Zi-le de vacanţă (partea a II-a)

Notă: data trecută, am povestit peripeţiile pe care le-am avut în drum spre Festivalul Caşcavelei. C-apoi ştiţi cum e la noi: dorinţă de a face turism - este; locuri frumoase - sunt; dar păcat că nu s-a inventat şi teleportarea - iar din această cauză, ajungem destul de greu acolo unde ne propunem. Apropo, dacă aţi ratat prima parte a aventurii, o puteţi găsi aici. 

Şi-acum, haideţi să vedem, împreună, ce s-a întâmplat în continuare. 

Să-i dăm drumul! 

Am ajuns la bairam... şi cum intrăm pe porţile incintei, ne îmtâmpină o voce exaltată, bubuind de undeva, din dreapta: "BUNĂ ZIUA ŞI BINE AŢI VENIT LA FESTIVALUL CAŞCAVALEI!!! ASTĂZI VĂ VOM ÎNCÂNTA CU DANS ŞI MULTE VEDETE CARE VOR CÂNTA AICI... IAR SEARA SE VA ÎNCHEIA CU UN CONCERT ANDIA, CARE VA INTERPRETA  E DE LA DE LA ŞI ALTE BINE-CUNOSCUTE HITURI! ENJOY"!

Normal că o să enjoy...  nu d-aia am venit?

Chiar dacă nu o  ştiu pe Andia, melodia cu Dela o cunosc. N-ai cum să te ascunzi de ea. Şi-n mormânt dacă erai, tot venea cineva prin cimitir, ascultând la telefon "e de la Dela, e de la Dela, e de la inimile care s-au oprit un timp"!

Nu-s fanul melodiei...dar când am reuşit să o ascult şi eu cap-coadă - că se repetă refrenul până dai în bâlbâială şi eram curios să aflu şi eu ce e de la Dela - am rămas uimit: melodia este despre o fată, Dela, care provoacă suferinţă unui bărbat. Nu spune clar că-i bărbat, dar... îmi pare rău, eu nu gândesc în termeni moderni. Aşadar, Dela aceasta, avea o relaţie cu un bărbat pe care-l lasă de izbelişte. Şi aşa apare oda hit mega-hit.

Cum am aflat asta? Din versuri: 

"Totu-i alb și negru, iar tu aveai culoare

De unde atâta supărare?

E de la Dela, e de la Dela

E de la inimile care s-au oprit un timp şi-ating tăcerea

E de la Dela

De la săruturile mult mai dulci ca mierea" 

Deci: supărarea e de la Dela, aşa cum au fost şi săruturile mult mai dulci ca mierea. Iar tăcerea inimii tot de la Dela este. Foarte tare, frate! 

Mai rar ca o fată să cânte despre suferinţa bărbatului... că şi el e om şi nu-i deloc plăcut când îl lipeşte îndrăgosteala peste ochi şi singura concluzie reală e suferinţa.

Vaaaaiiii... da' stai că o mai ştiu pe Andia şi de la maneaua aia "Ai pus pe sufletul meu foc. Foc-foc! Nu m-ai iubi-iubit de-loc! Loc-loc!"!  

[Flavi Tiţă - Ai pus pe sufletul meu foc]

Acuma nu vă faceţi griji, că săraca domniţă nu cântă manele. Dar când eram la mare, cred că anul trecut sau ceva, pe toate terasele din Saturn bubuia hitul "Ai năruit visele mele...le-le! Şi-acum îmi spui la revedere...de-re". Tot aşteptam povestea din spatele năruirii viselor...numai că ăştia repetau refrenul de câteva ori, ca să iasă trei minute de cântare şi gata! Aşa că am făcut cercetări, să mă elucidez - că mă enervează când aud ceva şi nu înţeleg despre ce se vorbeşte în propoziţie. Plus că-s curios să văd care e treaba cu focul pe suflet şi năruirea viselor. Vorba bunicii mele: "Nu că mă interesează, dar mă interesa"! Şi muream de curiozitate...

Dar după ce am studiat problema, am aflat că maneaua asta e un fel de cover al melodiei "La nevedere", cântată de Andia. 

Apoi a venit următoarea problemă: "CINE. E. ANDIA"?

Habar nu aveam.

Cert e că fata asta venise la "Festivalul Caşcavalei". Ole!!! Unde eram şi eu, pentru prima oară în viaţă. OLE!! OLE!!! Staţi să-mi iau o piatră-n gură, ca să marchez momentul - numa' să nu daţi tare, că nici dinţii mei nu mai sunt ce-au fost! De la o vârstă, cică apar ale bătrâneţii valuri; şi n-ai ce să-i faci. Orice ai încerca, nu poţi să te pui de-a curmezişul timpului, că te uzi!

