Spiritul Crăciunului

Acum câteva zile vorbeam cu un prieten despre venirea Crăciunului. Mă rog, de fapt eram amândoi uimiţi că NU mai simţim că vine Crăciunul. Nu mai simţim starea aia de sărbătoare, bucuria pe care o simţeam mai la tinereţe. Cumva, spiritul de sărbătoare mă ocoleşte. Ciudat!

Nu, nu se poate aşa ceva! Deci minteni scot carneţelul şi încep verificarea: cadouri - hohooooo....checked! Miros de cozonaci şi dovleac la cuptor, ca la mama...checked! Scrisoare pentru Moşu'...checked! Nămeţi...not checked, dar nu contează. Colinde cu ler lin şi flori de măr...checked! Fuego, Hruşcă...checked! 

Frăţiuer, să-mi trag pălmi! Ce se întâmplă?? Unde e greşeala? Am bifat cam tot ce făceam până acum de sărbători şi tot nu le simt! Să mă fi nesimţit odată cu trecerea timpului??

Şi-apoi, tot zăpând aiurea pe net văd un titlu mare, cu roşu aprins şi mă luminez mai instant decât nessul instant! Iuhuuuu...mi s-a luat piatra de pe inimă!!  Eu nu am greşit cu nimic....SGU Ploieşti e de vină! EL, doar EL şi numai EL a furat Spiritul Crăciunului! 

Vaaaaaaaiiiii...păi cum aşa ceva? Nu ştiam că Jim Carrey lucrează la Ploieşti...că numai ăla se costuma în Grinch şi fura Crăciunul bieţilor copii nevinovaţi! Şi până la urmă... l-a furat, treaba lui! Să şi-l bage-n buzunar şi să se ducă! Cel  mai tare mă oftic că nu am ştiut mai din timp, măcar să mă aleg şi eu cu un autograf! 

Plin de întrebări fără răspuns, tremurând ca trestia-n vânt şi mustind de curiozitate, dau click pe articol - eu ştiam că Spiritul Crăciunului nu ţi-l poate fura nimeni; îl ai în suflet şi e complet imaterial...deci neavând formă fizică, nu ai ce fura. Dar no...oi fi rămas în urmă cu evoluţia tehnologică. Şi dacă ăştia zic că SGU l-a putut fura, vreau şi eu să ştiu cum! Nu de alta, dar mâine poimâine vine ziua şi ceasul...şi barem să nu mor prost! Deci, purced a citi minunăţia.

De fapt, cică SGU nu mai împodobeşte oraşul de sărbători, că "nu sunt bani". Şi să te ţii plânset şi jale, oameni în saci de rafie ce-şi smulg părul şi-şi toarnă cenusă-n cap! Văleu şi mult vai...chiar în halul ăsta am ajuns, să nu avem beculeţe în oraş şi să nu simţim şi noi sărbătorile? Într-un oraş european din Uniunea Europeană a secolului 21?? Jigodiile!!

Noroc cu o mână de jurnalişti cetăţeni responsabili care au făcut presiuni asupra SGU să pună, în mă-sa, nişte beculitoare prin copaci...ca apoi să revină cu un nou articol: SGU îşi bate joc de ploieşteni! A cheltuit 150.000 de lei pe beculeţe, dar RUŞINE! Ruşine, de trei ori Ruşine! Au reuşit să împodobească doar centrul oraşului şi în plus e oribil...se sperie copiii de atâta hidoşenie! Şi o comună arată mai frumos decât cel mai cu moţ municipiu din Prahova! Umilire totală şi bătaie de joc, mânca-v-ar râia de corupţi care sunteţi voi corupţi şi criminali de suflete! HUO!! 

