudă (nu rud), pe care nu o mai văzusem de ceva ani. Am discutat, am rememorat diferite întâmplări din vechimea paleoliticului, ne-am scuipat de-deochi…Toate bune şi frumoase. Până şi-a scos ţigara şi bricheta, apoi a ieşit la o pipă…
A FOST PICĂTURA CARE A UMPLUT PAHARUL!

Stau câteodată şi-mi aduc aminte de bunica, pe când încă era în putere...
Măicuţă bătrână cu părul ca neaua, cum torcea cu furca la brâu şi fusul sfârâind între degete, cum ne ne povestea despre vreun zmeu răutăcios şi un crai viteaz care i-o dădea urât de tot la oase, cum stătea cu firul de lână pe după gât iar andrelele se încălăbăceau vijelios, "construind” ciorapi groşi din lână, ca să nu ne degere lăbuţele când ne adunam toţi copii de pe stradă la câte un concurs de sănii, sau cum trăgea voiniceşte de spata vreunui război, în timp ce cu cealaltă mână arunca suveica printe firele ţesăturii..Vremuri care au trecut.

Acum rămân prost când mă plimp şi eu pe stradă ca omu' şi dau nas-în-silicon cu câte vreo divenie cu milioane de vânturi de mărire ce îi răscoleşte vidul cranian! O văd cum scoate tacticoasă pachetul de tabac mentolat şi fluşturînd lasciv din gene, cere plină de senzualitate un foc, lungindu-şi buzişoarele....Doar este tânără, independentă şi poate face ce îi trăzneşte ei!! Dacă vrea, poa’ să ude şi canapeaua (Mama nu se supără! De ce oare???), poa’ să îi ceară iubiţicului vreo câteva mii de euro să îşi facă un tatuaj sexy sau chiar să îi arunce pe vreo sacoşă din aia de fitze...E frumos când eşti o tânără femeie de succes, vânată de toţi urangutanii! Dar...oare ce vor face specimenele astea peste vreo 40-50 de ani? (desigur, presupunînd că atunci nu se vor tăvăli în chinuri pe câte vreun aşternut jegos de spital, cu plămânii în zdrenţe şi roşi de cancer) Cum o să arate o măicuţă bătrână cu părul de lână (ars de toate nenorocirile de vopseluri her-stailiste), care îşi ia nepoţeii în braţe şi printre 2-3 rotocoale de smog şi câteva icnete, o să le povestească despre tainele din “Tehnologia, Utilajul şi Controlului Calităţii Sugerii din Băţul Fermecat”? O să le spună poveşti cu Pufoşel cel Voinic si Conturile de Aur sau cu Ultraviolata (de la tratamentul de naştere al stratului de bronz seducător la ultraviolete) ca Zăpada şi cei 7 Maneloşi Curtători? Voi nu sunteţi întregi la cap, bă dragelor! Care ursitoare şi-a bătut joc de voi şi v-a făcut creierul pane, l-a amestecat cu câteva tone de măsline oierifere şi vi l-a îndesat în dos? Păi se poate aşa ceva? Atâta gingăşie şi sensibilitate behăită în toate cele 4 vânturi, atâta iubire înfăptuită prin cele mai intime colţuri pulice, iar voi vă daţi singure şi în mod repetat cu capul în firma asta sclipicioasă? Nu este frumos…

Deşi văd mereu câte o divă cu ţigareta slim (pentru că, nu-i aşa, nu contează lungimea sau grosimea, ci ceea ce ştii să faci cu ea) în mână sau în gură, iar imaginea asta suavă a intrat deja în cotidian, simt cum mi se scorojeşte retina, la fiecare contact de acest fel. Serios, nu mai pot! Mă va ajuta oare EBA să dotez toate suferindele cu câte un scaun electric? (dacă merge la bătrâni). Nu prea cred…după ce frumos am lăudat-o în trecut…Dar o să retractez totul, dacă primesc această favoare! O să spun chiar că i-a crescut al doilea şir de inteligenţe vii, şi că încă îi va mai creşte încă unul şi încă unul, fără număr, fără număr, fără număr….mai des decât dinţii unu rechin!