Dar important e că am ajuns la festival! 

Am dat o tură de incintă, ca să iau contact cu bunătăţile înşirate pe tarabe: tot felul de cârnăciori, muşchiuleţi, şunculiţe, pulpiţe, cotletiţe şi cefiţe...de porc, de vită, de oaie, de capră, de berbecuţ, de viţel, de purcel, de orice o fi! Arătau bine la poză, deşi pentru mine erau  relativ neinteresante, că nu prea le am cu carnea. Însă am apreciat decorul şi am continuat explorarea locului.

Lângă cărniţe, erau tarabe cu piramide de brânzeturi: de oaie, de capră, de vacă... şi alte piramide cu caşcavele. Mai albe, mai galbene, mai afumate, mai rumene... regal gastronomic, ce mai la deal, la vale?

Lângă ele, alte tarabe cu ace, brice şi orice ai mai putea avea nevoie: hamuri pentru cai, zurgălăi, bice şi moţonei cu ciucurei. Apoi obiecte de olărit, lingurele, castronele, beţe din alea de scărpinat în cap sau pe spate, role cu bulbi pentru masat, milieuri şi ciorapi croşetaţi, şosete de bumbac, pălărioare, şepci, tricouri, pantaloni, ghiozdane şi pantofi. Apoi dulciuri infinite: vată pe băţ, ciocolată de casă, turte dulci în toate formele şi culorile, napolitane, sucuri, biscuiţi, acadele sucite, acadele răsucite şi glazurate, porumbi fierţi şi îngheţată. 

Apoi tiribombe, trenuleţe, ciocane rotitoare, umbreluţe învârtitoare, maşinuţe buşitoare, legănuţe unduitoare, bărcuţe, papagali cu noroc, puşti de tras la ţintă, undiţe de pescuit răţuşte, aparate de dat cu pumnul şi tot felul de rulete cu noroc, pluşuri şi jucărele de lemn. Apoi pielării: gentuţe de piele, portofele de piele, pălării de piele, tocuri de piele, curele de piele, pantaloni de piele, jachete de piele, piele de piele. Şi-apoi iar tarabe cu caşcavele, bidoane cu vin sec, demidulce sau dulce, tonete cu cartofi prăjiţi, grătare cu mici, shaorme, kebaburi, dozatoare de bere, tuciuri cu mămăligă, pulpe dezosate pe grătare, frigărui, acadele, mere-nsiropate-n băţ, caşcavele şi iarăşi caşcavele peste caşcavele, peste caşcavele. 

Iar totul pornea de la infima sumă de 10 lei. Dacă aveai numai 5 lei în buzunar, mureai. Şi de sete şi de foame şi de orice. Mureai. Decedai. Soarele te pălea-n cap, fumul de grătar te sufoca, muzica te asurzea. 

M-a cam năucit atâta zarvă.

Am mâncat, ne-am pozat, am mai dat o tură de incintă, am băut, am mai dat o tură de incintă... şi între timp, au început să vină artiştii pe scenă. Dansuri populare, cântece şi.. mă uit la ceas: dăduse de orele 18.00. Parcă începuse să mă înţepe un friguleţ mic, dar sunt puternic, rabd! "Curaj, găină, că te tai"...

Pe scenă tot zdrăngănea ceva, dar nu se auzea clar şi nu ştiu ce se întâmpla acolo. Deci, ca să mai treacă timpul, am plecat să fac nişte cumpărături... şi când ajung la tarabe, mă loveşte o întrebare: oamenii ăştia au stat cu mâncarea-n galantare toată ziua? La bâzâit de diverse bâzdâgănii, praf şi fierbinţeală de soare? Vaaaaiiii...nasol moment! 

Nu prea mai enjoy. Şi am o presimţire că plec aşa cum am venit. 

Dar nu ştiu cum mă sucesc şi mă-nvârtesc, că Dumnezeu îmi scoate-n cale o măscioară cu copertină şi caşcavele-nfoliate, unde vindea o domnişoară brunetă. "Na, că mi-a surâs norocul! Aici e de mine"! Şi înaintez, ca teleghidat, către locul cu pricina. Salut şi-ntreb dacă pot gusta - chiar dacă ştiu că, în principiu, ceea ce gust nu e şi ceea ce cumpăr.  