No, acuma toată daravela mie mi se pare complet hilară şi jenantă. Trecând de caracterul bombastic al articolelor -  când, de fapt, scriitura este banală...cam cât de jurnalist poţi să fii ca să transformi un rahat într-o problemă de interes naţional? Nu ştiu cum să spun, dar pentru mine, cel puţin, ornamentele stradale nu sunt o condiţie esenţială a modului în care percep sărbătoarea. Dacă totuşi sunt, mişto. Dacă nu sunt, asta e. Nici o tragedie, nu moare nimeni.
Până la urmă, mi se rupe de beculeţe! Nu-mi stă bucuria Crăciunului în nişte prostii atârnate de stâlpi...mai mult decât o seară-două în care să trec pe acolo şi eventual să-mi fac selfie în nămete, cu bradul împodobit la cap - nu am tangenţă cu subiectul! Şi, de fapt, cam nimeni altcineva! Îmi vine greu să cred că e înnebunit copillul de luminiţe şi trage de mă-sa: 

"Mami, mai!! Hai la luminiţe în centru!!" 

"Păi nu ai fost şi ieri?"

"NUUUU...vreau şi azi! Vreau să stăm până dimineaţa, să le văd cum se sting! Şi apoi cum se aprind! Şi apoi cum se sting! Ce bucurie!"

Şi în plus...cum era aia? "Vrem spitale, nu catedrale!". Păi nu sunt de acord cu atâta cheltuială şi atâta exuberanţă pentru un loc unde mergi să te rogi, dar luat în modul, o catedrală este mai importantă decât nişte plasticuri luminoase atârnând prin oraş din loc în loc. Dar nimeni nu spune "Vrem spitale, nu beculitoare!"...pentru că, de fapt, nu vrem spitale, vrem beculitoare! C-aşa se face, e sezonul! Dacă nu acum, atunci când?? 

Cu un miliard jumate se putea construi, puii mei, un spital! O secţie de spital! Un salon de spital! Un balcon de spital, ceva! Orice, numai să nu fie aruncaţi în vânt, pentru nişte lucruri care, până la urmă, nu au o importanţă vitală pentru mersul societăţii. 

Că eu aşa am învăţat: nu e o ruşine să nu ai bani. Dar atunci când NU îi ai, faci o prioritizare a nevoilor. Nu eşti muritor de foame şi tu strângi din curea să-ţi iei Iphone 6. Nu îţi iei Lamborghini să mănânci magiun cu pâine pe capota lui şi nici plasmă, dacă umbli desculţ prin zăpadă. Nu-i normal? Este -  dacă ştii. Dar evidenţele arată că românii nu ştiu - iar asta se vede de pe Marte, începând de la bugetul personal şi terminând cu cel naţional.

Eu gândesc aşa: "Băi frate, nu am bani. Sunt sărac lipit - vai steaua mea.

Bun, perfect! Din bruma pe care o am, raportată la nevoi, ce este mai important? Păi: să am ce pune în gură, să fiu sănătos şi să am un dram de educaţie. Punct. Întâi astea, apoi restul...deci, dacă aş face bugetul naţional, aş da bani pentru Agricultură, Sănătate şi Educaţie. Astea-s nevoile bazale, apoi restul. Mă doare-n cot de conacu' lu' Iohannis - că poa' să stea şi într-o cameră normală şi nu una pe comandă. Tot într-un pat doarme! Şi da...mi se bârlăre de SRI, SIE, MIE, ŢIE şi toate agenţiile cu prescurtări de litere. Nu cred că e o problemă chiar atât de gravă dacă nu îşi măresc bugetele în fiecare an.

No, dar până la urmă, totul porneşte de la noi. De la mine şi de la tine. 

Iar atâta timp cât alegem să ne zbatem pentru tot felul de prostii care nu au o valoare reală în contextul general, lucrurile vor merge prost. 

Eu aş fi consumat tone de cerneală să mă cert pentru scurmăcunea nenorocită de la tramvaie. Că ăia care o fac lucră cu picioarele şi-a ieşit o lucrare atât de minunată încât nu mai pot trece două tramvaie unul pe lângă altul, pentru că distanţa şinelor dintre sensurile de mers este prea mică!! O să se ajungă să stai cu trocaleletul în staţie, până trece celălalt! Sau cobori la o staţie, mergi pe jos până la următoare şi te sui de acolo! Nu ai ce să faci altceva...Fix în secolul 21 când se pun la cale expediţii pe marte, noi nu suntem în stare să întindem nişte şine de tramvai!!
Dar de ce să fie important un asemenea mizilic...că doar nu te dai cu transportul în comun decât zilnic! În timp ce beculeţele le atârni două săptămâni pe an- deci sunt infinit mai importante pentru viaţa de zi cu zi!

