duminică, 7 decembrie 2025

Apa noastră, cea de toate zilele (partea I)

Mă trezesc, fain frumos, duminica trecută şi dau fuga la baie, să mă toaletez de dimineaţă - conform poeziei: "mă spălam, mă pieptănam, fundă roşie-mi puneam".

No...şi mă pieptăn. Dar când să dau drumul la apă, ca să mă spăl... văd că abia mai curgea un firicel de apă cât aţa de papiotă de gros. Şi-mi zic: "Ete, na! Opresc ăştia apa! O fi vreo conductă spartă p-aici, că se mai întâmplă...dar bine că am mai prins ultimile picături, ca să mă spăl şi eu"! 
Zis şi făcut: înşfac periuţa, o umezesc puţin, pun pastă pe dânsa şi mă apuc să-mi frec dintele cu nădejde... timp de două minute, cât scrie în regulament. Apoi, pornesc iar apa - că nu-s zălud, ca să o las să curgă pe conductă aiurea, cât eu nu o folosesc! 
Aşadar, pornesc apa şi încep să mă uit la picătura care se chinuia să alunece de pe ţeavă. Stau vreun minut, cu răsuflarea tăiată, o încurajez, dar aia să pice... pace! "Deci e clar, s-a oprit de tot"!...şi mă apuc să caut, în gând, o altă sursă de apă. C-apoi de! Aveam gura plină de spumă de pastă şi nu puteam rămâne aşa. Mă simţeam ca acela care se săpuneşte la duş şi i se opreşte apa chiar când vrea să se limpezească... de rămâne omul perplex şi plin de clăbuc, neştiind ce să facă. 
După câteva clipe de reflecţie, constat că nu aveam nici măcar o lingură de apă, pe ncăieri - dar când să mă las păgubaş, să scuip spuma din gură şi să-mi văd de viaţă, mi-aduc aminte că mai era puţină apă pe un fund de cană. Apă pe care o folosisem ziua trecută la flori şi pe care uitasem să o arunc. "No, las că-i bună! Şi cu aia m-am clătit" - apoi am plecat la treaba mea.

Pe la prânz, am aflat că nu curge apa în tot oraşul, că s-a defectat ceva pe la Paltinu şi până pe miercuri, nu se poate rezolva nimic - moment în care am făcut ce face orice om cu scaun la cap: m-am panicat! "HAOLEO!!!! CE MĂ FAC!! CUM SĂ STAU NESPĂLAT ATÂTEA ZILE?? Şi mai ales, DE UNDE IAU APĂ"?
Aveam un bazin de 1 metru cub, plin cu apă de ploaie - dar îl golisem cu o zi înainte, ca să nu îngheţe peste noapte şi să se spargă ventilul. De ştiam eu că nemernicii ăştia opresc apa, o mai aruncam pe şanţ? Ptiu!!! Ce prost fusei"!
Şi pe cuvânt, de nu-mi venea să mă bat singur... dar parcă-mi venea să mă şi pup, că mi-a dat Dumnezeu mintea cea de pe urmă şi am băgat haine la spălat, exact noaptea trecută. Îmi trebuia ceva pe luni, iar duminică nu puteam spăla...aşa că, iaca! Sâmbătă seară/noapte fu ziua taman potrivită.

Dar tot rămânea o problemă: cu ce apă spăl vasele? Cu ce apă mă spăl pe mâini? Cu ce apă mă spăl pe dinţi şi cu ce apă fac baie? 
Am dat fuga la rezervor şi l-am închis, sperând să mai plouă şi să mai strâng ceva. Apoi am plecat să-mi iau apă, că n-aveam nici de băut. Mergeam pe stradă şi înjuram, în gând, toate autorităţile care au permis să se întâmple o aşa prostie. 
Am început să dau telefoane, tuturor cunoscuţilor. O doamnă în vârstă era singură în apartament, fără pic de apă. Se panicase, că trebuia să îşi ia pastilele şi nu avea cu ce. Iar dacă nu şi le ia, intră în comă diabetică... prin urmare, s-a apucat să îmi dea instrucţiuni despre ce şi cum să fac, în caz că nu mai răspunde la telefon. 
În zece secunde eram îmbrăcat şi mi-am pus în rucsac o sticlă de apă, să i-o duc femeii. Nu mai ştiu de unde o aveam, dar era acolo. Când să ies, mă sună doamna şi-mi spune  să stau liniştit, că tocmai a sosit la ea o vecină şi i-a adus două sticle cu apă. Avea şi pentru mâine, dar ce se face cu toaleta? Nu am ştiut ce să îi spun.   

