Război şi pace

Încă de la început, trebuie să îmi cer foarte mari scuze şi să execut nişte ploconeli de iertăciune - pentru că am greşit. M-a luat gura pe dinainte şi am făcut o glumă proastă.

Nu acum...Doamne feri! Acum sunt perfect! Frumos, inteligent, cu simţul umorului, demn, curajos, puternic, muncitor, comunicativ, responsabil, devotat, respectuos...ce mai la deal, la vale? Întrunesc toate calităţile unui bărbat căutabil şi extrem de doribil. Practic şi pe scurt, sunt o minune pe lângă casa omului. Mai ales că... nu vreau să mă laud, dar mărturisesc că cea mai mare calitate a mea este modestia. 

...dar cu mult timp în urmă, într-o galaxie îndepărtată, am avut o contradicţie de idei cu cineva; pe tema cărţilor, că doar nu m-oi deda discuţiilor despre nimic. Şi la acea vreme, am mărturisit că din lectura obligatorie a celor 100 de cărţi pe care orice om trebuie să le parcurgă într-o viaţă, eu citisem vreo...nu ştiu. Maximum zece? Ceva aşa. Dar nu pentru că aş fi fost de rea voinţă...ci pentru că nu le-am avut când mi-au trebuit; şi-n afară de asta, mereu am găsit altceva mai bun de citit. Deci, am profitat de libertatea pe care o deţin şi am căutat exact ceea ce mi-a plăcut, fără a simţi apăsarea obligativităţii vreunei liste compusă de cei mai deştepţi oameni ai planetei. 

Uite aşa, în loc să citesc "Fraţii Karamazov", am preferat "Stăpânul Inelelor". În loc să caut "Crimă şi pedeapsă", înfulecam Sven Hassel pe nerăsuflate - pentru că mă aştepta James Clavell pe celălat raft al bibliotecii. Şi în loc să mă încânt cu "Anna Karenina", eu m-am înconjurat cu romanele lui Asimov. Şi Frank Herbert. Apoi am dat peste "Lumea Inelară" a lui Larry Niven, "Roata Timpului" a lui Robert Jordan, Ghemotronu' lui George R.R.R.R.R. Martin, seria "Assassin's Creed", saga "Witcher", cărţile din ciclul "Star Wars"... iar enumerarea poate continua până la infinit şi dincolo de el. 

Am divagat. Să revin:  în timpul acelei discuţii, nesimţind nevoia de a mă justifica în faţa nimănui şi totuşi, fiind pus în situaţia de a vorbi despre motivul pentru care nu m-am apropiat, de exemplu, de clasicii ruşi, am dat-o pe glume şi am zis,  la plezneală, o tâmpenie cât mine de mare: "Nu am citi nimic scris de un autor rus pentru că nu mă atrage cultura rusă. Nu-mi place limba rusă, istoria Rusiei şi, în principiu, nimic din ce are legătură cu această parte de lume". Ceea ce e o prostie, desigur; nu mă dau în vânt nici după Danemarca, însă Sven Hassel rulles! A scris cele mai oribil de amuzante descrieri ale războiului pe care le-am citit vreodată! Tot aşa, nu mă atrage cu nimic Polonia, dar "Quo Vadis" mi s-a lipit de suflet. Iar Germania mă lasă rece, deşi "Povestea fără sfârşit" am savurat-o din scoarţă în scoarţă. 

Revenind la timpul prezent al galaxiei în care ne aflăm: îmi cer scuze, scurt şi cuprinzător! La cât mă duce capul, puteam şi eu să fac o glumă care să fie amuzantă şi pentru alţii, nu numai pentru mine.

Între timp, menţionez că am reevaluat şi Rusia, pe de-a întregul ei. Încă nu m-au înnebunit adoraţia şi făneala rusofilă, deşi trebuie să recunosc, uneori m-ar încerca nişte sughiţuri de plăcere. Mai ales după o talpă de tărie. Sau...cum îi zice acum? Stai, că am băut la o nuntă recentă... imediat îmi amintesc. E ceva cu împuşcături... SHOT, măi!! V-am zis că ştiu? :D

În plus, citesc primul autor rus din viaţa mea: Dmitri Gluhovski, cu a sa trilogie " Metro 2033", "Metro 2034" şi "Metro 2035" - o serie de romane postapocalitice despre umanitate, filosofie, obsesiile trecutului, legea evoluţiei, religie, politică şi probabila lipsă a oricărui viitor palpabil. Sau, o poveste despre naşterea morlocilor lui H.G. Wells, din "Maşina timpului". Mai ştii cum vor involua lucrurile?