În fne... ce să mai zic? Cei care conduc nu sunt decât oglinda celor pe care îi conduc. 

Adică totul porneşte de la noi. Luminiţe, tramvaie, ciobani, transportatori, guverne...România suntem noi. Ceva cam aşa:

...ceea ce nu e în regulă deloc! Avea dreptate Gandhi când a zis "Fii schimbarea pe care o vrei în lume". Altfel, nu se va schimba nimic.

Cea mai dovadă de dragoste

1984 - şi sclavia modernă

După ani de zbateri şi-o veşnicie de chin, graţie prietenilor cu biblioteci mai dezvoltate decât a mea, am reuşit să găsesc cartea lui G. Orwell O mie nouă sute optzeci şi patru. O ştiam după nume, la un moment dat am încercat să dau şi de film, dar ceva nu se lega - deşi, slavă Domnului, în zilele noastre calci în informaţie mai des ca în găurile din asfaltul mioritic. Numai să îţi propui dinadins şi nu găseşti ceva - pentru că aproape totul este la un click distanţă.

No, dar eu nu am citit cartea asta. Explicaţia simplă şi cu iz de înţelepciune metafizică este că cel mai probabil nu îi venise timpul - pentru că, nu-i aşa, undeva, acolo sus, există o Conştiinţă Universală; un Creator care lucrează la destinul fiecărui om, aşenzându-i evenimentele vieţii într-o anumită ordine şi deschizându-i porţi spre cunoaştere numai atunci când este pregătit. Nu se întâmplă nimic anapoda şi de capul lui...totul are o logică absconsă şi începe atunci când trebuie să înceapă, durează exact atât cât trebuie să dureze şi se încheie atunci când omul este gata să evolueze spre o altă etapă a vieţii. În fine, aţi prins ideea.

Explicaţie şi mai simplă este că pur şi simplu am avut alceva mai la îndemână şi mai bun de făcut. Scurt pe doi şi trei pe patru! Plus că nici nu mă prea tenta subiectul - nu îmi prea bat capul cu scenarii gen  "ce-ar fi, dacă nu ar fi fost aşa şi ar fi fost altfel" - pentru că, ghici ce? Nu a fost altfel! Poate ar fi tentantă ideea, ca exerciţiu de imaginaţie...dar, repet: mai mult de cinci minute nu m-aş preocupa de subiect.

Însă, de azi îmaimte mă pot numi mai intelectual...am izbândit! Găsit, citit şi...SURPRIZĂ! Nu mi-a plăcut. Probabil că instinctul mi-a tot dat semne de că aşa se va întâmpla...dar eu nu şi nu!

Pentru că, uneori şi cu precădere atunci când încep să tatonez un subiect, se răzbeleşte curiozitatea în mine şi mai important decât "cum" este "de ce"? Adică..cu alte cuvinte: dacă fibra interioară nu-mi vibrează în contact cu ceva nou, prefer ca subiectul să rămână negru complet - pentru că dacă încerc orice abordare, oricât de mică, voi fi condus de curiozitate - în marea majoritate a cazurilor rezultatul fiind negativ. Şi fac ceva care îmi displace, doar pentru acumularea de informaţie - abordare care nu este genul meu...deşi, orice informaţie îşi găseşte la un moment dat utilitatea. Deci, per ansamblu, nimic nu se pierde.

Revenind la minunata operă...ca exerciţiu stilistic, este foarte mişto. Este clar că nu oricine poate produce aşa ceva; deşi, ca idee de ansamblu, lucrarea în sine pare izvorâtă din cele mai negre frustrări şi cele mai adânci coşmaruri. Dacă îţi place să sondezi hidoşenia umanităţii şi să te înspăimânţi de cât de dement poate fi OMUL, atunci da...e perfect! Dar nu şi pentru mine. Citind cartea m-am simţit ca uitându-mă la Grotesque sau la filmele din seria Final Destination: hai să vedem ce mişto mor unii striviţi de camion, cum sare sângele din ei ca vălătucii de praf din covorul bătut pe sârmă şi ce distractiv este să îţi chinui semenii. Serios acuma...chiar s-au terminat lucrurile frumoase de pe planetă, încât singura modalitate de distracţie este să tremuri de plăcere când sunt răpiţi oameni de pe stradă şi sunt ciopârţiţi prin beciul vreunei case? 

