Notă:
M-a uitat Dumnezeu scriind şi din acest motiv, a ieşit un articol cam lung. Aşadar, ca să nu vă răpesc câteva ore din viaţă, voi împărţi această postare în două părţi (relativ) egale.
Sper să vă placă şi să vă simţiţi bine, trăind mici aventuri, alături de mine.
Ce mai faceţi, dragilor? V-aţi pregătit şubele? Că iaca, bate iarna la uşă! Iar eu deja am început să număr câte zile mai sunt până la vara viitoare!
Nu-i vorbă, că încă nu-i ger cumplit, nici drumul greu... dar nici cald nu mai este. Vorba' ceea: "a trecut Sfânta Marie, ne-am făcut în pălărie"! Prin urmare, dimineaţa-i friguleţ; la prânz, soarele dogoreşte, iar seara se răceşte şi începem tremuriciul.
Aşa am păţit în weekend, când, la sugestia unor prieteni şi cu ajutorul lor, am dat o fugă la Festivalul Caşcavelei, de la Valea Doftanei - o sărbătoare câmpenească destul de faină, cu mâncare, băutură, muzică şi voie bună.
Dar, haideţi să o luăm cu începutul:
În sfânta zi de sâmbătă (pe la orele prânzului), când mă pregăteam de plecare, era vară, frate! Aşa că m-am echipat cu tricou, pantaloni scurţi, şapcă şi ochelari de soare - c-apoi la cum ardea văzduhul, orice ai fi purtat în plus te năduşea ca pe-un cal în galop.
No...şi-am purces spre destinaţie. Iacă aşa şi iar aşa, mai o vorbă, mai o muzichie, mai o coloană, mai o serpentină după altă serpentină, am ajuns la Valea Doftanei. Acolo era ditamai atmosferă de sărbătoare! De unde ştiu? Simplu: nici nu am intrat bine-n sat, că un poliţist ne-a şi direcţionat către o străduţă adiacentă (semn că se aglomerase şoseaua centrală) unde, după vreun kilometru, se improvizase o parcare pe-un teren viran.
Buuuuunnn... şi ajunserăm.
Prietenii de care vă zic au şi un copil în cărucior cu rotile. Şi după ce ne-am coborât cu toţii din maşină, am început să cercetăm zona, se vedem cum ajungem la centrul distracţiei. Teoretic, era uşor; practic...ne aflam printre nişte râpărăi, de ziceai că eşti părăsit în canioanele de pe Marte: de-o parte a drumului era o văioagă de unde se auzea curgerea unui râu; de cealaltă parte... ditamai peretele de nisip, pietriş şi buruieni. Iar noi ne uitam şi-n sus şi-n jos, să vedem pe unde-o luăm! C-apoi na! Una e să fii pe picioarele tale şi altă mobilitate ai când împingi la un cărucior cu un adult într-ânsul.
După ce-am cercetat noi, cu de-amănuntul, împrejurimile, nu departe mai la vale, zărim şi calea de acces mult dorită: o scăricică de beton, de-un metru lăţime, care şerpuia în sus, printre buruieni. După vreo zece metri-n sus cotea după un dâmb şi-mi zic: "Hai, că nu avem mult de urcat! Curaj, găină, că te tai"!
Pornim, hai-haida, cu mic cu mare, spre treptele minunate şi ne întrebăm unul pe altul, retoric: "Ăştia nu au făcut şi ei o rampă, ceva? Dacă tot au deviat traficul şi nu au mai lăsat ca-n anii trecuţi, nu au luat în calcul că la sărbătoare poate vor să vină şi părinţi cu bebeluşi în cărucioare? Sau oameni care nu pot merge? Bătrâni în cârje? Ei cum se cocoaţă pe trepte? Nici pentru un bătrân pe picioarele lui nu e chiar simplu să te descurci... deci, de ce aşa ceva? Noroc că nu-i mult de urcat. Curaj, găină, că te tai"!