Am devenit prea violent…Scuze. Normal că nu o să fac asta; o să mă comport ca un cavaler adevărat şi ori de câte ori voi întâlni o duduie ne-fumată, o să fiu primul care îi sare în ajutor. Vreau din tot sufletul, să fiu eu acela care îi va oferi foc…LA RUGUL FUNERAR!!!!

P.S. 1: Sper să nu fiu suspectat prea rău de misoginism. El trăieşte cu adevărat pe acolo pe undeva, prin străfunduri, dar se află în doze moderate, doar pentru savoare. Adică, puţin şi bun, faţă de o anumită categorie feminină - nu spui care :P:P:P

P.S. 2: Ştiu cum se ţine coasa în mână (chiar ceva mai mult de atât), doar că în desen are o poziţie mai...ciudată, din raţiuni estetice

They don't really care about...Me (Smooth Criminals)

Motto:
“To you, Michael is an icon; to us, Michael is family”
[Janet Jackson]

Începe să mi se pună de-a curmezişul toată mascarada asta meschină afişată cu aplomb dement la fiecare colţ de stradă, pentru comemorarea Regelui Pop! Mi-e scârbă de toate fetişcanele care se jelesc în hohote, cu lacrimi de crocozaur, pentru că şi-au pierdut sensul existenţei şi Steaua Călăuzitoare a Destinului; mi se opresc fluxurile neuronale când îi văd pe toţi boschetarii cum închină un păhărel pentru Michael, până intră în comă alcoolică (n-ar da Domnul să se îmbete cu alcool metilic!) şi când aud de toţi handicapaţii care dărâmă casa făcută cu trudă de mămiţica lor, pentru că cică sunt nebuni de supărare!
Băi vitelor bolînde de răceala porcină! Nu l-aţi meritat pe Michael Jackson! Cât a trăit, v-aţi bătut joc de el! Aţi râs, ba că umblă cu mască, ba că îi pică nasul, ba că i se dezintegrează faţă şi acum vă daţi mega-fani ai mega-starului? L-aţi supt de bani ca nişte pleoşniţe stârcite, l-aţi târât prin săli de judecată pentru că a iubit copiii şi copilăria, l-aţi hăituit ca pe un criminal!
Michael Jackson are diaree! Precis e de la operaţii....Michael Jackson se plimbă cu copii de mână! Precis e un pedofil nenorocit... Michael Jackson şi-a făcut fermă cu teleguţe şi a mai şi numit-o “Neverland”, ţara lui Peter Pan şi a copiilor care nu vor să mai crească! V-am zis eu că e pedofil?
Nu l-aţi meritat, măi ipocriţi de rahat cu perje!

Michael Jackson a fost un geniu! (chiar dacă şi el, ca orice om, avea defecte) Îşi scria singur versurile cântecelor ce aveau să devină hit-uri (albumul “Thriller” a fost timp de 80 de săptămâni în primele 10 poziţii ale topului Billboard 200), şi-a inventat şi patentat propriile mişcări de dans cu care a cucerit mapamondul, cânta ca nimeni altul...Voi sunteţi în stare să creeaţi ceva? (Altceva decât noi modalităţi de a băga la burtălău...).

Să nu vă treacă prin cap că eu am fost expert în viaţa lui! Eram relativ prea mic ca să pricep întreaga lui genialitate, emormitatea de muncă care o depunea pentru o oră de concert live; eu eram doar încântat doar de muzică şi de mişcarea scenică...de aceea nu mă pot numi un fan înfocat al lui. Mă uitam acum la înregistrarea concertului de pe Lia...păi pentru cât a dansat el atunci, cred că i-au trebuit luni de diete bogate în glucide şi lipide, ca să îţi revină! (Oare vedetele noastre rotofeie - de la atâtea mega-fitze – ar fi în stare să susţină un concert live de 2 ore, în care să danseze până le sar ochii din cap? Dar să susţină o serie de 50 de asemenea concerte..) A depus un efort imens pentru public! Acelaşi public care se hlizea la pozele cu un Michael neras şi obosit, acelaşi public care îl considera ţicnit pentru numărul operaţiilor estetice pe care le-a suferit, acelaşi public care acum face băltoace la ochi, pentru că le-a dispărut idolul.