Între timp, pe internet apare un comunicat de la primărie, care ne informează că este o avarie la barajul Paltinu şi va fi apa oprită până joi. Îşi cer scuze de disconfortul creat, pentru că nici ei nu au ştiut. Nu se ştie cine este de vină, dar asta e situaţia.

A doua zi, pe 1 decembrie, începe să se împartă apă prin oraş, în nişte cisterne aduse de pompieri. Preotul fiecărei parohii din oraş, împreună cu câţiva credincioşi se strâng pe la troiţe, să cinstească eroii neamului. Este aşteptat primarul, ca să depună coroane cu flori, după obicei. 
Acesta nu apare, însă este înlocuit de un membru al Poliţiei Locale. Primarul este în mijlocul oamenilor, prin piaţă, împărţind apă. Apar primele scandaluri, îmbrânceli şi înjurături. Oamenii se strâng în cozi uriaşe, ca la urs... însoţiţi de stive de găleţi, cazane, sticle goale, bidoane, căni şi orice recipient care poate ţine apă. Pompierii vâjâie în toate părţile, cu maşinile pline cu apă sau goale. 
Este 1 decembrie şi trebuie să ne iubim ţara. "Care ţară, dom'le? Ia uite ce-şi bate nenorociţii ăştia joc de noi! Mânca-i-ar boalili alea rele"!

Pe seară, primesc o găleată cu apă de ploaie de la vecini şi fac o baie, că a doua zi aveam treabă şi nu-mi permiteam să plec puturos. Nespălatul de om fără apă nu miroase mai frumos decât nespălatul de om silnic, care nu dă o ceapă degerată pe igienă. Deci, din pământ, din iarbă verde, trebuie să mă descurc, cumva. Plec şi eu între domniţe şi oameni serioşi, nu mă pot duce răpănos!
Aşa că am pus apă la fiet şi m-am spălat cu cana, la lighean. Nu e prima dată când fac asta, deci nu m-a deranjat. Ba, acum era lux, pe undeva... că am pus ligheanul în cadă şi nu aveam grijă că voi stropi - cum era în trecut, când îmi ţâţâia inima de câte ori aruncam apă pe mine, ca nu cumva să depăşesc limita copăii şi să ud covoarele din jur. 
Însă anii de confort m-au făcut să îmi pierd exerciţiul şi nu mai nimeream proporţiile de apă caldă/apă rece...aşa că ba mă opăream, ba dădeam cu apă sloi pe mine şi-mi clânţăneau toate măruntaiele. 
Dar m-am îmbăiat şi a fost bine.

Marţi după prânz, deja se înmulţiseră cisternele cu apă de pe raza oraşului. 
Încep să aud dezbateri la televizor despre criza de apă din Prahova şi Dâmboviţa. Pe internet apar postări ce deplâng soarta bătrânilor singuri în apartamente, care mor de sete şi nu îşi pot asigura apa noastră, cea de toate zilele. Fotografiile lacrimogene se înmulţesc, iar articolele care surprind nevoinţele oamenilor şi cozile infernale de la apă împânzesc mass-media. Dezbaterile cresc în intensitate si se caută vinovaţi, dar toată lumea şi-a făcut treaba perfect şi nu e nimeni de vină. 
Mai în glumă, mai în serios, pe ici - pe colo, se zice că ruşii ne-au atacat hibrid. Oamenii suduie din rărunchi şi se stropşesc pe oricine nimeresc.
Seara, îmi perfecţionez tehnica de spălat la lighean, cu apă de ploaie. Încă e bine.

De miercuri, parcă, cisternele se alimentează cu apă menajeră şi eu încep să îmi fac griji. Nu ştiam ce pot face cu apa asta, în afară de aruncat la toaletă. În zilele următoate, pe cisterne se lipesc anunţuri care ne spun că "apa nu poate fi folosită la spălat rufe, spălat pe corp, pe dinţi sau gătit. Este bună doar pentru aruncat la toaletă". 