Momentan, sunt pe la jumătatea primului volum; dar îmi place foarte mult şi recomand cartea asta oricui! Mai ales că este şi actuală, pe undeva - ţinând cont că se tot vorbeşte despre un război nuclear, care poate fi şi ultimul, până la urmă. Cu puţin noroc, distrugem planeta asta de tot - şi apoi 'om vedea pe unde mai scoatem cămaşa! Ne refugiem şi noi în tunelul metroului moscovit? Nu prea am încredere în metroul din Bucureşti... şi în plus, cel rusesc cică e cel mai mare adăpost antiatomic din lume, deci ar fi o idee; mai ales că, datorită cărţii, deja încep să învăţ planul staţiilor. :))

Şi parcă mi-a trezit curiozitatea de a vizita niţel şi meleagurile descrise de acest roman, cât or mai fi disponibile. C-apoi m-am abonat pe Instagram la nişte pagini cu peisaje din Moscova şi sunt o sumedenie de locuri frumoase pe acolo. Dacă nu ar fi mizeria asta de situaţie politică şi dacă Rusia ar fi şi ea situată mai pe la Ecuator, şi mâine mi-ar plăcea să fac nişte drumeţii prin zonă. Ar fi interesante nişte selfiuri pe la Kremlin, Dealurile Vrabiei, Catedrala Sfântul Vasile sau Piaţa Roşie - pe care am tot văzut-o prin filme, ce-i drept; dar, mă întreb: ar strica, oare, să o văd şi în realitate? Nu cred... 

Aşa că haideţi să ne unim la o băută, în cinstea iubitorilor de călătorii. Că dacă aş zice că bem în cinstea Rusiei, mi-am dat foc la valiză! Aşadar, nu zic. Iar dacă tot apar discuţii după acest disclaimer (adică "declinare a răspunderii", pe româneşte; dar cine mai foloseşte limba română în ziua de azi?), răspund simplu: "Ce-am zis eu, c-ai zis tu, c-a zis ăla către ăla? Nici n-am zis şi-ai zis c-am zis. Dac-aş zice, ce-ai mai zice? Şi-o să zic, 'vedem ce zici! Na"!

Deocamdată, să bem! PENTRU CĂLĂTORII ŞI PLIMBĂŢURI ÎN TOATE COLŢURILE DE LUME! Şi pentru orice altceva care implică distracţia şi voia bună :)

Alina, pune tu un tril de sezon, ca să meargă cu vodk.....aaaaaa...adică whisky-ul din pahar! Că de! Iubim America şi oricum, tocmai s-a interzis comercializarea bunurilor ruseşti, sub pedeapsa unor amenzi care pot ajunge până la 30.000 de lei. O lege care mă face să mă simt infractor, fiind posesorul unui aparat foto rusesc şi a unor maşinuţe de război, care pot fi socotite marfă de contrabandă...

În fine! Să vină melodia înălţătoare, că nu se mai poate cu atâta luptă împotriva sufletelor magice care suntem cu toţii... fără deosebire de neam, ţară, culoare a pielii, specie şi orice altceva ne-ar putea diferenţia. 

[Alina Gingertail - Soviet March, Red Alert 3]

Secretul fericirii

Când eram mai mic, credeam că moartea vine doar la sfârşitul vieţii. Că mori o singură dată. 

Credeam că moartea e ca somnul: seara te culci viu şi dimineaţa te trezeşti mort.

Cu timpul, am descoperit că greşeam... pentru că, într-un fel, murim în fiecare zi câte puţin. Oare ce este prima secundă de viaţă, dacă nu primul pas spre moarte? 

Nu ştim cât de lung este drumul sau încotro duce.  Nu ştim dacă avem de străbătut câmpii întinse, oceane nesfârşite sau munţi necălcaţi de picior omenesc. Nu ştim dacă trecerea timpului va aduce soare, nor sau revărsarea celor mai năpraznice stihii ale naturii. Nu ştim dacă vom râde sau vom plânge, dacă vom fi singuri sau vom găsi alţi călători în drumul nostru. Dar înaintăm mereu şi murim câte puţin, odată cu fiecare pas pe care îl facem. 

