Cazul "Caracal" - şi ce spune el despre noi

Aş fi vrut să scriu ceva vesel, să mai râdem şi noi niţel... c-apoi na! Viaţa nu trebuie luată prea tare în serios, că oricum nu scăpăm vii din ea. Atât că nu îmi (mai) vine să mă amuz...mă tot gândesc la porcăria care s-a întâmplat la Caracal - un oraş pe care îl ştiam doar după reputaţie: acolo, se zice, s-a răsturnat căruţa cu proşti.

...ceea ce credeam că este doar un banc, bun de spus la un pahar de hlizeală - aşa cum sunt şi glumele alea cu puşcăria de pe strada Libertăţii, sau sediul pompierilor, care s-a făcut scrum. Din păcate, însă, viaţa bate snoava şi totul s-a dovedit a fi adevărat.

Despre răpirea de la Caracal se vorbeşte, încontinuu, de n-şpe zile. Se dezbate cursul evenimentelor, se analizează orice secundă şi-n cap şi-n coadă şi pe muchie, se caută pixelul albastru, se emit teorii şi supoziţii. Se indică vinovaţi, se arată cu degetul, se compară, se strigă, se roagă, se protestează, se înjură, se reclamă. Toţi suntem specialişti, toţi ştim ce trebuia făcut, toţi suntem profesio..nalişti, toţi suntem judecători.

Da' bine, mă...după război, mulţi viteji se arată. Şi nu mai are absolut nici o importanţă - pentru că atunci, când trebuia să fim prompţi, am frecat bastonul, rânjind la stele.

Asta e. Trăim într-o ţară post-factum, în care ne loveşte perspicacitatea şi acţionăm doar după încheierea acţiunii. Scoatem umbrela după ce ne-a făcut ploaia ciuciulete, spargem asfaltul proaspăt turnat, ca să umblăm la canalizare şi ne stergem la fund după ce ne-am tras pantalonii pe noi. Ăsta-i farmecul nostru, ce să-i mai faci? Dacă ai un câine, îl poţi învăţa să latre? Dacă stai în România, poţi pretinde că vrei să fie ca-n America? Da, da...că şi-n Botswana e fix ca-n Anglia!
Până la urmă e bine şi aşa...jucăm şi noi jocul vieţii pe nivelul "Hard". Totuşi, să nu uităm...se putea şi mai rău: dacă eram pe "Expert", ca-n Siria, sau pe "Master", ca-n Afganistan, ce mai făceam?

Totuşi, nu e-n regulă cu atâta nepăsare...mor oameni! Sau, mă rog, dispar oameni. Vreau să cred că măcar fata asta, Alexandra, nu e moartă, dintr-un milion de motive logice şi emoţionale. În primul rând, ceea ce ştim sigur-sigur este că ea a fost răpită. Bătută şi violată. A sunat la 112 şi...nimic. Tot ce i s-a întâmplat apoi sunt pure poveşti şi supoziţii. La ora asta, acum, nu sunt dovezi pentru altceva.

BA NU! După câteva zile de negare, "monstrul" a mărturisit "crima". Aha...şi ce credibilitate are şocatu' ăsta? Poveşti pot spune şi eu, la orice oră! Uite, de exemplu, azi-noapte eram luptător pentru libertate şi mă alergam cu forţele de ordine, pe scările unei clădiri foarte înalte. Coboram, urcam, ăia după mine...nişte zdrahoni îmbrăcaţi ca Darth Vader, cu puşcoace în mâini. La un moment dat m-am pitit după robele portocalii ale unor bătrâni care păreau a fi episcopi, sau ceva...şi cobor eu, aşa, ascuns printre materiale şi picioare, vreo 2 etaje, până  se iau, iar,  Darth Vaderii după mine. Şi eu fuga, şi ei fuga...mi-au omorât un prieten din stânga mea, altul din spate, dar pe mine nu mă nimereau. Bă, să-mi trag, noroc chior! No, şi nu ştiu cum fac, de ies în curtea blocului...da' când să scap, mă ocheşte unu' cu luneta! Serios, am văzut punctul roşu pe frunte. Şi iar nu mai ştiu cum m-am eschivat, da' am apucat de-am dat colţul după un gard de sârmă şi m-am trezit!