Mă doare-n cot! Stau la curte şi nu am dărâmat wc-ul din fundul grădinii. Pe alţii care stăteau la bloc şi nu aveau luxul meu, cu siguranţă îi ajuta apa menajeră. Însă, problema mea era alta: CU CE MĂ SPĂL?????  
Apa de ploaie era pe terminate; mai strânsesem şi eu de-o cană, în bazin - însă era puţină. 
Între timp, mi-am modificat viaţa: mi-am restrâns activităţile la minimum; mâncam mai puţin, ca să nu consum vase multe (care trebuiau spălate) şi eram la limita deshidratării. În mod normal, beau aproape trei litri de apă pe zi; acum abia beam jumătate de litru, ca să nu fie nevoie să merg des la toaletă şi apoi SĂ MĂ SPĂL PE MÂINI!
Pe la prânz, aflu că se împarte apă plată, prin diverse locuri din oraş. Dau fuga acolo, îmi iau câţiva litri, pun o sticlă să am de băut şi restul o duc la baie. E cam naşpa să mă săpunesc cu o mână şi să-mi torn apă cu cealaltă, dar decât deloc... e bine şi aşa. Mi-ar fi plăcut, totuşi, ca Dumnezeu să ne creeze cu trei mâini, ca să avem de rezervă, pentru vremuri de restrişte.
Între timp, alerg pe ici, pe colo, mai duc apă pe la cine are nevoie. Mai cerşesc apă de ploaie şi mă bărbieresc, apoi mai fac o baie şi mă limpezesc cu apă plată. Uite aşa, de nervi!
Apoi mă pufneşte râsul...un râs sacadat şi nebunesc: dacă pun şi lămâie în apa cea plată, zici că-s o măslină într-un lighean cu cocktail. 
Cu câteva sute de ani în urmă, într-o operă de-a lui Jean Jacques Rousseau, s-a lansat celebrul îndemn: "Nu au pâine? Să mănânce cozonac"! Noi nu avem apă. Foarte bine...mă spăl cu lapte de popircheliţă! Şi mă vedeam un Cleopatru mai mic, răsfrânt pe marginea unei căzi pline cu lapte! 
Iar râd de unul singur, ca un nebun... 

Joi, aflu că cel mai devreme, apa va reveni pe 8 decembrie. Însă, la radio, când eram prin maxi taxi, un director de pe nu ştiu unde afirmă, cu bucurie, că totul este bine: în Câmpina, spital este închis. Dar oamenii se descurcă, internările au fost mutate la Ploieşti şi totul merge conform planului. Restaurantele se închid, dar oamenii se descurcă, totul e bine. Autorităţile împart apă plată, la colţ de stradă. Iar de mâine, se va relua alimentarea cu apă, conform programului. E drept că va fi doar apă menajeră, dar oamenii vor avea cu ce să îşi spele toaletele şi totul e bine. 
Mă uit în jur şi lumea din jurul meu se închină, deşi nu am trecut pe lângă vreo biserică - iar şoferul dă din mână, a lehamite. 
 
Oftez şi mă hotărăsc să îmi recapăt normalitatea...aşa că mă îndop cu apă, mănânc prin oraş tot ce-mi pofteşte inima - mai ales cartofi la cuptor cu mămăligă caldă, iar seara car apă plată şi mă îmbiez cu cana. 
Mai târziu îmi aduc aminte de o întâmplare de acum câţiva ani: eram la toaletă, la un McDonald's şi cât mă uscam eu pe mâini, intră un nene în toaletă, care îşi scoate aparatul de ras dintr-un buzunar, spuma de ras din celălalt şi începe să se ferchezuiască.
Atunci, mi s-a părut amuzant. Acum... parcă şi eu aş face fix la fel! 
Dar am apă de ploaie şi apă plată. Mănânc în farfurii de unică folosinţă, cu tacâmuri de unică folosinţă. Beau în pahare de unică folosinţă.  Şi spăl vase din când în când, tot cu apă plată. 

Aia e...

Dar haideţi să cântăm un cântec vesel. Măcar atât.



[Loredana feat. Cabron - Apa]

luni, 1 decembrie 2025

Patriotism şi iubire (de neam)

Ziua de azi, la mulţi ani! 
La mulţi ani, România! La mulţi ani, români! Să fim, să avem, să ne împlinim şi să înflorim ca merii, ca perii, în mijlocul primăverii! Aho-aho, copii şi fraţi! Staţi oleacă, nu mânaţi! 