Ajunşi la baza scării, ne împărţim sarcinile: taică-su îl ia pe flăcău pe-un umăr şi porneşte, voiniceşte, la urcat. Eu şi-un nene binevoitor apucăm de cărucior şi o luăm în sus. Iar după noi, vine mama cu bagajele.
Se-nţelege că am golit toată scara. Când vedeai aşa alai, ce om să fii, să nu te arunci printre bălăriile de pe margine? Fie că urcai, fie că te coborai, nu aveai şanse să mai treci pe lângă noi - care, ocupam toată lăţimea scăricioaicei!
Mno...şi-am ajuns la cotitura dâmbului. M-am bucurat... că îmi cam bubuia, oleacă, inima în piept; dar când să dau cu "Doamne ajută, c-am făcut-o şi p-asta!", mi-arunc ochii în sus - şi-n loc de izbăvirea şoselei, ce-mi văd ochii? Încă vreo 50 de trepte care urcau şi tot urcau, până se pierdeau printre nişte buruieni, mai în stânga. "Frăţică, am pus-o! Bine că nu fumez, altfel îmi ieşea sufletul pe nări"!
Mi-am făcut o cruce cu vârful limbii şi dă-i pingele-n sus, că mai mai vor şi alţii să urce! De coborât, nici o şansă! Treptele, în loc să se lăţească, se îngustau şi mai rău... iar prin anumite zone, nici măcar noi nu mai aveam loc - şi mergeam în şir indian. Eu răsuflam sacadat, dar ce poţi să faci? O scoatem la un cap! "Hai, joc de glezne! Stâng-drept, stâng-drept...Diii-diii-diii, murgule, diii, pân' la mândra n-oi plezni"!
Nu ştiu care mândră, dar nu conta; cântam în gând, ce să fac? Trebuia, cumva, să-mi ignor nevoia de odihnă...
Oleacă mai sus, tatăl cu copilul pe umăr, se oprise şi se sprijinea de balustradă, ca să mai şi respire, oleacă. Bine... copilul de pe umăr e ditamai tânărul de 20 de ani, nu-i chiar fulg. Profit de ocazie şi mă opresc şi eu, să-mi mai revină pulsul. Mama, cu bagajele, era undeva mai jos; se oprise şi ea. Abia o vedeam...dar auzeam cum îi bubuie inima. Sau era a mea? Habar nu am! Ceilalţi oameni, când ne-au văzut opriţi, şi-au frecat palmele de bucurie şi au sărit ca greierii de prin bălării. ŢUŞTI! pe câte-o treaptă ... pornind grăbiţi, la vale sau la deal, ca să ajungă şi ei, acolo unde şi-au propus.
După câteva zeci de secunde, deja respiram mai agale. Mi-am rulat limba-napoi în gură, că începuse să-mi atârne prin colţul buzelor, ca la ogari - şi mi-arunc ochii-n sus. Blestem! Scările continuau să urce şi se topeau undeva la stâga, pe lângă un gard. "Curaj, găină, că te tai"!
Şi-am pornit la drum, din nou. Nenea care mă ajuta cred că a făcut culturism la viaţa lui. Probabil enervat de clătinările mele din ce în ce mai dese, mă opreşte, îmi smulge partea mea de căruţ din mână, zice grăbit un "Lăsaţi, că mă descurc singur!" - şi ia viteză în sus, dispărând după cotul cu gard. Îmi pică capul!
"Băi, să-mi trag pălmi! Am îmbătrânit şi m-au lăsat puterile"...aşa că iau aer în piept şi pornesc după el, urcând câte 3 trepte deodată. Dau cotul şi eu, iar după încă 30 de drepte, văd luminiţa de la capătul tunelului. Nenea cu căruciorul, deja ajunsese; îl depliase şi se odihnea la o ţigară. Mi-a picat capul. Din nou!