Însă, îmi place mostra de produs şi-apoi cumpăr de mă-ndoi. La pomul lăudat, eu chiar m-am dus cu sacul, ca omul gospodar! În plus, primisem comenzi de la juma' de neam şi a trebuit să fac chetă, ca să-mi plătesc achiziţia... că dacă am plecat la război fără arme, ce să fac? Alt creier nu-mi mai creşte... Deşi, în apărarea mea, nici nu ştiam că trebuie să cumpăr atâtea caşcavele şi am stabilit asta când eram pe drum, deja..

Noroc că la barza chioară îi face Dumnezeu cuib şi eu am prieteni binevoitori, care mă ajută la nevoie. Cinste lor, ce să mai zic?

Între timp, să cam lăsase un friguştean, de ţi-era mai mare mila de mine. Sincer să fiu, mă ronţăia gerul de unghii. Dar sunt puternic, rabd! "Curaj, găină, că te tai"... 

Curând, am ajuns aşa de crispat, că şi dacă vorbea un om lângă mine, simţeam căldura pe care o emana printre cuvinte! Mai aveam niţel şi vedeam termic, ca şarpele în căutarea prăzii - şi nu vă mint. Aveam picioarele îngheţate, mâinile sloi şi parcă-mi clănţănea şi un dinte. 

Dar rezistam eroic. "Curaj, găină, că te tai..." . 

Mai băteam din picioare, mai săream pe loc, mă mai plimbam de colo-colo, cu opriri din ce în ce mai dese în faţa grătarelor cu frigărui, ca să mai absorb nişte călcură-n mădulare; mai stăteam, mai plecam... până au început cetăţenii grătaragii să mă întrebe, din priviri, de ce mă legăn prin faţa grătarului. (Uitai să vă spui: mă şi roteam la căldură ca puiul la rotisor, să mă încălzesc pe toate părţile). 

Iar eu răspundeam, tot din priviri: "Ce să doresc? CĂLDURĂ, NENE!!! Nu vezi că-s vânăt şi-mi aplaudă dinţii-n gură de atâta tremurici?? Mai am oleacă şi zici că-s scovergă pe băţ"! 

Mi-am încheiat nasturii de la tricou, mi-am tras mini-şosetele până la genunchi, mi-am îndesat şapca-n cap, mi-am strâns rucsacul pe spate; mi-am pus chiar şi ochelarii de soare la ochi... dar tot dârdâiam! 

Mda... e clar! Vine iarna, bă!

Noroc că a-nceput Andia să cânte şi am fugit în mijlocul mulţimii, să mai atrag nişte căldură! Se pare că oamenii o cunoşteau pe Andia şi s-au bulucit lângă scenă... iar eu m-am înfipt exact acolo unde era înghesuiala mai mare. Grămada cere vârf!!! Şi pac! M-am introdus ca dopul...dar nu de fan ce eram, ci de gerul care mă apucase de nas şi de care nu ştiam cum să mai scap!! Aveam mâinile strânse pe lângă corp şi tremuram ca varga, de-acum... Ce mai încolo şi-ncoace? Ziceai că-s ultimul amărât de pe faţa pământului!

Andia cânta sus, deasupra mea; dar nu mai ştiu ce. Când mi-arunc privirea pe scenă, mi se fac ochii cât cepele: "Doamne, fata asta e reclamă la înfometare! Zici că a venit din lagăr şi-apoi a stat câteva săptămâni şi printr-o tabără de sinistraţi! De-aş fi profesor de anatomie, o pot folosi, oricând, ca model pentru a prezenta scheletul uman! Dacă nu ar avea pielea pe ea, i s-ar împrăştia oasele pe scenă, când se unduie pe ritmurile melodiei... Deci de unde mai are voce să vorbească, darămite să şi cânte"?

Nu ştiu. Însă, de pe ecranele de lângă scenă dispare imaginea cântăreţei şi apar imagini cu scheleţi, oase şi cranii însângerate. "Băăăiii...să-mi trag pălmi! Ăia de la tehnic au greşit filmul! Ce-s lighioile alea? Mna, mă rog! Bine că nu au pus caseta cu filme porno şi au nimerit-o doar p-aia cu orori"!

Şi uite aşa, fata cânta despre suflete frânte, scheleţii dănţuiau pe ecrane, lumea se bucura, iar eu începeam să mă încălzesc.

Frumos, ce să zic?

Mai târziu am aflat că aceleaşi imagini cu cranii şi oase îmbibate de sânge se mai pun şi pe la alte concerte. Nu înţeleg de ce. O fi vreo modă nouă, mai ştii?