Mă uitam la ştiri. În faţa reşedinţei Jackson era o turmă uriaşă de jurnalişti, care îţi scoteau ochii, mai-mai or prinde vreo ştire bombă care le va arunca vânzarea publicaţiei la care lucrează, în slava cerului! Băi om-ilor! Cineva a murit! Măcar din respect, nu puteţi fi olecuţă mai liniştiţi? O familie suferă, iar vouă vă arde de declaraţii bombă? Păi atunci, nu sunteţi citavi cu capul...Pe cuvânt că eu îi împuşcam direct între ochi, pe nesimţiţii ăia!
Asta nu mai presă...asta e doar o hărţuire dementă, într-o lume şi mai dementă! O lume care se ceartă cu disperare pe moştenirea Regelui Pop, pe care o durea fix în moalele cotului de Michael şi de cd-urile lui cu cântece, dar care a năvălit ca o turmă de bivoli turbaţi de făneală, imediat ce s-a auzit de moartea lui.


Şi vă mai numiţi idolatri de Jackson...ruşine să vă fie, câinilor!

Moment şi schiţ

•Personagii
Tache: asociatul lui Tică la o firmă de imprimări hârtie (de dragul povestirii, să o numim Imprimeri Naţională);
Tică: asociatul lui Tacche la firmă numită mai sus;
Găurica: denumirea populară a firmei deţinute de cei 2 bogătani de mai sus.

•Expoziţiune şi Intrigă
Tache şi Tică au nevoie de tuş la imprimanta scoţătoare de bani. Din păcate, pentru a se semna contractul de vânzare-cumpărare trebuie să fie prezente ambele părţi de patroni(chiar dacă magazia "Găuricii" este, teoretic, tot proprietatea lor).
•Desfăşurarea acţiunii
Necunoscînd că este necesară prezenţa amândurora, Tică se urcă în Hummer şi se opreşte cu scârţâit de BBS (dotate şi cu spinere de aur) tocmai în faţa "Găuricii". Bineînţeles că nu rezolvă nimic şi se întoare cu ţeava de eşapament între pneuri.
Supărat nevoie mare, Tache îşi ambalează motorul tunat al Maibahului din dotare, îşi goleşte un tub de Intessa în freză şi demarează în trombă, cu acelaşi scârţâit de roţi. Matroana (administratoarea) "Găuricii" nu se lasă însă prostită şi îi dă cu flit, cât ai zice „fitză”. Tache se întoarce mânios acasă...
În sfârţit, cei 2 eroi hotărăsc să respecte legea votată de idioţii de parlamentari.. Se înoadă ei frumuşel la oglinzile retrovizoare ale bolizilor şi pornesc cu cântec spre firmă...GHINION, ÎNSĂ!!! Matroana "Găuricii" era plecată în concediu medical (pentru care îşi propusese o normă măricică de supt la alţi grăsani), plus că stocul de tuş se epuizase complet, în 2 timpi şi 3 mişcări (era marca M.J. – Marele Jaf – dar fanii debil-de-avizi au crezut că este prescurtarea de la Michael Jackson).
•Punctul Culminant
Sanăvă bici! Faching hor! Şit!
•Deznodământ
Tică şi Tache se întorc tunînd şi fulgerînd acasă şi anume pentru că au rămas ne-cumpăraţi.