Gata... se pune că m-am achitat de patriotismul necesar pentru Ziua Naţională?
Că dacă nu, pot să continui cu urări de bine până la (aproape) miezul nopţii - iar la 11:59:59 mă opresc, că apoi trece moda iubirii de ţară şi nu vreau să mă acuze lumea de suveranism-georgism-simionism-legionarism-putinism-şi alt ism. Bine, în principiu, nu mă prea dau o ceapă degerată pe vocea lumii - însă nici nu-mi place să mă leg la cap, dacă nu mă doare.

Dar gata cu prostiile, că am o întrebare serioasă: cum staţi cu patriotismul?
Eu stau exact aşa cum stă şi el cu mine: adică bine. Cam ca toţi românii, de altfel. 
Problema mea e că nu mai cred în cuvinte de nişte ani buni şi caut să analizez oamenii după fapte. Tocmai de aceea, revin cu o altă întrebare: cum ar trebui să ne comportăm, ca să se vadă că ne iubim ţara?

Sincer, nu prea ştiu!
Însă, curios din fire, am încercat să găsesc răspuns la o întrebare asemănătoare, dar oleacă mai simplă: cum ar trebui să ne comportăm, ca să se vadă că iubim pe cineva? Sau mai pe scurt: cum ne arătăm iubirea? Ce presupune ea?
De exemplu, pentru mine, iubirea înseamnă... în primul rând, acceptare. Adică "Te iubesc aşa cum eşti", nu "Te iubesc dacă devii aşa cum aş vrea eu să fii / te iubesc pentru că te pot transforma eu în cine vreau să fii" - deoarece iubirea este în fiecare clipă a prezentului; nu se naşte în viitor şi după ce se îndeplinesc anumite condiţii. Pentru că, dacă ar fi aşa...atunci nu mai vorbim de iubire, ci de un contract care leagă cererea de ofertă.

Apoi, iubirea înseamnă suport, protecţie şi ajutor. Dar nu pentru a desconsidera capacităţile celuilalt sau pentru a-l umili. Iubirea nu înjoseşte, ci presupune împărţirea responsabilităţilor şi purtarea poverii sau a atribuţiilor persoanei iubite - chiar dacă asta înseamnă deschisul unei uşi sau doar oferirea unei haine din cuier. Iar logica este simplă: dacă nu putem face lucrurile mici, cum vom putea face lucrurile mai mari? Sau...dacă nu putem face lucrurile mari, măcar pe cele mici să le facem - altfel, cum ne mai dovedim iubirea? Doar prin vorbe în vânt?

Cineva îmi spunea, mai demult: "Fugi d-aici cu teoriile tale, că te porţi de parcă ai fi descoperit apa caldă! Lucrurile astea se ştiu de mult, cam de când s-au incropit codurile de bune maniere"! Ceea ce, aşa şi este... însă eu cred că şi manierele astea "bune" au fost inventate din iubirea pentru aproapele nostru şi în special pentru protecţia femeilor, bătrânilor şi a copiilor. De ce? Pentru că femeia este creuzetul vieţii. Bătrânii au construit prezentul, chiar dacă acum sunt mai neputincioşi; iar copiii sunt mlădiţele viitorului.  



O altă caracteristică a iubirii este empatia... adică puterea de a încerca să vezi lumea prin ochii celuilat. Şi formulez aşa, folosind un oarecare condiţional, pentru că, de fapt, nimeni nu poate vedea lumea aşa cum o vedem noi. Experienţele fiecăruia sunt unice, iar înţelegerea lor este la fel de unică. Chiar si dacă altcineva ar fi trăit exact aceleaşi experienţe ca ale noastre, tot nu ar putea înţelege pe de-a întregul ceea ce simţim, pentru că puntea dintre lumea interioară şi cea exterioară este construită de personalitate, care este proprie fiecărui om în parte. Asemănătoare, ce-i drept, dar niciodată identică până la suprapunere.
Poate de aceea, de-a lungul istoriei, au fost voci care au spus că ne naştem singuri, trăim singuri şi murim în mijlocul aceleiaşi singurătăţi. Într-un fel, chiar au dreptate...însă, depinde şi cum te raportezi la ceea ce eşti şi la ceea ce te înconjoară din stânga, din dreapta, de jos şi mai ales, de sus.