Uneori, vom da peste vreun drumeţ rătăcit, care ne va însoţi până la prima livadă de meri în floare. Vom cânta, vom dansa şi vom povesti - dar va veni timpul despărţirii, când fiecare îşi va urma propria cale. 

Chiar dacă destinaţia este aceeaşi, păşim pe drumuri mereu diferite. Şi uneori, după ce ne trezim singuri, înconjuraţi de flori şi pomi încărcaţi de rod, mai murim puţin. Puţin mai mult de o secundă, puţin mai mult de un pas. Totuşi, ne continuăm călătoria spre neant. Iubim moartea, ne dorim să ajungem în loc luminat şi cu verdeaţă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea.  Altfel, de ce ne-am îndrepta spre ea? De ce am accepta-o?

 

Din când în când, hoinărind pe diverse poteci, vom da şi peste alţi tovarăşi de drum. Pe unii îi vom regăsi pe o bancă, în timp ce se odihnesc. Vom petrece încă puţin timp împreună şi apoi ne vom vedea de treburile noastre. Alţii ne vor găsi pe noi, în timp ce ne recăpătăm puterile după un urcuş anevoios. Dacă vom auzi împreună muzica ce pluteşte printre nori, ne vor invita la dans şi vom pleca în tandem, căutând eternitatea. Dacă nu... vor împărţi cu noi prea puţin timp şi vor pleca spre propria destiaţie. Regretele nu îşi au locul iar călătorului îi şade bine cu drumul. 

[Smiley - Vals]

Soarele va răsări, va apune şi va răsări din nou. Vor veni clipe când ne vom dori liniştea propriilor gânduri sau vom căuta conversaţii animate, cale de încă o poştă sau două. Dar nu propria voinţă este forţa motrice a universului, ci îngemănarea a două dorinţe. Deci mergem înainţe şi murim câte un pic: o respiraţie, o bătaie de inimă şi încă un grăunte de nisip scurs din clepsidra timpului.

În faţă se deschide un păienjeniş de drumuri: unele late, pietruite, altele subţiri şi fragile ca un fir de păr. Însă fiecare nouă cărare ne îmbie cu aventuri şi întâmplări nemaivăzute, cu poezie şi noi ghicitori. Fiecare potecă, fiecare drumeag oferă o altă viaţă, oameni noi. Noi prietenii, noi iubiri, noi suferinţe. Şi fiecare despărţire aduce cu sine posibilitatea scrierii unei noi poveşti. 

Vom muri mai repede, sau mai încet; dar ce mai contează asta, pe lângă bucuria de a descoperi necunoscutul?  Aşa demontăm enigme şi murim mai frumos. Ce mai contează destinaţia, când fiecare clipă aduce cu sine alte minunăţii de trăit?

Uciderea tainelor, desluşirea misterului este scris în ADN-ul nostru. Aşa trăim cu adevărat. Aşa ne călim sufletul. Şi tot aşa, uneori, ne ofilim spiritul.

Mâncăm, vorbim, înaintăm cu zâmbetul pe buze.. Dar pe interior, ne stingem încet, încet, ca o flacără fără oxigen. Murim. Sau... poate am murit de mult şi nu ne-am dat seama; nimeni nu a ştiut şi nici nu era nevoie să ştie, pentru că nimeni nu poate opri sau modifica înaintarea Roţii. 

Uneori trăim murind, alteori murim trăind. 

Paşii îţi sunt conduşi spre zări neatinse de prezenţa vreunei vietăţi. Te usuci, alergând în căutarea unui cub imperfect, dintr-un univers necunoscut. Ţi-e sete şi te zbaţi într-un deşert nemărginit şi gol, în care orice oază  de bucurie este doar un miraj. O piesă de teatru care durează până la căderea cortinei. O himeră ivită din forţa voinţei...şi totuşi, un petec de încântare fragilă, ce dispare imediat cum te-ai apropiat suficient de ea. Atunci, peisajul luxuriant se veştejeşte subit; izvoarele cu apă limpede se transformă în fuioare unduitoare de praf, iar nucile de cocos şi ananasul capătă gustul pustiu al dunelor de nisip. Tabloul se transformă cu un icnet tăcut, în monotonie şi deznădejde.