"Ce om prost am fost la viaţa mea! Păi de m-apucam şi eu de ţigări când era vremea lor, mai ştii ce bărbat eram acum? Spărgeam pietre-n mâini, nu alta! Dar eu... nu şi nu, că trebuie să mor sănătos, cu plămânii curaţi! Şi uită-te la mine... nu mai am pic de vlagă-n trup"!
Trec vreo câteva minute şi apare şi mama copilului, grena la faţă şi abia suflând. Mă uit la ea şi mă apucă ruşinea. Dacă eram cu câteva secunde mai deştept, în clipa în care am rămas fără povara căruciorului, ar fi trebuit să cobor şi să mai iau din bagajele femeii, că erau grele ca piatra de moară! Da, aşa trebuia! Dar dacă v-am zis că-s prost, cum să-mi dau cu firma-m cap? Deci, fără să-mi dau seama, era să-şi dea un om duhul pe scări, că nu m-a tăiat capul să dau o mână de ajutor!
În fine, am urcat şi Golgota. De-acu-nainte, distracţie, frate!! Iuhuuu...caşcavele păzea, că venim!
Începem să coborâm spre câmpul distracţiei, sporăvăind cu obidă, pe seama încercărilor pe care le-am suferit. Un trecător ne aude şi ne spune din mers: "Trebuia să spuneţi poliţiei că aveţi un copil în cărucior şi vă lăsau să parcaţi mai aproape"!
Mda, aşa trebuia. Dar cine s-a gândit că trebuie să întrebăm aşa ceva? Dacă ajungi într-un loc necunoscut, faci după cum ţi se indică. Iar dacă indicaţiile nu sunt conform nevoilor, cine e de vină?
Mai ales că nu am fost doar noi îngrămădiţi... şi chiar erau mulţi părinţi cu bebei în braţe, care şi-au cărat căruciorul copilului pe aceleaşi scări pe care ne-am cătărat şi noi.
Deci... nu ştiu ce să mai zic.
Nu-i plăcut să te chinui ca Sisif, încercând să faci ceva ce nu-ţi permiţi fizic să duci la îndeplinire...dar e de prost gust şi să fluturi steguleţe roşii, ca să se ştie că ai nevoi speciale.
Aşadar, întreb: tu, ca organizator de evenimente, nu ar trebui să iei în calcul şi modul în care se-nfiinţează poporul la chermeza ta? Că doar nu ne teleportăm... iar dacă accesul este general, păi general să fie!
Şi cum au fost puse zeci de pancarde care te direcţionau spre festival şi spre parcare, oare nu se mai puteau monta câteva care să informeze oamenii că "în caz de cărucioare, faceţi aşa"?
E ca şi cum te invită unii la petrecere pe vârful Everestului. Tu ajungi în zonă, te direcţionează poliţia spre o parcare-n mijlocul pustiului şi ajuns acolo, ce faci? Nimeni nu ştie nimic...aşa că angajezi şerpaş şi te apuci de alpinism!
Iar când ajungi în vârf, în sfârşit, îţi zice unu': "Aaaaa...păi de ce nu aţi întrebat? Aveam telecabină"....
Ce mai zici la faza asta? "Ia-ţi telecabina şi bagă-ţi-o în nas"!
No, cine e de vină, nu mai contează. Important e că am ajuns la bairam...
Să bem pentru asta!
... iar pentru că 9 septembrie a fost şi Ziua Mondială a Frumuseţii, fac eu cinste! Dau şi autografe gratis - aşa că nu rataţi, nu ignoraţi, veniţi şi vă bucuraţi! Faceţi poze cu maimuţa, ca s-agăţaţi gagicuţa! Nu daţi banii pe prostii, luaţi caşcavele la copii!
Ia mai urlaţi, măi flăcăi şi sunaţi din zurgălăiiii!!!!
Gata... hai să bem, că ne apucă dimineaţa! !
Să fiţi iubiţi şi "succesuri" în noul an şcolar sau grădiniţar - după caz!
[Ion Paladi - Foaie verde, cinci chiperi - Spiros Galaţi]