•Concluzia 1
Când fu Tache, nu fu Tică; când fu Tică, nu fu Tache; când fu Tache şi fu Tică, nu fu tuş la "Găurică”.
•Concluzia 2
Tocmai când se hotărăsc ai noştri rozalii grohăitori să respecte legea "Găuricii", aceasta, ca o nesimţită ce se află, nu mai posedă cele necesare.

Heal the World

Michael Jackson. “A fost Rege. A fost Legendă. A fost Miracolul muzicii pop”. GREŞIT!!! Un Rege nu moare niciodată, o Legendă nu piere niciodată în neant, un Miracol nu îşi pierde magia, în vecii vecilor! Michael a părăsit doar netrebnica scenă a vieţii umane, a trecut în alt plan al existenţei. El trăieşte, prin cântecele sale, moştenirea sa.
Nu mă pot numi un fan obsedat de Michael. Deşi mi-am făcut zeci de întinderi "muşchiuloase" la picioare, încercînd să mi le încălăbăcesc pentru a-mi ieşi un Moonwalk; am luat bătaie-grup pentru el, când am...împrumutat (de tot) de la un văr (fără ştirea lui) un “apţipild” cu Regele Popului; am ascultat melodiile lui, mi-am ros unghiile de nerăbdare, înaintea concertului din ’92; am şi acum interiorul uşii de la dulap tapetat cu posterele cu el; chiar am încercat faza cu “chiloţii peste pantaloni” (aşa îi ziceam în ignoranţa mea de ţânc)...totuşi nu mă pot numi un entuziast înfocat al Veşnicului Copil din Neverland. Mi-a plăcut, mi-a influenţat copilăria, dar nu am fost un ultras jacksonian. Pentru că vreo câţiva ani, nu am mai avut nici un contact cu muzica lui. Pentru că nu i-am vânat albumele, nu m-a interesat TOTUL despre viaţa lui artistică sau privată.

Dar l-am apreciat pentru uluitorul talent, pentru că nu şi-a irosit viaţa în van şi...pentru că a avut curajul să îşi urmeze visul. Indiferent la piedici şi “la ce-o să zică lumea”, M.J. şi-a urmat drumul spre fericire, chiar dacă reversul ei a însemnat degradarea sănătăţii (vitiligo şi cancer de piele - probabil). Am văzut astăzi la tv. cum majoritatea comentatorilor de gen se indignau sau se lamentau din cauza dorinţei lui absurde de a deveni alb. Mie nu mi se pare absurd, pentru că un vis nu este niciodată aşa. Adevărul este că nu înţeleg cum şi de ce a apărut această dorinţă, dar a fost idealul lui. Şi a făcut totul pentru el…indiferent de repercursiuni. Nu îl condamn, ci îl admir. Din suflet, şi pentru totdeauna.Aş vrea să am şi eu curajul lui...
M-a emoţionat şi m-a şocat vestea dispariţiei Geniului Dansator, însă...nu pot să le înţeleg pe persoanele care plângeau în hohote (deşi nu l-au fost alături la bine s-au la rău, nu l-au ajutat la nevoie). La fel cum nu le-am priceput nici pe fătucile isterice care plângeau şi leşinau pe capete, când Michael cânta pe scena de la Lia Manoliu. Atunci, deşi eram ceva mai mic, mi s-a părut de prost gust. La fel ca şi acum...Doar un teatru ieftin, jucat pentru camerele de filmat şi pentru cei ce erau adunaţi acolo. O mascaradă pe care nu o merita...

Moartea omului Michael Jackson mi-a readus în minte nişte întrebări mai vechi: ce se întâmplă cu noi, după moarte? Ce se întâmplă cu conştiinţa, ce se întâmplă cu spiritul nostru? Dar în fine...nu cunosc răspunsul acestor întrebări şi nu îl voi afla niciodată cu siguranţă de 100%, pe parcursul vieţii. Cert este că o părticică a talentului unei legende va rămâne printre noi, imprimat pe nişte bucăţele de plastic. Ceva simplu, dar care cuprinde ceva mitic.