Sau poate se vrea să se tragă un semnal de alarmă, pentru a susţine cine ştie ce ideal. Îi ştiţi p-ăia care merg prin muzee şi aruncă vopsea pe tablouri, ca să tragă un semnal de alarmă şi să susţină pacea pe Pământ şi protecţia animalelor? 

No, fix aşa, poate craniile şi scheleţii sunt puşi ca să sprijine atragerea de fonduri europene şi mersul pe jos, care face piciorul frumos. Mai ştii?  

În fine, nu contează! Deşi... Hmmmm! Iar mă-mpunge curiozitatea...

Pe scurt, a fost interesant! O experienţă de bifat în calendar şi pentru la anul... şi la mulţi ani. An de an, adică! 

Pentru că o caşcavea de Valea Doftanei, merită! Este excelentă: afumată suficient, învechită suficient, suficient de tare şi mai ales, dacă o cumperi înfoliată, de la o domniţă cu zâmbetul pe buze.

Să bem pentru asta şi să cântăm, că-i de la, de la, de la!!  

"E de la mine, e de la mine...e de la cel ce s-a oprit din scris"! În sfârşit!

Haideţi, măi, că sunt şi eu un fel de Andia. Un Andiu mai corpolent niţel, c-aşa-i modelul! Uni-s mai Ferrari, plini de muşchi şi cai putere; alţii-s ca limuzina, lungi şi supli. Iar eu mă asemăn cu Broscuţa de la Volkswagen: mic, compact şi semi-rotund pe la colţuri. 

Gata, hai să bem!

Şi un cântecel anti-Dela să cântăm, că-i bine. Încă e bine.

[Yungblud - I was Made for Loving You]

Zi-le de vacanţă (partea I)

Notă: 

M-a uitat Dumnezeu scriind şi din acest motiv, a ieşit un articol cam lung. Aşadar, ca să nu vă răpesc câteva ore din viaţă, voi împărţi această postare în două părţi (relativ) egale.

Sper să vă placă şi să vă simţiţi bine, trăind mici aventuri, alături de mine.   

Ce mai faceţi, dragilor? V-aţi pregătit şubele? Că iaca, bate iarna la uşă! Iar eu deja am început să număr câte zile mai sunt până la vara viitoare! 

Nu-i vorbă, că încă nu-i ger cumplit, nici drumul greu... dar nici cald nu mai este. Vorba' ceea: "a trecut Sfânta Marie, ne-am făcut în pălărie"!  Prin urmare, dimineaţa-i friguleţ; la prânz, soarele dogoreşte, iar seara se răceşte şi începem tremuriciul.

Aşa am păţit în weekend, când, la sugestia unor prieteni şi cu ajutorul lor, am dat o fugă la Festivalul Caşcavelei, de la Valea Doftanei - o sărbătoare câmpenească destul de faină, cu mâncare, băutură, muzică şi voie bună.

Dar, haideţi să o luăm cu începutul:

În sfânta zi de sâmbătă (pe la orele prânzului), când mă pregăteam de plecare, era vară, frate! Aşa că m-am echipat cu tricou, pantaloni scurţi, şapcă şi ochelari de soare - c-apoi la cum ardea văzduhul, orice ai fi purtat în plus te năduşea ca pe-un cal în galop.

No...şi-am purces spre destinaţie. Iacă aşa şi iar aşa, mai o vorbă, mai o muzichie, mai o coloană, mai o serpentină după altă serpentină, am ajuns la Valea Doftanei. Acolo era ditamai atmosferă de sărbătoare! De unde ştiu? Simplu: nici nu am intrat bine-n sat, că un poliţist ne-a şi direcţionat către o străduţă adiacentă (semn că se aglomerase şoseaua centrală) unde, după vreun kilometru, se improvizase o parcare pe-un teren viran. 

Buuuuunnn... şi ajunserăm. 

Prietenii de care vă zic au şi un copil în cărucior cu rotile. Şi după ce ne-am coborât cu toţii din maşină, am început să cercetăm zona, se vedem cum ajungem la centrul distracţiei. Teoretic, era uşor; practic...ne aflam printre nişte râpărăi, de ziceai că eşti părăsit în canioanele de pe Marte: de-o parte a drumului era o văioagă de unde se auzea curgerea unui râu; de cealaltă parte... ditamai peretele de nisip, pietriş şi buruieni. Iar noi ne uitam şi-n sus şi-n jos, să vedem pe unde-o luăm! C-apoi na! Una e să fii pe picioarele tale şi altă mobilitate ai când împingi la un cărucior cu un adult într-ânsul. 