Deci, în lipsa unor dovezi palpabile, ce credem? Să sun la 112, să pun poliţia să caute cadavrele prietenilor împuşcaţi pe treptele acelei clădiri? Cu ce e mai tare povestea "monstrului", decât ceea ce vă spusei acum? La el, genul programului e horror; la mine e thriller-acţiune, peste 15 ani - cu acordul părinţilor.

A, nuu...că nebunu' a ars cadavrele, de aceea nu le găseşte nimeni. Ok...fără fum? Fără miros? Pârleşti o găină şi împuţi un cartier întreg cu miros de fulgi...te frigi cu bricheta pe mână şi miroase un sfert de oră a porc pârlit prin toată casa...şi arzi un om, fără să se simtă nimic?

Aşa o fi...Nu ştiu, că nu-s criminalist şi sunt sigur că nu am acces la toate datele. Nici nu vreau aşa ceva...dar, oricum, ce se pune la tv este acelaşi lucru cu ce curge printre degete, după ce iei un pumn de grăunţe dintr-un sac. Şi e perfect normal aşa...nu facem noi justiţie. Păreri avem, da. Vorbeşte şi nea' Ion, că şi el e om. Dacă o întrebi pe una din vârf de sat, constaţi că o cheamă Vlada, îi cade coada, dar ştie ce ar trebui să facă NASA ca să trimită misiune umană pe Marte.

E o părere şi atât. Aşa-s oamenii, au şi păreri proprii. Gândim, deci existăm....atât că suntem şi foarte încrezători în forţele proprii, de la o vreme. Facebook, de exemplu, exploatează la maximum acest tip de orgoliu şi a dat drept de cuvânt oricui...d-aia e atâta nebunie peste tot. Nu mai avem experţi în nimic, pentru că oricine este expert în orice. Suntem filosofi cu toţii. O ţară de Platoni, Ramboi, Poiroţi, Culombi şi Brazi Piţi, după cum o cere situaţia. Sau televiziunea. Sau opinia publică. Sau internetul.

Ce spune cazul "Caracal" despre noi? Nu spune...doar ne plezneşte peste ochi cu haosul pe care noi înşine l-am creat. Ne dă peste ceafă cu nesimţirea şi ne păleşte-n gură cu lenea şi expertizele noastre, multilateral dezvoltate.

Se crede că afli adevăratul caracter al  unui om când îl pui în situaţii limită. Uite...Caracalul este o situaţie limită pentru toată naţiunea. Iar ce am văzut, m-a îngrozit!

În primul rând, ultraşii politici au sărit ca hienele pe hoit, să speculeze momentul. Au băgat în sistem binecunoscutele lozinci cu "Ciuma roşie", "Jos Dragnea" şi alte poezii d-astea, învăţate pe deasupra. Doar că nu cred că un partid politic sau guvernul e de vină...

Dacă era orice alt guvern la cârma ţării, "monstrul" tot răpea şi operatorul 112 tot zeflemist era. Asta nu e din vina guvernului, ci a educaţiei pe care a primit-o omu' care era pus într-o funcţie şi s-a purtat ca un bocanc. Nu avea experienţă...ghinion. Dar OM putea fi...şi nu respingea, cu sictir, pe o copilă în lacrimi, care implora după ajutor. Nu a ştiut să apese butoanele...se întâmplă. Dar dacă stătea cu ea în telefon şi îi povestea Harap Alb, numai să o calmeze, ce se întâmpla? "Fată dragă, nu eşti singură; orice s-ar întâmplă, sunt alături de tine". Orice era mai bun decât "dă din başcheţi d-aci, că ţii linia ocupată"! Asta mă înfurie pe mine: trăim într-o societate în care nu mai avem om, să-l chemăm în caz de nevoie.