Astăzi am fost martor (indirect, prin intermediul satelitului) la moartea unei stele. Dar şi la apariţia unor câteva sute de netrebnici…oameni care l-au blamat cât era printre noi, dar care acum sunt devastaţi de dispariţia uni simbol al muzicii. Şi mi se pare o ditamai făţărnicia. Toţi care s-au hrănit din tabloidizarea defectelor lui, acum îi cântă succesul şi realizările pe care le-a avut. Şi nu mi se pare corect! Am observat asta de multe ori...lumea îţi aduce aminte cu adevărat de o valoare, doar după dispariţia ei. Cât este printre noi, toţi sunt prea ocupaţi cu procese şi noi modalităţi de a apuca ceva bănuţi! Cum se ridică cineva peste nivelul mediu al societăţii, imediat este anihilat, prin evidenţierea defectelor şi minializarea calităţilor.
Este trist…sau poate că acesta este dstinul adevăraţilor oameni.

UPGRADE: Să vedeţi ce şou urieşesc va fi la înmormântarea lui Michael! Televiziunile din întreaga lume vor înregistra milioane de puncte de raiting, miliarde de oameni îţi vor lua "Adio" de la Rege, prin aplauze furtunoase (cuvântul acesta este o derivare a substantivului "furtun"? Din ciclulŞ cabanoşii sunt locuitorii cabanelor?) şi îndelungate. Sper că O.T.V.-ul nu ne va dezamăgi nici de data aceasta şi va trimite corespondenţi în State, ca să surprindă imagini memorabile (pe sistem turbo, desigur) cu Michael Jackson pe catafalc...

P.S.: Tonul ironic de la sfârşitul postării este intenţionat, pentru că am vrut doar să arăt nevolnicia şi prostia umană, în contact cu culmile ei.

"Hope that someday, you will heal the world through your music, Michael. Just like you wanted to."

"Cu creeonul pe hârtie..." (part II)

Am făcut o aroganţă?

După postarea precedentă, ştiu că s-ar putea să par arogant.
Totul este o mizerie şi eu sunt deasupra ei, pentru că deţin numai Adevăruri Absolute; eu cunosc totul şi sunt vreun pui de ninja în materie de sentimente şi valori. Doar că: cine crede asta, este un mare idiot! Pentru că se înşeală amarnic....Eu sunt doar eu, şi atât; nimic mai mult, nimic mai puţin. Nu spun că sunt vreun Guru Sentimental, dar ştiu să recunosc prosteala şi linguşeala asta jalnică care cică se numeşte iubire, acum. Şi sincer, mi-e silă...sunt sătul până-n gât de îndrăgosteli repetate, la minut; mi se întoarce stomacul pe dos când aud toată manelăria clişeică şi imbecilă ce este rostită la amorezeală. Totuşi...nu mă aştept ca cineva să îmi dea dreptate, decât poate impersonal (pe sistemul "ăla e aşa, eu nu). Deşi toate lucrurile despre care scriu aici sunt reale şi le văd zilnic (chiar aş putea da şi nume precise), nu mă aştept ca vreo fătucă să ridice 2 degeţele şi să strige "Eu sunt sugătoare de burtoşi! (adică suge banii de pe cardul grăsanului care o scoate la prăjituri)"; la fel cum nu mă aştept ca vreun cocalar să facă un pas în faţă şi să spună că stă cu gulerul de la tricou ridicat pentru că el are o pereche (de fumuri) în plus faţă de restul masculilor - mai ales că aşa umblă înveşmântaţi si Marile Genii Ale Naturii, behăitoare de manele. (Gândind în acest mod şi eu am o grămadă de defecte, pe care nu mi le văd pentru că sunt prea...om; pentru că aşa este oricine...eu sunt super-ok, restul e naşpet)

Dar...încă am mintea destul de întreagă pentru a deosebi kitch-ul, fandoseala şi suprestimarea idioată a macho-ului exotic de colorat de adevărata dragoste şi adevăratele sentimente.
Şi sunt mândru de asta!