Deodată, conştiinţa este fulgerată de un gând: acolo unde vedeai izbăvirea, a fost doar un bulgăre de nimicnicie. Răcoarea umbrei s-a ivit din fierbinţeala tâmplei, susurul apei era doar şuieratul gol al nemărginirii. Te cutremuri şi continui să mergi, să cauţi. Setea zvâcneşte din fiecare celulă, cu furia unei harpii turbate; pasul vioi se transformă într-un târşâit molatec de şarpe. Cu fiecare răsuflare, soarele aruncă foc din cer, într-o simfonie de  bubuieli surde şi dogoare pârjolitoare.  

Apoi văzduhul începe să fremete, cu zumzetul unui bondar urieşesc. Pământul vibrează şi în depărtare încep să crească aripi de negură şi vâltori de uragan. În scurt timp, adierea vântului se transformă în mii de lame ascuţite ca briciul, iar orizontul explodează în aşchii de lumină însângerată. Cerul se prăvăleşte peste pământ, strivind sub greutatea lui fiecare organ, fiecare nerv. Muşchii pleznesc, oasele se rup cu un geamăt prelung, sudoarea se transformă în sânge. Şi mori, înveşmântat într-un giulgiu de întuneric. 

Mori, deşi trăieşti. 

Şi abia atunci realizezi cât eşti de liber şi de viu. Nimic nu mai contează, pentru că nu mai ai ce să pierzi.  

Despre fericirea de după moarte vorbea şi Nicolae Steinhardt în "Jurnalul fericirii". Acesta identifică trei metode prin care poţi ajunge la mulţumirea sufletească deplină: 

- Te consideri mort. Nu mai poţi suferi, pentru că morţii nu suferă. Nu îţi mai este foame şi nici sete, pentru că morţii nu beau şi nu mănâncă. Nu te mai bucuri, nu te mai doare nimic...pentru că morţii nu simt nici bucuria şi nici durerea. Morţii sunt liniştiţi. Împăcaţi cu orice vine asupra lor. Iar de aici se naşte fericirea.

- Eşti mort. Pentru societate, pentru orice altă fiinţă vie, nu exişti. Nu ai nimic, nu faci nimic, nu eşti nimic. Viaţa îţi este o pală de vânt; traiul tău este al unui simplu coate goale, o biată haimana. Eşti vagabondul propriei vieţi...liber total, pentru că nimeni nu are cu ce să te constrângă. Pur şi simplu, nu ai ce pierde. Şi iar eşti fericit.

- Mori luptând. Te transformi într-o stavilă supraomenească. Devii un obiect inamovibil şi orice forţă care se revarsă asupra ta, fie ea şi de neoprit, va crea doar un paradox. Dar nu te va învinge. Şi din entuziasmul luptei se va naşte fericirea.

În cele din urmă, se pare că secretul fericirii adevărate este doar moartea. Suferinţa şi deziluzia, eliberarea de orice vis. Alienarea oricărei nevoi. Şi renaşterea din cenuşă.

Când îţi este foame, orice mâncare devine îmbietoare. Tot aşa şi cu fericirea: când numai vrei nimic anume, când ai scăpat de constrângerea dorinţei, orice vine aduce mulţumire. 

Să bem pentru asta, zic! 

Şi-un cântec vesel să cântăm, că ne trece vremea mai uşor :)

[Gheorghe Dinică - Sunt vagabondul vieţii mele]

Greierii noştri, cei de toate zilele

Mai doriţi să vorbim despre iubire? Dar nu aia cu "i" mic, de care ne lovim zilnic... ci aia cu "i" mare, care mută munţii.

Eu aş zice, totuşi, să ne concentrăm şi pe altceva..nu de alta, dar aşa cum am arătat data trecută, conform drepturilor ancestrale, sinuciderea e bună la om. Pe când iubirea distruge vieţi, porneşte războaie şi strică destine - ceea ce nu prea e cool. 

Haideţi, mai bine, să discutăm şi despre ceva frumos, ca să-mi muncesc creierii şi cu lucruri constructive. De exemplu...despre mâncare ar fi perfect! Ce spuneţi? Mai ales că se fac noi descoperiri în domeniul gastronomic şi e păcat să pierdem sansa de a le diseca.