Cred că dacă Alexandra dădea telefon acasă, la părinţi - şi nu la 112, într-o oră era găsită. Luau părinţii la cotrobăit toate casele din cartierul ăla şi dădeau de ea...iar astăzi ne hăhăiam de perlele pe care le mai spune Dăncilă. Sau ne certam pe biletele de tren gratuite, ale studenţilor. 

Dar, din păcate, fata a sunat la "numărul unic de urgenţă" şi iată-ne aici.

Iar operatorul care a răspuns în doru' lelii, nu e vreun extraterestru - ci, doar, produsul unui mediu. Nu el e vinovat că-i aşa...ci e vina noastră, a societăţii, căci ne-am şters pe picioare cu orice valori şi le-am sucit şi le-am învârtit, de nu mai ştii care-i susul şi care-i josul. Zici că trăim suspendaţi în spaţiul cosmic, unde orice coordonată depinde de punctul de vedere al privitorului...nu că suntem ancoraţi, prin gravitaţie, de un bolovan care funcţionează după legi fizice clare şi concise.

Alţii au simţit cum li se umflă moralitatea în ei şi cer pedepse mai aspre. Introducerea pedepsei cu moartea. Iar sentinţa să fie dată de...Justiţia a căror reprezentanţi nu ştiu să răspundă la un telefon? Hahahahaha! Hai mă, să fim serioşi! Am avea toate mâinile pătate cu tone de sânge nevinovat, dacă ar exista o asemenea aberaţie de lege!

Iar alţii, foarte revoltaţi, se credeau la concurs de înjurături la adresa poliţiei şi inventau noi jigniri, noi semne cu deştetu' şi cu gura, ca să iasă în evidenţă la capitolul de creativitate. 

Am înţeles...e libertate de opinie. Da' uite unde ne duce atâta opinie. La nebuneală şi reacţii grăbite, luate sub imperiul emoţiilor. La telenovele plângăcioase, în care relatarea nu mai are absolut nici o treabă cu realitatea.

...şi cam asta este lumea noastră, pe care vrem să o schimbăm cu tot dinadinsul. Dar...cum schimbi marea, fără a-i schimba picăturile de apă?

Părerea mea e că picăturile NU se vor schimba. Iar marea, ca şi ţara, va fi fix la fel. Şi nu spun eu asta, ci experienţele sociale anterioare:

După Colectiv, cât s-au agitat apele? Întâmplarea aceasta a marcat atât de mult România, că nu mai vezi pe nicăieri magazii tranformate în discoteci supra-aglomerate. Iar tinerii refuză, cu îndârjire, să mai ia parte la evenimente unde se pot întâmpla tot felul de nasoale.

Când a murit copilul acela mâncat de câini prin parc, că l-a scăpat bunică-sa din ochi o fracţiune de secundă, cât s-a plâns? Cât s-a anchetat şi cât s-a acuzat? Iar acum, ne-am schimbat: nu mai există picior de câine vagabont pe nicăieri! Şi dacă vrei le ajuţi un suflet amărât şi să îi dai de mâncare, pur şi simplu nu îl mai găseşti!

Când o nebună a împins o sărmană fată în faţa metroului şi a omorât-o, ţara a luat foc! Jurnalele clocoteau de experţi în autoapărare, care ne învăţau cum să stăm în staţii, cum să fim atenţi şi să ne conectăm la mediul înconjurător. Acuma nu deveneam nici Geimşi Bonzi, să identificăm ieşirile dintr-o încăpere din primele secunde în care i-am trecut pragul...dar pentru o minimă decenţă, sfaturile erau bune.