După ce-am cercetat noi, cu de-amănuntul, împrejurimile, nu departe mai la vale, zărim şi calea de acces mult dorită: o scăricică de beton, de-un metru lăţime, care şerpuia în sus, printre buruieni. După vreo zece metri-n sus cotea după un dâmb şi-mi zic: "Hai, că nu avem mult de urcat! Curaj, găină, că te tai"!

Pornim, hai-haida, cu mic cu mare, spre treptele minunate şi ne întrebăm unul pe altul, retoric: "Ăştia nu au făcut şi ei o rampă, ceva? Dacă tot au deviat traficul şi nu au mai lăsat ca-n anii trecuţi, nu au luat în calcul că la sărbătoare poate vor să vină şi părinţi cu bebeluşi în cărucioare? Sau oameni care nu pot merge? Bătrâni în cârje? Ei cum se cocoaţă pe trepte? Nici pentru un bătrân pe picioarele lui nu e chiar simplu să te descurci... deci, de ce aşa ceva? Noroc că nu-i mult de urcat. Curaj, găină, că te tai"!

Ajunşi la baza scării, ne împărţim sarcinile: taică-su îl ia pe flăcău pe-un umăr şi porneşte, voiniceşte, la urcat. Eu şi-un nene binevoitor apucăm de cărucior şi o luăm în sus. Iar după noi, vine mama cu bagajele.

Se-nţelege că am golit toată scara. Când vedeai aşa alai, ce om să fii, să nu te arunci printre bălăriile de pe margine? Fie că urcai, fie că te coborai, nu aveai şanse să mai treci pe lângă noi - care, ocupam toată lăţimea scăricioaicei! 

Mno...şi-am ajuns la cotitura dâmbului. M-am bucurat... că îmi cam bubuia, oleacă, inima în piept; dar când să dau cu "Doamne ajută, c-am făcut-o şi p-asta!", mi-arunc ochii în sus - şi-n loc de izbăvirea şoselei, ce-mi văd ochii? Încă vreo 50 de trepte care urcau şi tot urcau, până se pierdeau printre nişte buruieni, mai în stânga. "Frăţică, am pus-o! Bine că nu fumez, altfel îmi ieşea sufletul pe nări"!

Mi-am făcut o cruce cu vârful limbii şi dă-i pingele-n sus, că mai mai vor şi alţii să urce! De coborât, nici o şansă! Treptele, în loc să se lăţească, se îngustau şi mai rău... iar prin anumite zone, nici măcar noi nu mai aveam loc - şi mergeam în şir indian. Eu răsuflam sacadat, dar ce poţi să faci? O scoatem la un cap! "Hai, joc de glezne! Stâng-drept, stâng-drept...Diii-diii-diii, murgule, diii, pân' la mândra n-oi plezni"!

Nu ştiu care mândră, dar nu conta; cântam în gând, ce să fac? Trebuia, cumva, să-mi ignor nevoia de odihnă... 

Oleacă mai sus, tatăl cu copilul pe umăr, se oprise şi se sprijinea de balustradă, ca să mai şi respire, oleacă. Bine... copilul de pe umăr e ditamai tânărul de 20 de ani, nu-i chiar fulg. Profit de ocazie şi mă opresc şi eu, să-mi mai revină pulsul. Mama, cu bagajele, era undeva mai jos; se oprise şi ea. Abia o vedeam...dar auzeam cum îi bubuie inima. Sau era a mea? Habar nu am! Ceilalţi oameni, când ne-au văzut opriţi, şi-au frecat palmele de bucurie şi au sărit ca greierii de prin bălării. ŢUŞTI! pe câte-o treaptă ... pornind grăbiţi, la vale sau la deal, ca să ajungă şi ei, acolo unde şi-au propus.

După câteva zeci de secunde, deja respiram mai agale. Mi-am rulat limba-napoi în gură, că începuse să-mi atârne prin colţul buzelor, ca la ogari - şi mi-arunc ochii-n sus. Blestem! Scările continuau să urce şi se topeau undeva la stâga, pe lângă un gard. "Curaj, găină, că te tai"! 

Şi-am pornit la drum, din nou. Nenea care mă ajuta cred că a făcut culturism la viaţa lui. Probabil enervat de clătinările mele din ce în ce mai dese, mă opreşte, îmi smulge partea mea de căruţ din mână, zice grăbit un "Lăsaţi, că mă descurc singur!" - şi ia viteză în sus, dispărând după cotul cu gard. Îmi pică capul!