Iubirea mai este şi raţiune. 
Ştiu, pare ciudat... însă emoţiile pot fi înşelătoare, la un moment dat şi mai presus de asta, se transformă foarte repede în capricii. Iar impulsul de moment nu este bun la om... aşa că, atunci când sentimentele încep să pălească în faţa vicistitudinilor vieţii, intervine raţiunea. De aici izvorăşte puterea deciziei şi hotărârea de a continua chiar şi în clipele în care sufletul îşi doreşte o pauză. 
E ca atunci când te prinde noaptea pe câmp, în mijlocul viscolului din toiul iernii: sub povara oboselii, emoţiile îţi spun să te opreşti, să te aşezi "numai puţin" şi să te odihneşti. Dar asta înseamnă moarte sigură şi din asemenea impas doar raţiunea ne poate scoate. Ea ne împinge să continuăm, să ne forţăm limitele şi să înaintăm până dincolo de orizont. 

...dar este şi demnitate...
Cred, cu tărie, că dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte şi toate le rabdă. Dar de aici şi până a fi luat de prost este o limită foarte fină... aşa că iubirea şi iertarea vin natural pe fondul iubirii, dar numai în contextul potrivit. Iar dacă acesta nu se schimbă deloc, darurile devin mărgăritare aruncate porcilor. Iar atunci nu mai vorbim de reciprocitate în iubire sau de o relaţie de egalitate, ci doar de prefăcătorie, minciună, egoism şi speculă.
Din acest punct, trebuie să intervină demnitatea... pentru că nimeni nu este preşul nimănui. Chiar şi în iubire...mai ales în iubire.
Aşadar, cu toată părerea de rău, trebuie să spunem stop.

...şi încă ceva: TOTUL. Indescriptibil în cuvinte, însă uşor de recunoscut atunci când îţi iese în cale. O stare permanentă de extaz interior, care te face să crezi că orice este posibil, atâta timp cât două inimi bat la unison. 

Ştiu că în psihologia modernă, iubirea este considerată a fi o intoxicare chimică a creierului, iar relaţiile sunt definite ca nişte simple contracte sociale care îndeamnă persoane necunoscute să perpetueze specia. 
Pe scurt, lucrurile ar sta cam aşa: posibilii iubiţi se tatonează la un prim "date", unde îşi analizează pretendentul şi îşi stabilesc listele de cerinţe şi oferta de care dispun. Iar după ce sunt bifate căsuţele potrivite, se înaintează contractul către hârtia de la primărie, hârtia de la biserică şi serbarea de după - care vor crea cadrul legal pentru împărţirea bunurilor şi serviciilor. Apoi relaţia trece prin perioada de conflict, când cei doi parteneri iubiţi îşi stabilesc poziţia de dominator şi submisiv - o etapă care duce, adesea, la divorţ. Sau continuarea relaţiei, dacă oamenii sunt prea comozi ca să mai caute altceva şi-şi acceptă situaţia, cu bune şi cu rele. 
Însă, chiar şi aşa, căsătoria se poate duce oricând de râpă, dacă cererea nu se mai pupă cu oferta şi tot ce era considerat calitate mai la înceăutul relaţiei, s-a transformat în defect, cu trecerea timpului. Deci, pentru a evita ruperea contractului şi ieşirea din zona de confort, trebuie muncă zilnică şi dedicare, că şi căsuţele alea nu se bifează singure! 

Cunosc punctul de vedere modern, iar când mă uit în jur şi văd că iubirea nu mai înseamnă "ce pot să dăruiesc?", ci se reduce la întrebarea "Dar eu ce primesc?" - nu prea pot să nu îi dau dreptate. De fapt, am constatat că dragostea şi relaţiile sunt aproape incompatibile, aşa cum sunt chemările spiritului şi ale materiei. 
Iar din cauza asta, dezamăgirea mea nu are limite. 

Dar sunt idiot (adică om cu multe idei)... Pentru că eu nu mă refer la definiţia reală a iubirii, ci la iubirea din capul meu. La modul în care cred eu că ar trebui să decurgă relaţiile, nu la cum arată ele, de fapt. Mintea îmi este plină de idealuri şi oricât aş încerca, nu mi-o pot racorda la realitate. 
Însă, recunoaşterea deschisă a acestui fapt nu mă împiedică să iubesc aşa cum cred eu că este bine - chiar dacă totul este doar o iluzie. O poveste de adormit copiii, care porneşte de la un sâmbure de adevăr ce capătă puritatea inefabilă a unei idei cu valoare de simbol, pe care doar eu o pot recunoaşte şi numai eu o pot trăi.    
Dar e bine. Până la urmă, însăşi viaţa este o iluzie. Şi-atunci, de ce să ne amărâm?  