Şi le-am aplicat cu succes. Acum, în România de după, lumea este legată de realitate mai ceva ca un făt de placentă. Accidentele gen "selfie pe tren" sau "călcat de tramvai, cu căştile în urechi" sunt doar un vis urât, dintr-un trecut îndepărtat. Şi mai ales la metrou, vedem în jurul nostru la 360 de grade, atât suntem de atenţi la viaţa din jur! Şi, desigur, nu stăm în buza peronului - că nu-i bine...accidente se pot întâmpla, oricând! Poate alunecăm, mai ales dacă scriem şi pe chat, în acest timp.

Deci, după cazul monstrului din Caracal, sunt precis că naţiunea nu va mai fi la fel. În primul rând, ne vom asculta bătrânii şi nu ne vom mai urca în maşina unor necunoscuţi. Apoi, Poliţia va fi atât de rapidă, încât dacă ne va tăbărâ vreun om rău, practic, se va teleporta la locul faptei! Şi ne vom simţi în siguranţă. Cât despre răpiri...Doamne feri! Vor intra în legendă, pentru că atât vom fi de vigilenţi!

Da, vom fi altfel. Când toată zăpăceala asta se va linişti, ne vom schimba din temelii şi nici măcar noi nu ne vom mai recunoaşte! Ne vom trezi într-o dimineaţă şi când ne vom uita pe fereastră, vom exclama stufefiaţi: "Frate, asta-i România"?

Până una, alta, să dea Dumnezeu să le găsească vii pe fetele astea.

Şi apoi, om mai vedea ce va mai fi...

Deocamdată, propun să ascultăm un cântecel, să nu zicem că a trecut ziua şi nu am avut contact cu arta:

[Falco - Jeanny]

UPDATE:
Înţeleg că poliţistul de la 112 a dat un interviu în care îşi explică reacţiile. Se disculpă omul, că na! Nu e prea uşor să ai o ţară-ntreagă în cap! Lucrează în ture de 24 de ore, singur, şi are apeluri în aşteptare, deci nu poate vorbi doar cu o persoană. De vină este sistemul pentru comportamentul său, nu el. Ceea ce, aşa va fi.
Bun...atunci întreb şi eu: la ce bun este un job, dacă te dezumanizează? De ce există pe planetă? Şi de ce accepţi să îl faci şi să i te conformezi, ştiind că nu e bun?

Mici nedumeriri pentru o minte odihnită (partea a III-a)

No ni mă, că iar fu Ziua iei! De fapt, a trecut aproape o lună de la fericitul eveniment...dar pentru  că sărbătorim ditamai anul centenar, propun ca Ziua iei să fie în fiecare zi, până la revelion! C-apoi, de! Dânsa ne-a trecut prin toate vicistitudinile istoriei şi nu ne-a lăsat de izbelişte... Vorba 'ceea:

Hamburg - vânt puternic; ia rezistă! Londra - plouă; ia are volum! New York - soare puternic; ia este la locul ei. Hip hip uraaaaaa, trăiască ia!

...şi bineînţeles, jos Guvernu'! Sus Guvernu'! - asta aşa, ca să nu fiu prozelit şi să împac capra şi varza, dintr-o singură lovitură.

Dar nu contează prezentul, momentan. Acum ne cinstim trecutul...aşa cum a fost el, cu bune şi cu mai puţin bune. Una peste alta, avem prilej de bairam şi chef de chef, sau chiar de manifestări culturale. Spre exemplu, am văzut la ştiri că în Bucureşti s-a demarat un program de înfrumuseţare a faţadelor clădirilor anoste cu picturi şi motive populare, înfăptuite de cele mai talentate tinere talente într-ale artei. Şi uite aşa cum mă vedeţi, un asemenea artist se lăuda cu o operă de 250 de metri pătraţi (unică în ţară), care reprezenta "o fată care trage la fus".