"Băi, să-mi trag pălmi! Am îmbătrânit şi m-au lăsat puterile"...aşa că iau aer în piept şi pornesc după el, urcând câte 3 trepte deodată. Dau cotul şi eu, iar după încă 30 de drepte, văd luminiţa de la capătul tunelului. Nenea cu căruciorul, deja ajunsese;  îl depliase şi se odihnea  la o ţigară. Mi-a picat capul. Din nou! 

"Ce om prost am fost la viaţa mea! Păi de m-apucam şi eu de ţigări când era vremea lor, mai ştii ce bărbat eram acum? Spărgeam pietre-n mâini, nu alta! Dar eu... nu şi nu, că trebuie să mor sănătos, cu plămânii curaţi! Şi uită-te la mine... nu mai am pic de vlagă-n trup"!

Trec vreo câteva minute şi apare şi mama copilului, grena la faţă şi abia suflând. Mă uit la ea şi mă apucă ruşinea. Dacă eram cu câteva secunde mai deştept, în clipa în care am rămas fără povara căruciorului, ar fi trebuit să cobor şi să mai iau din bagajele femeii, că erau grele ca piatra de moară! Da, aşa trebuia! Dar dacă v-am zis că-s prost, cum să-mi dau cu firma-m cap? Deci, fără să-mi dau seama, era să-şi dea un om duhul pe scări, că nu m-a tăiat capul să dau o mână de ajutor!

În fine, am urcat şi Golgota. De-acu-nainte, distracţie, frate!! Iuhuuu...caşcavele păzea, că venim!

Începem să coborâm spre câmpul distracţiei, sporăvăind cu obidă, pe seama încercărilor pe care le-am suferit. Un trecător ne aude şi ne spune din mers: "Trebuia să spuneţi poliţiei că aveţi un copil în cărucior şi vă lăsau să parcaţi mai aproape"! 

Mda, aşa trebuia. Dar cine s-a gândit că trebuie să întrebăm aşa ceva? Dacă ajungi într-un loc necunoscut, faci după cum ţi se indică. Iar dacă indicaţiile nu sunt conform nevoilor, cine e de vină? 

Mai ales că nu am fost doar noi îngrămădiţi... şi chiar erau mulţi părinţi cu bebei în braţe, care şi-au cărat căruciorul copilului pe aceleaşi scări pe care ne-am cătărat şi noi. 

Deci... nu ştiu ce să mai zic. 

Nu-i plăcut să te chinui ca Sisif, încercând să faci ceva ce nu-ţi permiţi fizic să duci la îndeplinire...dar e de prost gust şi să fluturi steguleţe roşii, ca să se ştie că ai nevoi speciale. 

Aşadar, întreb: tu, ca organizator de evenimente, nu ar trebui să iei în calcul şi modul în care se-nfiinţează poporul la chermeza ta? Că doar nu ne teleportăm... iar dacă accesul este general, păi general să fie! 

Şi cum au fost puse zeci de pancarde care te direcţionau spre festival şi spre parcare, oare nu se mai puteau monta câteva care să informeze oamenii că "în caz de cărucioare, faceţi aşa"?  

E ca şi cum te invită unii la petrecere pe vârful Everestului. Tu ajungi în zonă, te direcţionează poliţia spre o parcare-n mijlocul pustiului şi ajuns acolo, ce faci? Nimeni nu ştie nimic...aşa că angajezi şerpaş şi te apuci de alpinism! 

Iar când ajungi în vârf, în sfârşit, îţi zice unu': "Aaaaa...păi de ce nu aţi întrebat? Aveam telecabină"....

Ce mai zici la faza asta? "Ia-ţi telecabina şi bagă-ţi-o în nas"!

No, cine e de vină, nu mai contează. Important e că am ajuns la bairam...

Să bem pentru asta!

... iar pentru că 9 septembrie a fost şi Ziua Mondială a Frumuseţii, fac eu cinste! Dau şi autografe gratis - aşa că nu rataţi, nu ignoraţi, veniţi şi vă bucuraţi! Faceţi poze cu maimuţa, ca s-agăţaţi gagicuţa!  Nu daţi banii pe prostii, luaţi caşcavele la copii! 

Ia mai urlaţi, măi flăcăi şi sunaţi din zurgălăiiii!!!!  

Gata... hai să bem, că ne apucă dimineaţa! !

Să fiţi iubiţi şi "succesuri" în noul an şcolar sau grădiniţar - după caz!