Totuşi, ce este patriotismul? 
Poate fi iubirea aproapelui? Sau protejarea a tot ceea ce ne înconjoară? Sau respectul datorat istoriei care a făcut să fim aici şi acum? Sau datoria de a sfinţi aceste locuri cu prezenţa noastră, pentru a permite şi generaţiilor următoare să se bucure de ceea ce avem noi? Poate. 
Dar sunt sigur că iubirea de neam nu se rezumă la înţolitul cu o ie şi împrăştierea de gif-uri cu drapele, inimi bătânde sau urături de dragoste şi voie bună, pe fundal de muzică folclorică.
Patriotismul şi iubirea sunt mult mai subtile de atât şi este foarte posibil ca ele să nu se vadă decât în timp, pentru că sunt un mod de viaţă, nu o redută care trebuie cucerită şi apoi lăsată de izbelişte, pentru a atinge şi alte culmi mondene, care susţin imaginea potrivită pentru cei din jur.

Să bem pentru asta!
Şi un cântec... NU! Azi nu ascultăm cântece... ci vreau să reiau câteva versuri pe care le iubesc şi pe care le tot postez pe aici, ori de câte ori este cazul.
Iar acum este cazul. Ca în fiecare zi, de altfel.  

Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru și de sare.

Țărmul s-a rupt de mare și te-a urmat
ca o umbră, ca un șarpe dezarmat.

Trec fantome-ale verii în declin,
corăbiile sufletului meu marin.

Și viața mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenușiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg și salt și curg.

Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.
 
[Nichita Stănescu - Viaţa mea se iluminează]

duminică, 19 octombrie 2025

Semnale de alarmă şi trecerea pentru pietoni

Acum o săptămână, toată societatea fierbea de indignare, din cauza accidentului rutier din Bucureşti -  acela în care a murit o doamnă mamă, în vârstă de 35 de ani. 
Apoi s-a întâmplat explozia blocului din Rahova, iar centrul de interes s-a modificat şi el - iar toată lumea ţine să-şi spună părerea, să acuze şi să arate cu degetul. Cum se face şi e la modă, de altfel.

Doar că eu vreau să mă întorc la accidentul acela, pentru că este foarte important ceea ce s-a petrecut atunci, chiar dacă ştirea a dispărut din conştiinţa publică - ceea ce, nu-i de mirare: se întâmplă x,  iar oamenii, graţie reţelelor de socializare, analizează, discută, se contrazic, se porcăie, se iau la bătaie din cauza divergenţelor de opinie, apoi se liniştesc. Totul dispare ca fumul în vânt... până data viitoare, când se întâmplă y - iar oamenii, graţie reţelelor de socializare, analizează, discută, se contrazic, se porcăie, se iau la bătaie din cauza divergenţelor de opinie, apoi se liniştesc. Totul dispare ca fumul în vânt... până data viitoare, când se întâmplă z - iar oamenii, graţie reţelelor de socializare, analizează, discută, se contrazic, se porcăie...

Aşadar, VREAU SĂ TRAG UN SEMNAL DE ALARMĂ - că tot e la modă treaba asta, pornind de la un articol al cărui cititori înfierau opinia scandaloasă, înfiorătoare şi cutremurătoare a lui Titi Aur, referitoare la acest accident. Iar omu' a spus simplu: când treci strada, pe oriunde o treci, e de datoria ta să te asiguri.
Şi-apoi a luat foc internetul, de obidă şi înflăcărare! "Cum e posibil aşa ceva? Era o mamă! Ce contează că alerga? Era pe trecere, putea să şi danseze, maşinile sunt obligate să oprească! Scurt pe doi! E dreptul ei, e pe trecere, e legal, e regulamentar, e mamă"!


Acum... v-am spus. Nu judec şi nu acuz, mai ales că şi eu mi-am ascuns capul între urechi şi m-am teleportat, de vreo câteva ori, în mijlocul trecerii de pietoni - ca să prind ultima licăreală de verde pietonal la semafor. De fapt, mă mir că mai sunt viu, chiar dacă (încă)  eram în drept să trec pe zebră. 
Dar până la urmă, nimic nu cred că este mai importantă decât propria viaţa -  iar siguranţa ei nu este o responsabilitate neapărat comună... ci în primul rând şi mai ales o datorie a fiecăruia în parte. De ce? Din instinct de conservare!