“Beren şi Lúthien Tinúviel din Epoca Modernă”, sau “Despre pupăcelile lui T3r3n* şi Sutyen Sillycon3l**”

Motto:
“Dragostea este când două salive se întâlnesc”
[Emil Cioran]

Vechii greci credeau că la Începuturile Lumii, pe pământ trăiau fiinţele perfecte, duale (bărbatul şi femeia uniţi întrup, cuget şi-n simţiri), androgine. Zeii însă, geloşi pe desăvârşirea supuşlor şi temători de puterea lor imensă, i-au despărţit, cu unica şansă de a reface sublimul de odinioară cu ajutorul Erosului. Şi de atunci, oamenii umblă ca nişte bezmetici, în căutarea jumătăţii pierdute.

Vă povesteam despre mica mea excursie de studii...care, ca orice Drum Spre Cunoaştere, a atacat mai multe planuri; unul profan, al nimicniciilor concretului şi unul sacru, ireal, abstract. Experienţele trăite în primul caz le-am descris într-o postare anterioară, aşa că acum îl voi schiţa pe cel de-al doilea: O dimensiune a sentimentelor profunde, vârtoşe şi răzbelite, un spaţiu al ideilor, o lume a luminii şi a dragostei...Acea zăbăloasă slăbănoagă şi hădă, care bate la porţile sufletului şi intră pe uşa din dos, neştiută de nimeni.

Încă din momentul în care am urcat în căruţa cu vagoane, Iubirea m-a lovit drept în plex, cu o forţă uluitor de nimicitoare (tocmai româneii să facă de râs tagma latin-lovărilor?). Deşi era cald, aglomeraţie şi o atmosferă de apăsare sacadantă, 2 îndrăgostiţi beton de lăţoşi şi împuţit de rafinat parfumaţi se lingeau de zor (probabil pe răni; am învăţat eu când eram mic – acum vreo 3 eternităţi – că animalele aşa îşi alină traumele survenite mecanic); nimeni şi nimic nu mai exista în jur...pentru că ei urcau pe Scara Rulantă şi Divină a Iubirii, erau nişte vaşnici exploratori porniţi în căutarea extazului tantric al unirii Yin-ului şi Yang-ului. Mi se cam întorcea mie stomacul pe dos (probabil nu îmi priise vreun plastic ce tocmai îl ingurgitasem), dar...eram (încercam să fiu) fericit pentru că aveam şansa unică în viaţă (de care mă plictisisem până-n gât de câte ori am observat-o pe la colţurile pipăitoare şi întunecate ale uliţelor autohtone) să asist la Scoborârea Adevăratei Drăgoşti prin noi, netrebnicii muritori.

Toate bune şi frumoase...cred. Până când, după vreo câteva milenii, când tocmai ce am ajuns în Punctul Z (nu G) al Coborârii...şi străluminarea Linguşelii libidinoase m-a lovit din nou (de data aceasta în moalele capului). Nu ştiam dacă să râd (pentru că s-a terminat calvarul zdrăngănelii sacadate, pentru că s-a sfârşit cu Drumul Oaselor) sau să plâng (de fericire bineînţeles, pentru că Iubirea mi se înfăţişează din nou).
Apoi, la o plimbare prin oraş, alte şi alte şi alte şi alte şi alte Iubiri. Prin aer zbârnâia numai arculeţul nărăvaş al bebeluşului în scutec, iar printre clădirile încinse se vedeau efectele. Băi...să-mi trag palme! Da’ nu e cam deasă Iubirea asta? Până şi o urticarie te ia, te jughineşte puţin şi apoi te mai lasă...dar Dragostea te ia, te lasa; te ia, te lasă; te ia, te lasă; te ia, te lasă; te ia, te lasă; FĂRĂ NUMĂR, FĂRĂ NUMĂR, FĂRĂ NUMĂR!!!! Exact ca un Hopa-Mitică, care revine mereu la acelaşi punc fix al originii.