 [Ion Paladi - Foaie verde, cinci chiperi - Spiros Galaţi]

 

Limba noastră, cea comoară

Mai este o jumătate de oră şi se face mâine...însă tocmai acum am aflat şi eu, în al doişpelea ceas proverbial, că astăzi, (încă) 31 august, este Ziua Limbii Române. Aşadar şi prin urmare,  "La mulţi ani, limba română! Să ne trăieşti curată, frumoasă şi devreme acasă"! 

Înţeleg că ar fi trebuit să fie organizate evenimente culturale pe întreg cuprinsul ţării, ca să se marcheze acest fericit eveniment. Nu am auzit nimic despre asta, de ce să vă mint? Şi chiar am fost plecat pe ici, pe colo... adică nu am stat în casă şi judec lumea din spatele uşilor închise. 

Dimpotrivă! Chiar mi-am scos nasu-n lume şi nu am zărit, pe nicăieri, evenimente dedicate limbii române. Internetul a fost tăcut ca peştele... aşa că de unde era să aflu?

Tot umblând, la un moment dat, mi s-a făcut şi foame - şi dacă aş fi ştiut ce sărbătorim azi, poate mergeam să mănânc la "Mămăliguţă" vreo poală-n brâu, o sarma, un bulet de caşcaval sau niscavai papanaşi şi papafini. Mâncăruri d-ale noastre, adică.

Poate, chiar, mă îmbrăcam cu o ie, ca să arăt şi eu că-mi preţuiesc valorile neamului. Dar dacă nu am ştiut... aia e! Şi ca un nemernic ce sunt, mi-am tras un tricou pe mine şi am plecat să îmbuc o pizza californiană! Dar... Stai, că berea de după a fost românească, iar domniţa ospătar... ce să vezi? Tot româncă a fost!!! Uraaaa!!!! Hai că m-am achitat de tradiţie şi am făcut şi eu ceva românesc azi! Pfiu...mi-a trecut glonţul pe la ureche - dar m-a salvat bericiuşca noastră, cea de toate zilele! 

Avea dreptate ăla care a zis că băutura-i temelie...pentru iubire de popor, desigur!

Iar acum, îmi scot pârleala şi mai bine, pentru că voi scrie despre limba noastră, cea comoară. Limba română - "un şirag de piatră rară, pe moşie revărsată". 

Buuunnn. Îi dăm drumul? Hai să-ncepem, că-s orele înaintate şi mă ia Moş Ene de urechi!

No... deci ce serbăm azi? Ziua Limbii Române sau pomana ei? 

Nu de alta, dar e atât de ciopârţită şi maltratată, încât uneori, din ce în ce mai des, mă şi mir că mai există ţara asta - care este definită prin "unitate de limbă şi de neam". Care unitate, care neam, care limbă... când am probleme cu citirea mesajelor de pe reţelele de socializare - pentru că acolo este principalul canal de tortură sistematizată a limbii noastre. 

Serios, chiar mă iau cu mâinile de cap! 

Ce-i drept, am început să mai trec cu vederea dezacordurile şi pluralul pus aiurea, mai ales că, dacă te grăbeşti şi nu observi inteligenţa artificială care te "corectează" din când în când, rişti să trimiţi mesaje cel puţin amuzante! Spre exemplu, la mine s-a creat tentinţa de a trimite câte-un mesaj de "Buba dimineaţa"! Eu scriu "bună dimineaţa", ca omul normal; însă,  după ce trimit, apare "buba"! No! Apoi să te ţii grabă, să editez, să modific, să corectez...ca să nu pic de porc! Desigur, asta în cazul în care observ; că dacă nu, "buba" rămâne şi aia e! 

De aceea, iau în calcul greşelile cauzate de grabă. 

Însă nu mă pot obişnui cu romgleza şi când dau de asemnea mesaje, primul instinct este să comentez ironic: "vezi că te-ai murdărit de engleză pe la gură"!

Culmea e că înţeleg şi motivele folosirii acestei struţo-cămile.

Ţinând cont că a doua natură a omului este obişnuinţa, dacă lucrezi la o companie străină, tendinţa este să se folosească multe cuvinte din engleză. Şi fără să îţi dai seama, începi să spui şi tu "am un meeting", "mă duc la briefing", "mă duc să iau un brunch" sau altele asemenea. 

Pe de altă parte, realitatea e că trăim într-o lume englezificată. Iar dacă mai petrecem şi o claie de ore pe internet, riscăm să ne obişnuim atât de mult cu engleza, încât nu ne mai vin în minte cuvinte româneşti, atunci când vrem să vorbim. Şi uite aşa ajungem în situaţii "random", când ne simţim "cringe" şi "anyways, in the end" nu contează. "I need your help, pentru că am ca şi goal..."