Aşadar, când un pieton traversează pe trecerea pentru pietoni, nu este protejat de nimic. Nu îngheaţă timpul, nu încremenesc maşinile, nu se crează ziduri de beton în jurul nimănui. Din contră: trecerea aceea este numai o mâzgăleală cu vopsea pe asfalt, care semnalizează că pe acolo pot trece şi oameni, nu numai maşini. Atât şi nimic mai mult.
Dacă te păleşte un camion, spre exemplu, nu scapi - doar pentru că eşti pe trecere, ci ai şanse la fel de mari să dai colţul, ca în oricare alt loc din univers, în care te loveşte un camion.
Apoi, mai e ceva: orice vechicul care se deplasează cu oarecare viteză, indiferent că e tricicletă, trotinetă, bicicletă, autobuz, limuzină sau navă spaţială, are nevoie de o anumită distanţă de frânare până la staţionare. Aşa sunt legile fizicii, nu avem ce face.

Prin urmare, nişte oameni cu capul pe umeri, ce au făcut? Au creat câteva reguli de bun simţ: 
În primul rând, nu plonjezi de pe trotuar în mijlocul trecerii de pietoni, ca să aibă timp potenţialul şofer să te vadă şi să oprească. Nu alergi pe trecere - fix din acelaşi motiv. Şi chiar dacă ai prioritate, nu dormi pe tine, nu traversezi în mâini, nu mergi cu spatele, nu faci ischibiţii şi nici giumbuşlucuri. Treci strada... că d-aia te-ai apucat să treci strada, ca s-o treci. 
De asemenea, nu se traversează pe bicicletă/trotinetă pe trecerea de pietoni - pentru că nu mai eşti pieton şi în plus, rişti să îi accidentezi pe cei care merg pe jos. Sau nu dai timp potenţialului şofer să te vadă şi să oprească. Un potenţial şofer care, posibil să se scarpine-n nas şi să nu fie atent. Sau să-i  scrie mesaj mai ştiu eu cui? C-apoi berleuzi sunt şi printre şoferi, nu numai printre pietoni!  
Apoi, nu se traversează printre maşini - tot din raţiuni de vizibilitate a pietonului, dar şi a şoferului. Tot d-aia nu se traversează prin faţa/spatele unui autobuz oprit în staţie...că nu vezi clar drumul şi nu ştii ce vine din lateral. Sau...mă rog! Traversezi şi-ţi asumi, dacă te pupi cu vreo maşină. 

Dar, mai presus de orice, regula cea mai principală şi de aur cu diamante platinate: te asiguri, din toate părţile, când treci strada! Din secunda în care îţi arăţi intenţia de a traversa şi până la secunda în care ajungi pe celălalt trotuar, TE ASIGURI! Iar când mai eşti şi cu copil mic... atenţia este însutită, ca să-l poţi proteja/educa pe cel care abia învaţă despre mersul vieţii.
Aşadar, nu se traversează cu căşti în urechi, că nu auzi ce e în jurul tău şi dacă nu o vezi, nici măcar nu vei auzi potenţiala maşină a unui şofer care face live pe tik-tok şi nu se uită pe unde merge. Şi nu se traversează nici cu ochii în telefon, că trebuie să te uiţi pe unde mergi şi în acelaşi timp,  să mergi pe unde te uiţi.
C-apoi, dacă se întâmplă vreo nasoală, pe mine, cel puţin, mă doare-n cot că aveam prioritate şi erau trei rânduri de treceri suprapuse, dacă m-am cazat într-o garsonieră cu uşa în tavan şi aştept parastasul de trei zile.

De aceea, când trebuie să traversez, sunt cu ochii ca girofarul, să văd tot ce mişcă în toate părţile. Şi nu mă apuc să trec strada, până nu văd că a oprit măcar o maşină. Iar dacă strada e mai aglomerată, stau până se mai eliberează traficul sau până se strâng mai mulţi oameni care vor să traverseze. De ce? Pentru că mi-e milă şi de şoferii care sunt forţaţi să oprească ditamai baragladina de cai putere, ca să traverseze un conte. Şi-apoi, după ce el a trecut cu bine, să mai apară încă un conte, care să desfăşoare aceeaşi operaţiune. Apoi, când şi acesta a încheiat traversarea, să mai apară încă un conte... timp în care coada de maşini se lungeşte, iar spiritele se înfiebântă şi oraşul se înghesuie mai rău.