Şi mai drăguţă a fost însă o discuţie total divergentă cu...cineva, pe această temă. Încerca să mă convingă că eu sunt aşa de neîncrezător pentru că nu am cunoscut Miracolul Iubirii până acum. Sunt prea rece, prea brutal, prea insensibil ca să mă las manipulat de legănătura dulce a valului al Amorului.
Şi eu am zis:
“Ce să facă? Să mă manipuleze pe mine iubirea? Păi pe mine nu mă manipulează nimeni…”
Tu, copilă! Iubirea nu manipulează, ci întregeşte; Iubirea nu seduce, nu şocheză. Ea doar naşte fericirea . Apare atunci când este timpul ei şi o singură dată în viaţă. Ea nu ţine cont de câte mii de hectolitri de gel ai în plete, de maşina cuceritor-de-fitzoasă pe care o conduci, de lungimea, lăţimea sau grosimea pixului (cu care ai semnat cecoiu’ baştan la restaurant, desigur) - cel puţin teoretic…. Eu cred în Iubire. Doar că nu cred deloc (sunt total dezgustat chiar) în molfăiela aia lâncedă de cuvinte, pe care o execută toţi sexperţii-casanovi şi toate curvele-minunat-de-dive prin şanţuri, cu o plăcere dementă. Mi-e scârbă de “te iubescurile” aruncate aiurea şi peste tot, mi-e silă de linguşeala aia libidinoasă şi cârpa aia mizeră în care se transformă oamenii atinşi de vârful lu' aripa de dragoste. Dacă iubeşti, nu eşti nici geniu, nici fotomodel/eală, nici Heracles sau vreun Superman care sparge munţii în pumn, nic culegător/toare de stele, nici măcar Spătîn/ă Al/A Vieţii sau mai ştiu eu ce alte căcaturi din astea, uzitate până la paroxism. Eu cred că dacă iubeşti, rămâi aceiaşi persoană, cu aceleaşi calităţi şi mai ales cu aceleaşi defecte. Diferă doar plaja de percepţie, modul în care se oglidesc ele pentru persoana iubită.

IUBIRE şi îndrăgosteala zilnică….COMPLIMENT şi pupincurism libidinous atroce….SĂRUT şi lingerea la secundă…SENTIMENTE şi fluide organice…SACRU ŞI PROFAN….

Cu iluzia optică de materie cenuşie din dotare, eu tot sesizez diferenţa dintre termeni.

P.S.: Ce se întâmplă dacă Zeus Cel Perfid La Corason ţi-a aruncat jumătatea tocmai prin Filipine, Mongolia sau Siberia, iar tu ai viza de flotant la Românica noastră glorioasă şi nu poţi pleca în căutarea sufletului pereche? Încerci alte drăgoşti virgine (adică neprihănite) sau încercate de alţii în trecut? Îţi aştepţi Obştescul Sfârşit, amăgindu-te cu o iluzie?
Pentru că aici nu se petrece totul într-o carte, nu există nici un Adam care să îşi încrucişeze existenţa cu o Evă sortită de la începuturi...

P.S. 2: Este prea utopic şi prea copilăresc ceea ce cred, nu? Până la urmă, totul este o târfoceală în care contează doar căţeleala, stadiul de erecţie al portofelului şi gradul de satisfacere al consumatorului (a.k.a. calitatea)
Şi totuşi, nu vreau să fiu "cu restul turmei", sau "în rându' lumii"....EU VREAU SĂ FIU ÎN RÂNDUL MEU!

* Ciocoi imbecil cu burtoacă, stăpânitor peste o grămadă de terenuri şi proprietăţi imobiliare.
** Vacă celulitoasă cu aere de eu-genie, Divă din Născare, aerată la neuron şi cu nasul printre nori.Şi foarte, foarte, foarte...infinit de sexy.