Ceea ce e bine că există un goal. Întrebarea e: "Tu, ca persoană inteligentă, care îţi fixezi ca goal să read 50 de cărţi... pricepi ceva din ce citeşti"? Întreb şi eu... că dacă nu îţi vine în cap să spui "scop" sau nu cunoşti pronumele personale ale limbii române, cam ce ai putea înţelege din cele 50  de cărţi?

Aaaa...dacă-s cărţi de colorat, e perfect! Dar tot am o curiozitate: "Cum se poate citi o carte de colorat"?

Răspuns: "Din scoarţă în scoarţă"!

 

Mda...situaţia e nasoală. Cu toate astea, sunt multe voci care spun că romglezificarea naţiunii este doar o etapă din procesul natural de evoluţie lingvistică. Până la urmă, acum o sută de ani, cei culţi în cap  o mai rupeau şi pe franceză, ca să pară mai de sânge albastru. Iete că acum nu mai e franceza la putere, ci engleza... Deci ce-i rău în asta?

Păi este. Pentru că, în timp, neputinţa de a formula o frază de la cap la coadă în limba română, limitează puterea de exprimare şi nuanţarea unor trăiri. Limitează viaţa, până la urmă... şi vom ajunge să fim ca niste turişti străini în propria ţară: vom vrea să comunicăm şi nu vom şti cum, pentru că nu ne vin în minte cuvintele necesare. Şi în loc să spunem "mă simt bine", o dăm pe-o bâlbâială din aia fără sens, gen " mă simt şai laică daimănz in dă scai" - cum a spus nea' ispita masculină din "Insula iubirii" . 

E amuzant, da! Ha-ha-ha, hi-hi-hi, ce-am mai râs! Apoi vedem că situaţia asta este generalizată şi începem să plângem. Pentru că nu e vorba de aderarea la naţionalism, tradiţionalism sau mai ştiu eu ce mişcare ideologică (condamnabilă, desigur), ce susţine folosirea limbii române în vorbirea curentă. Ci e doar despre  incapacitatea omului de a se face înţeles şi despre o sărăcire mentală,  care se accentuează constant şi fără echivoc. 

Iar dacă viaţa ne va duce în nişte situaţii în care va trebui să ne motivăm alegerile sau să ne susţinem ideile, va fi vai şi amar de noi! Vom vorbi până o să ne doară toate mâinile - iar pe gură vor ieşi doar jumătăţi de cuvinte : "ăăăă"..."îîî"..."vreau să spun că you know...a.k.a....like...share şi subscribe, scroll, scroll". 

În această situaţie, ce se va alege de noi? Care este soarta unui om care nu ştie să citească? Dar a unui om care nu ştie să scrie? Dar a unuia care nu ştie să vorbească decât prin emoticoane, interjecţii şi cuvinte de umplutură, fără nici un substrat? 

Nu ştiu, dar viitorul nu mai sună deloc bine.

Apoi am altă întrebare: ce putem face, ca să oprim acest carusel al idioţeniei?

În principiu, tot ce trebuie este să citim. Să aflăm cuvinte noi şi să le folosim! 

Eu, de exemplu, citesc mult... iar dacă stau să adun, numai ceasul îl citesc peste o oră pe zi - la cât de des îl verific. Nu am înţeles, încă, dacă cifrele sunt în engleză sau în română, dar nu mă las - şi când va fi momentul potrivit, negreşit că voi primi şi răspunsul acestei nedumeriri. C-apoi...de! În mărinimia lui infinită, Universul răspunde - dacă nu e ocupat cu altceva.

Una peste alta, să citim! Dar nu ca goal, la pontaj sau pentru lauda socială...ci pentru curăţirea sufletului şi îmbogăţirea minţii. Personal, d-aia şi prefer genurile fantasy şi s.f.:  simt o mare nevoie de a evada din lumea în care trăiesc şi o fac prin poveşti. Ale altora, ale mele...nu ne mai uităm, acum, la detalii!

În rest, treaba ficăruia.

Problema e că dragostea de cunoaştere nu se obţine din campanii, cu sloganuri sau îndemnuri, cu bâta sau prin forţare, ci trebuie să vină din suflet. Iar sufletul este modelat mai ales de către familie, în timpul celor şapte ani de acasă.

Să aşezăm o nouă temelie în viaţă şi să bem pentru asta! 

Fetiţele... dans şi bairam, că-i zi de mare sărbătoare!!!!

 

[Andreea Haisan - Bate toba, bate bine]