Ceea ce mă bucură nespus...este exact aceeaşi situaţie ca-n întrebarea de la Radio Erevan: "De ce tragi sfoara după tine? Pentru că nu pot să o împing!". Aşa şi duduiţa din pictură: trăgea la fus pentru că nu-l putea împinge!

Una peste alta, eu l-aş fi întrebat pe artist: "Te-a bătut soarele-n cap? Ce-i tâmpenia aia cu trasul la fus? Dacă tot vrem să punem naţionalismul în proţap şi să defilăm pe străzi cu piepturile dezgolite şi pline de mândrie, zic, mai întâi, să învăţăm să vorbim româneşte, nu ca pe chat - cu gândul mereu după tras!

În cazul de faţă, tânăra aceea TORCEA. Pe sistem "Morăriţa-i cu fuioru', ţac-ţac-ţac! Şi fuioru-i toarce dorul, ţac-ţac-ţac"! E simplu: fuiorul, adică fusul, toarce. Nu trage nimic, că înţeapă locurile sensibile! Serios, am citit eu, cu ochii mei, într-o poveste!

Pffff...asta e!
Suntem din ce în ce mai deştepţi şi simţim nevoia de a inventa mereu câte ceva, chiar dacă asta înseamnă şi un nou limbaj. Eu, spre exemplu, sunt campion la acest capitol şi chiar par inteligent! Mai mult bâtă decât par, dar no! Acuma chiar ne împiedicăm în detalii...

Oricum, ideea e că ne adaptăm la vremurile moderne, pline de tensiune şi zbucium, în care tehnicile de meditaţie, relaxare şi odihnă a minţii au devenit din ce în ce mai căutate. Ceea ce sună bine, dacă nu ar fi aşa amuzant... adică ce poate fi mai frumos decât să vezi ditamai C.E.O.-ii cum dau bani grei ca să se joace cu lopăţica în nisip? Sau că plătesc sume exorbitante, ca să le amenajeze cineva o pajişte unde să joace alergatea pe culori sau pititea? 

Mai demult se spunea că "proştii au mintea odihnită". Acum însă, s-au mai schimbat lucrurile..şi constat că "mintea odihnită" este o necesitate, dacă vrei să rezişti de dimineaţa până seara cu creierii întregi. Altfel, nu faci faţă - zău aşa!

Pentru că nu mai trăim de mult în stres...ci în cea mai primordială stare de dezordine şi haos.

"Rezistenţa la stres" inseamnă, de fapt, "rezistenţa la haos". Iar haosul nu este stres, la fel cum nici dealurile dobrogene nu-s Everest.

Haosul este supremul stresului. O  agitaţie browniană fără cap şi fără coadă, incalculabilă, ilogică şi complet inconsecventă. O furtună de nisip pe care nu o poţi birui stându-i împotrivă. Ca să-i faci faţă, trebuie să îţi goleşti mintea, să te arunci în vâltoare şi să i te dedici complet. Acolo e mama, acolo e tata, acolo e masa, casa, şi orice altceva ţi-ar putea distrage atenţia într-o altă direcţie.

Cu nişte ani în urmă, nu ştiam cum să râd mai mult de japonezi - care ajunseseră să îşi construiască blocuri din cuşete, peste drum de firma la care lucrau, ca să nu mai piardă timpul cu drumul spre casă şi să valorifice fiecare secundă disponibilă pentru eficientizarea productivităţii. Iar acum mă uit în jur şi simt că îmi înţepenesc neuronii de panică: haosul este pretutindeni! Se rostogoleşte peste noi cu forţa unui uragan ce antrenează în dansul lui nebun tot universul. Natura se clatină şi se strânge ca o menghină, cerul se prăvăleşte în huruit de tunete, soarele se topeşte în acoperişul caselor iar vântul smulge, nivelează, se ridică în văzduh şi se trânteşte cu furie de asfalt, în urlete de neputinţă şi nori de ţărână.   