Dar, mă rog...eu aşa sunt. 
Desigur că îmi doresc să trăiesc într-un oraş în care viaţa mea este preţuită de toată lumea şi să mă ţină toţi pe palme, că-s suflet magic şi-un miracol în viaţa oricui mă întâlneşte; dar până una, alta, sunt primul şi singurul dator să mă protejez. Nu-s nebun să-mi las viaţa în mâna altora!
De fapt, acesta este şi motivul pentru care, când sunt nevoit să merg pe un drum fără trotuar,  întotdeauna  merg pe partea stângă a drumului, pentru ca maşinile să-mi vină din faţă şi să ştiu cum trebuie să mă feresc, în caz de nevoie. Nu suport să aud zgomot din spate şi să nu văd cine de unde vine sau cum se deplasează...
Tocmai de aceea mi-am pus oglinzi retrovizoarte şi la bicicletă, pentru a putea vedea ce nu pot vedea şi a circula conform regulilor de circulaţie, în rând cu maşinile. Însă, chiar şi aşa, de multe ori aş prefera să mă deplasez pe trotuar, dacă-i liber. Dar am sărit, niţel, de paişpe ani şi nu mai pot face asta. 
Ghinion de neşansă, ce să-i fac? Şi-apoi tot eu îmi răspund: "Casc ochii pe unde merg, asta fac"!

Iar semnalul de alarmă rămâne tras: ATENŢIE, ATENŢIE ŞI IAR ATENŢIE. NINO-NINO-NINO!!! UUUUUU-UUUUUU!!! ATENŢIE, ATENŢIE, ATENŢIE!! 


[Camera de bord care a filmat momentul accidentului]

Altfel...cine a fost vinovat, cum şi de ce... nu contează, dacă lucrurile se vor repeta oricând, ca trase la indigo.
Şi sunt sigur că se vor repeta. De ce?
Am o presimţire... mai ales când văd ce păreri creţe au câte unii care cred că pot opri planeta-n loc, doar pentru că au un drept.
Iar dacă nu-s convins, mă uit pe peroanele de metrou şi văd zeci, sute de oameni care stau în buza peronului, cu ochii în telefoane... apoi îmi amintesc de o tulburată care a împins în faţa metroului o altă persoană, pentru că au apucat-o pandaliile şi aşa i-a tunat. 
Apoi au apărut fel de fel de experţi care te învăţau cum să stai cu spatele lipit de zid când aştepţi metroul şi mai ales, cum să te auto-aperi în caz că-ţi face cineva vânt. Cum să te pironeşti pe picioare, cum să-i înnozi mâinile, cum să fentezi şi să te înşurubezi pe sol, cum să-i aplici un kesakatame cu luxare de membru, cum să scapi cu viaţă. 
La un moment dat se făcuse şi o petiţie, ca să se pună panouri de protecţie pentru aşteptătorii de pe peron, cu uşi care să se deschidă doar când metroul este oprit. Doar aşa se pot salva vieţi. 
Pentru că, desigur...alţii trebuie să se îngrijească de noi, nu noi. Ceea ce, aşa o fi. Trăim într-o societate civilizată, unde avem autorităţi care să aibă grijă de noi... nu în junglă, unde eşti cu ochii-n patru şi te stresezi când auzi orice mârâit de ţânţar.

Oricum, desigur că s-a ales praful de toate... şi de petiţii şi de învăţămintele experţilor şi de auto-protecţie. Dar, hei! La acea vreme, oricare era mai tare-n influensăreală şi-a luat măcar o vacanţă exotică din vizualizările pe tema măsurilor de securitate la metrou. 

Şi mai e ceva: mulţumesc lui Dumnezeu că nu s-au inventat treceri pe pietoni peste şinele de cale ferată sau pistele de aterizare ale avioanelor... că la cât de plini de drepturi suntem, am rămâne o mână de oameni prin ţara noastră dragă, în mai puţin de un an. 
C-apoi, dacă-i trecere...e dreptul prietonului de a fi pe dânsa, iar trenul are obligaţia de a opri. Ca şi Boeingul, yachtul sau cometa-n zbor! 

Să bem pentru asta şi-un cântec vesel să mai cântăm, că e cazul!
Ştiţi melodia aia  cu "bighigipa"?  Nu??? Atunci pe dânsa o ascultăm, că-i faină!


[Alphaville - Big in Japan]