... iar cine crede că s-au inventat noi moduri de a face sarmale cu mici la grătar, greşeşte grav. Pentru că altul este secretul: în înţelepciunea sa, Comisia Europeană a autorizat introducerea greierelui de casă, a viermilor şi a lăcustelor în alimentaţia cetăţenilor europeni - care, după ce că erau plini de drepturi şi libertăţi, au primit o nouă înlesnire. Iar asta este cea mai bună veste din ultimile luni! Serios, nu vă mint! 

Atât că, puteau să mediatizeze informaţia mai devreme! Am avut casa plină de greieri vara asta şi de ştiam că s-a dat liber la consum, nu mai cheltuiam atâţia bani pe mâncare...o luam din ogradă! Sau îi prindeam, îi vindeam întreprinzătorilor de profil şi om mă făceam! Mergeam în concediu în Caraibe, nu la Mamaia!

Da' e bine şi aşa. 

Mi-aduc aminte, pe când eram eu copil... mă tot trezeam prin papuci cu nişte viermălăi cu coadă; erau albi şi pufoşi, cu o codiţă solzoasă la un caopt...o minunăţie! Mi se-ncreţea pielea pe mine când îi vedeam, mai ales că dacă îi storcoşeam cu călcâiul, lăsau o bală mucilaginoasă pe ciment. Dar n-are a face asta, erau complet bio - că am impresia că veneau ori de la coteţul porcului, ori de la wc-ul din fundul grădinii. Băi nene, şi câteodată aveam o poftă să-mi bag dinţii-n ei şi să-i mestec ca pe marmeladă, de nu vă închipuiţi! C-aşa mi se întâmpla când eram puradel: m-apucau pofte din astea ciudate, de gravide. Şi mâncam cartofi cruzi, câte un pumn de arpacaş... mai muşcam din tencuiala de pe pereţi, mai mâncam de prin oliţă, mai înghiţeam câţiva sâmburi de cireşe ... prostii din astea.

Dar viermii ăia...parcă îi văd şi acum! Mi-au rămas la suflet! Şi i-aş fi îngurgitat cu tot dragul, dar dacă nu primisem acceptul de la Uniune, mi-am pus pofta-n cui! Ce era să fac, dacă nu-s rebel din fire şi nu îmi place să încalc legea? 

Însă, mi-am fixat un plan în minte; am gândit pozitiv, am trimis energie benefică spre Matricea Universală, m-am încărcat cu lumină, am prins a vibra pe cele mai înalte striguri cosmice şi am meditat cu capul în jos... imaginându-mi momentul, ca şi cum ar fi fost aievea: înfiinţarea Uniunii Europene...aderarea României...şi, în sfârşit, aprobarea legii care-mi dădea voie să-mi fac şi eu pofta ce-am poftit şi să mănânc viermii mult doriţi!

(Ceea ce s-a şi întâmplat, deci luaţi aminte la această întâmplare adevărată şi aveţi grijă ce gânduri trimiteţi spiritelor din univers). ✌ Peace! 

Când eram printr-a şasea, la fel am păţit: profa de bio ne-a cerut insectar până la final de an. Şi mi-au făcut părinţii, la serviciu, o minunăţie de cutie de lemn, cu fundul acoperit de o bucată de polistiren învelit în mătase roşie şi geam glisant în loc de capac...pe care am populat-o cu fel de fel de gângănii, unele mai apetisante decât altele: cărăbuşi, gândaci de cartofi, fluturele alb al verzei, gândaci de bălegar, o lăcustă de vreo 10 cm...vis şi armonie! Iar mai târziu, o ditamai rădaşca - pe care am înnecat-o în spirt, i-am înfipt boldul în cap şi am pus-o în centru! La piece de resistance...

M-am culcat fericit în seara aia. Plin de pofte, că de! Burta îşi cerea drepturile...dar am zis: NU!!! Raţiunea trebuie să învingă! Dacă cedez şi-mi mănânc exponatele - care, la cat spirt aveau în ele, mi-ar fi dezinfectat aparatul digestiv pentru zece vieţi d-aci înainte - pe ce mai iau eu nota 10 cu felicitări?

Nu vă mai spui ce-am pătimit noaptea aia, muncit de tot felul de patimi culinare, dar am rezistat eroic! Iar dimineaţa, la prima ora, direct la insectar m-am dus...să-l mai admir o dată, înainte să-l predau! Că de...nu apăruse smartfonu', să-mi fac selfie alături de dânsul.