Pe stradă, în mall, la piaţă, în autobuz, la şcoală,  în staţiune, la munte, la mare. la covrigării, în tren sau tramvai; oriunde şi oricând, cu precădere la orele de vârf. Peste tot domneşte vânzoleaza absurdului: toată lumea vrea ceva, toţi vor undeva şi cu toţii vrem în acelaşi timp. Cu toţii suntem nervoşi, agitaţi... prăzi zvârcolinde ale focului interior. Figuri sparte, cu dinţi încleştaţi, rânjete diforme şi respitaţie sufocantă,  ce se învârtesc fără sens, ca într-un caleidoscop al ororilor. Feţe - ochi roşii, rânjete - feţe - rânjete - ochi - rânjete...
Suntem biete coji de nucă în valurile furtunoase ale unui ocean nesfârşit în furia sa. 

Deci, DA!!!! Fără o minte odihnită, ai ocazia să faci scurtcircuit în primele minute după răsăritul soarelui. Iar cine nu o ia pe câmpii în aceste condiţii şi reuşeşte să treacă prin viaţă cu mintea întreagă, deja merită o statuie şi titulatura de erou al neamului! Zău aşa!

Ceea ce nu e cazul meu. De aceea, în efortul de a mă relaxa şi a răzbi prin munţii de negură şi confuzie, am început să îmi pun întrebări despre viaţă pur şi simplu. Nu e timp de filosofie, sensibilitate, răbdare şi bucurie...dar măcar pentru un zâmbet mic, întotdeauna este timp.

Aşa că, mă întreb şi eu, ca Gheorghe, încercând permanent să înţeleg viaţa prin care mă preumblu:

1. Cum se spune corect? "Şoferă", sau "şoferiţă"?

Teoretic, pentru a rezolva această dilemă, ar trebui să vedem ce ne spune D.E.X.-ul - dar aceasta este o carte învechită şi depăşită, care nu ţine seama de noua politică a egalităţii dintre sexe. Deci, câh! Mă lepăd de D.E.X. mai ceva ca de Satana - care e răul suprem, dar întotdeauna politically corect!

Ceea ce înseamnă că mă folosesc doar de inteligenţa din dotare...iar eu cred că ambele variante sunt corecte, în funcţie de punctul de vedere din care începem analiza pe text.

Dacă pornim de la masculinul "şofer" de care ne folosim zilnic, forma de feminin ar trebuie să fie "şoferă". Logic - deci corect.

Dacă pornim de la femininul "şoferiţă", forma de masculin ar fi..."şoferiţ"? Mă rog, nu am auzit de aşa ceva. Dar, trebuie să fie corect - pentru că "şoferiţă" se foloseşte tot timpul.

Păi nu?

2. Mă plimb prin piaţă şi văd următorul anunţ:

Era cât pe ce să mă bucur că mi-a scos Dumnezeu în cale o nouă oportunitate de job, când mă plezneşte înţelepciunea seculară înainte să dau cu capul de gard şi înţeleg situaţia: ăştia angajează relaţii, nu orice neavenit de pe drum! Păi şi eu ce fac, că nu mă potrivesc deloc cu cerinţele angajatorului; nu am relaţii. De fapt, nu am nici măcar o relaţie, să le-o trântesc pe tejghea cât e de mare: "Poftim relaţia! Acum sunt eligibil?"

Dar na...nu-mi place să fiu aşa, neimplicat, deci am dat sfoară în ţară printre prieteni, poate s-o găsi vreunu' cu relaţii să ocupe postul respectiv. Cel puţin, aşa speram eu. Pentru că la nici două ore după ce am împrăştiat vestea, mă sună un amic: "Auzi, patroane...ce relaţii vor ăştia? De prietenie, de căsătorie, de-o noapte...ca să ştiu cum mă pregătesc."

Nu ştiam. L-am trimis să întrebe. Nu ştiu ce-a făcut, nu m-a mai sunat înapoi.