Dincolo de tematică, clar, nu am agreat stilul: cititorul (adică eu, în cazul de faţă) nu este parte integrantă a acţiunii şi am avut impresia că ascult o simplă poveste. Mare parte a cărţii pare a fi o relatare distantă, la care nu am participat activ; mai degrabă m-am simţit un simplu observator, un privitor care nu se poate amesteca niciodată în tabloul pe care îl priveşte. Desigur, toate pot fi interpretate şi metaforic, din perspectiva distantă a ne-omului care îşi povesteşte trist pierderea umanităţii. Ciudat este, că exact ultima parte a cărţii, care se ocupă de tortura fizică şi psihică este scrisă direct şi brutal. Cu vână, nene! Şi exact aia mi-a plăcut; deşi sentimentul general era de oroare (mai ales ştiind că asemenea practici sunt reale şi se petrec chiar şi acum, în diverse părţi ale lumii "civilizate"), am ieşit, în puii mei, din letargia generală a frecţiei pe piciorul de lemn! 

În al treilea rând, cartea nu este despre oameni...ci despre carcase găunoase care şi-au piedut sufletul. Valorile sunt răsturnate ostentativ, atmosfera generală musteşte de ură, violenţă, intoleranţă şi mizerie. Comicul este absurd -  pornind de la cele mai simple imagini: Ministerul Adevărului care se ocupă cu minciuna, Ministerul Păcii care se ocupă cu războiul, Ministerul Iubirii care se ocupă cu tortura, Ministerul Abundenţei - care se ocupă cu raţionalizarea bunurilor; şi până la cele mai complexe descrieri în care mamele sunt ciuruite de gloanţe într-un efort disperat de a-şi apăra copii morţi deja, în aplauzele frenetice ale mulţimii.

Desigur, romanul poate servi ca reacţie împotriva totalitarismului; un semnal de alarmă tras pentru trezirea la viaţă. Pe sistem: "Scoală, bă boule, tu nu vezi că te calcă ăştia în picioare?". 

...pentru că Fratele cel Mare nu îţi invadează viaţa personală pentru a avea grijă de tine, ci pentru a te controla.  Pentru a te subjuga şi a te limita în nişte chingi invizibile care te fac nefericit, nu fericit.

Iar realitatea arată că orice atenţionare este o pornire ineficientă. Cât scandal se face astăzi pentru legea "Big Brother"? Cu toate avertismentele, viaţa ne demonstrează că umanitatea se îndreaptă în urale spre un control absolut - pornind de la reacţiile unite în cuget şi-n simţiri cauzate de trendurile sociale şi produsele promovate agresiv în reclame şi terminând cu toate legile de invadare a intimităţii pe motivul protecţiei împotriva terorismului şi a atacurilor oamenilor răi.
Bătăile la malluri pentru oferte la tigăi sau pentru plasme sunt tot o formă de sclavie. Moda care se propagă cu viteza fulgerului şi este însuşită de oricine pentru că "aşa se face" este tot o formă de sclavie. Şi da...interceptarea telefoanelor este tot o formă de sclavie; pentru că poa' să vină mama serviciilor şi să intercepteze şi mama telefoanelor, că preîntâmpină un rahat! Oriunde, oricând poate să vină un dement şi să se detoneze pe stradă. Sau să-ţi dea un ciocan în cap. Nu are nevoie de telefoane, nici de mailuri. Pur şi simplu, aude voci; sau i se pare că eşti altcineva; sau porţi roşu şi îl enervează asta. Sau v-aţi şicanat în trafic. Eu ştiu? 

Deci, dacă tendinţa generală a societăţii nu o putem schimba (pentru că, ce să vezi? Facem parte din ea) şi deşi ne e frică de sclavie, ne îndreptăm spre ea ca oile bezmetice, de ce să nu încercăm să ne înfrumuseţăm viaţa atunci când putem? De ce să nu căutăm lumina, în condiţiile în care întuericul oricum vine singur?