Iar când l-am scos din dulap, blestem! Sânge şi cenuşă!! Măcel ca acolo, nu am mai văzut în viaţa mea! Minunăţia mea de lăcustă zacea împrăştiată prin toată cutia: ici un picior, colo o antenă îndoită, dincolo un sfert de corp zdrenţuit... cărăbuşul ajunsese o pată maronie pe mătasea cea roşie...fluturele mai avea doar jumătate de cap, la capătul unei dâre negre de funingine şi pastă verde...iar rădaşca clăţănea înnebunită din cleşti, zbătându-se şi târându-se greoi, peste tot!

Sincer vă spui, că mi s-au trezit instinctele primare în mine! Am văzut roşu în faţa ochilor, de la atâta furie...şi zău că mi-aş fi înfipt toţi dinţii într-ânsa! Tochitură, chisăliţă îmi venea să o fac pe nemernica asta care mi-a stricat frumuseţe de insecte! Mă şi vedeam cum pun ticăloasa de rădaşcă pe grătar, să o fac baton proteic şi s-o mănânc...dar nu! Uniunea încă nu-mi dăduse aprobarea, aşa că iar am rezistat. Cu greu. Şi m-am răzbunat crunt, alimentându-mă tot cu hrana noastră de Ev Mediu: mămăligă, ouă de găină, lapte de oaie, fripturică de pui... Ce să-i fac? Încă nu ieşisem din peştera vechilor îndoctrinări!

Dar acum, e altă treabă! Am crescut şi mă simt mai evoluat, mai comunios cu natura! Mă unesc şi salvez, protejez, aplaud ori de câte ori primesc câte permisiune care îmi dă voie să trăiesc...e o nebunie! Respir chiar şi-ntr-o pungă, de teamă să nu eliberez prea mult dioxid de carbon în atmosferă şi să încălzesc global planeta. Iar, mai nou,  abia aştept să intru în rândul lumii corecte politic şi să mânânc pilaf de greieri sau chipsuri de lăcuste. Cu roşiile nu mă prea împac...că de! Am şi eu kriptonita mea! 

În schimb, îmi lasă gura apă după nişte ciorbă de viermi cu coadă! Şi când mă gândesc la o ceafă de lăcustă la grătar, asezonată cu nişte căcăreze de oaie - că doar n-oi fi tâmpit, să mai mânănc măsline, ca ţăranii!...sau la nişte pulpe de păianjăn în sos cu curry...sau la un dish din piept de râmă pe pat de pir şi-apoi să beau un pahar de... vvvv...ţţţţ... bbbb...wwww...of! Ce ne dă voie ăştia de la Uniune să bem? Că mi-e sete de nu mai văd bine, dar nu ştiu ce recomandări mai sunt în vigoare... 

Aveţi ceva sfaturi? Punem de-o petiţie online sau ce facem? Ieşim în stradă? HAI!!! Strigăturile cred că sunt tot alea vechi: "Cine nu sare, nu vrea schimbare! Jos Guvernu! Ciuma Roşie! HUUUOOOO!!!!!" 

La ce sete am în trupuşorul meu firav, poate se îndură vreun patron să-mi ofere şi mie un ceai cald şi gata! Se rezolvă dilema! În continuare nu voi şti ce mi se recomandă să beau; dar sunt absolvit de orice răspundere legală, dacă încalc vreo lege - pentru că e urât să refuz, când mi se oferă ceva. Doar dacă-s roşii, caz în care nu mă interesează aspectul! 

Ia, hai să ascultăm ceva frumos...că rămăsesem dator cu un mix de manele.

Ştiu că genul acesta muzical ne repugnă tuturor (LOGIC!), dar am prins curaj când am văzut cum explodează mulţimea de plăcere şi extaz, când începe să cânte Adrian Copilu' Minune...deci, să fie party!! 

...iar băutura o amânăm, până aflăm la ce ne mai dezleagă Sfânta Comisie Europeană! Ne-am înţeles?!

[Salvatore Ganacci - Nersea 2019]    

P.S. pentru cunoscători: AHOE!!! Soylent Green la orizont! Asta aşa...că tot nu prea avem pe unde să ne mai îngropăm decedaţii şi este o adevărată bătălie pe locurile din cimitir. 

Ura! Amin şi aliluia!