Dar eu am dormit liniştit, ştiind că am făcut o faptă bună în acea zi: am răspândit o veste bună, mai ales că toată lumea îşi caută loc de muncă nou.

Unde mai pui că le-am dat şi "Like". Nu era pe facebook anunţul, dar am desenat pe afiş o mânuţă cu degetul ridicat. Din obişnuinţă.

3. "Ai clipit, ai plătit"! Simplu şi eficient!

Stai, stai...ce face???

Cum adică, "Ai clipit, ai plătit"? Dar ce, apărăţelul ăla e radar? Punct vamal? Treci pe lângă el şi cum te-a prins că ai clipit, cum te-a ars la buzunar? Bun, păi atunci înseamnă că dacă nu clipesc, nu plătesc! Simplu! Când trec prin zonă, îmi ţin pleoapele cu mâinile şi m-am scos!
O altă soluţie ar fi să mă comport şi eu ca un om normal şi să nu mai inventez diverse tertipuri menite să mă scape de plata dărilor ce mi se cuvin. Dar...Doamne feri, ăştia mă bagă în sapă de lemn!

Cercetătorii (britanici) spun că un om clipeşte de 14.400 de ori pe zi! Eu, de vreo 16.000 de ori pe zi, deoarece clipesc mai des; mi s-a spus că am ochi frumoşi şi na...încerc să mă vând şi eu mai bine, deci atrag atenţia asupra lor. Desigur, clipesc de 16.000 de ori fără să pun la socoteală şi emoticoanele pe care le trimit din abundenţă...Dacă le-aş număra şi pe ele, mă duc spre 20.000 de clipoceli, lejer! Ce să fac? Comunic prin imagini...cică e o modă printre internauţi să pui câteva imagini şi să ghiceşti la ce se referă. De exemplu: "şarpe-avion"..."avionul cu şerpi"; "cap ciufulit - doamă + biserică"..."Ciufulitul de la Notre Dame". Parcă aşa. Mi se pare că era un film, dar nu mă uit la horroare cu monştri, deci nu sunt sigur.  

În fine, neimportant! Dar dacă trebuie să plătesc de 20.000 de ori pe zi, de unde scot atâţia bani?! Chiar dacă un clipit ar costa 1 leu, tot aş cheltui într-o zi mai mult decât câştig într-o lună! Ajutor, ajutor!! Măcar să mi se dea o listă de preţ, să ştiu şi eu cum mă organizez! Poate primesc un împrumut de la bancă. Fac un C.A.R. de nevoi personale. SAU...

Întrebare: se fac şi reduceri? "Mega Ofertă de Black Friday: - 35%, reducere la clipit"! "Promoţie de sărbători: 1 + 1 gratis" - ca cafeaua. "Abonament timestrial: plăteşti 3 luni, primeşti o lună gratis"! Nu ştiu...ceva!!!

Măcar după 6 seara să fie o ofertă pentru clienţii fideli: clipit la juma' de preţ! Că dacă-i aşa, promit că mă fac mai fidel ca Fidel Castro! Mă abţin în timpul zilei; găsesc eu nişte scobitori, sau măcar  câteva cleme de păr! Cu atâta tehnologie, trebuie să existe o soluţie!

Seara, însă, fac normă triplă! Bătucesc din gene mai tare decât fuge Usain Bolt!

Hai mă, vă rog eu, nu mă lăsaţi de izbelişte! Daţi-mi o vestă de salvare! Un colăcel, măcar! O speranţă, chiar şi deşartă!

C-apoi ce mai contează o iluzie într-o lume a himerelor şi a realităţilor virtuale? Tre' să fim şi noi fericiţi...
Avantajul prostiei este că vine la pachet cu fericirea. Iar eu chiar vreau să fiu fericit!
Cel mai fericit, dacă se poate! Master and commander!

Să bem pentru asta!



[Andrea Bocelli and Dulce Pontes - O Mare E Tu]