Puncte de vedere

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu m-am învăţat să mă bucur şi fără motiv...aşa că, de multe ori, merg pe stradă cocoşat de râs, dacă îmi aduc aminte vreun banc bun. Asta e, îmi place să fiu vesel...d-aia şi ies rânjit în toate pozele - şi nu serios, ca un bărbat adevărat ce-ar trebui să fiu.

Acu'...na! Dacă la mine nu merge treaba cu influensăreala, ce să fac? Mi-aş fi dorit să mă înveţe vreun influencer din ăla de 17 - 18 ani, cu milioane de vizualizări pe Tik Tok, cum să fiu macho... dar dacă nu se prinde nimic bun de mine, ce să fac? Trăiesc acolo, în colţul meu, neinfluensărit de nimeni. 

Şi continui să râd, c-apoi viaţa este destul de ofertantă pe acest domeniu. De fapt, oricine poate face asta: trebuie, doar, să te dai câţiva paşi mai în spate şi să priveşti situaţia obiectiv...

Apoi, primul instinct este să te enervezi. Dar după ce trece momentul critic, îţi dai seama cât de amuzant este totul. 

Aşadar, în cele ce urmează, am selectat câteva  subiecte care m-au amuzat în ultimile zile (şi pe care le voi comenta în aşa fel încât să respect corectitudinea politică a tuturor):

1. Ahile negru

E foarte mare controversă pe chestia asta şi unii chiar se ciomăgesc serios...deşi nu înţeleg  de ce! În imaginile care ne-au rămas din epoca antică, se vede, clar, că Ahile este negru. Priviţi!  

Ăsta-i adevărul adevărat! 

Conform ultimelor cercetări în domeniu - efectuate de nişte experţi necunoscuţi la cel mai faimos institut atomic, chiar şi "Iliada" îl identifică pe Ahile ca fiind de culoare:

"Cântă, Zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil' Africanul"!

No, bun! Africanii nu sunt negri? Şi cu asta, am demonstrat tot ce trebuia demonstrat!

Mă întreb, totuşi, de unde a apărut eroarea cu Ahile alb. Mai ales că eu am citit "Iliada" cu Ahile Peleianul.

Dar e adevărată vorba: "cere şi şi se va da". După câteva secunde de mindfulness, meditaţie în poziţia lotusului răsturnat şi gândire pozitivă, Universul mi-a trimis răspunsul mult dorit: se pare că, în urmă cu o grămadă de ani, pe când traduceau opera lui Homer din greacă în engleză, nişte cercetători au înlocuit "Ahil Africanul" cu "Ahil Peleianu" -  ca să-l facă fan al fotbalistului Pele şi să prindă mai bine la public. 

În plus, dacă îl lăsau negru pe Ahile, cum îl mai putea juca Brad Pitt în "Troia"? Păi vă daţi seama ce eşec comercial era filmul fără el?? Toate cohortele de domnişoare care au plătit bani buni pe bilet, ca să-şi vadă idolul în toată splendoarea goliciunii sale, la ce se mai înghesuiau dacă el nu era în film?  

Bine... ca să respecte acurateţea istorică, mai exista posibilitatea să-l vopsească pe Brad Pitt cu negru pe faţă, cum au făcut cu Laurence Olivier când l-a jucat pe Othello...dar nu mai avea farmec. Şi poate regizorul îl lua hate de la public, ceea ce nu dădea bine la c.v.; păi nu?  

Dar cu "Ahil' Peleianul" s-a împăcat şi capra şi varza. 

Şi până la urmă, adevărul tot a ieşit deasupra, precum untdelemnul...deci, de unde atâta haos şi agitaţie?

2. Cleopatra negresă

Hm! Alt tărăboi gratuit.

Dacă stăm să analizăm, regina Cleopatra a VII-a a Egiptului, aparţinea de Dinastia Ptolemeilor - care era de origine greacă. Grecii sunt albi, ştie toată lumea. Dar dinastia aceasta a condus Egiptul timp de vreo 275 de ani şi ne poate garanta cineva că, în  atâţia ani, nu li s-o fi colorat pielea, ca să iasă negri aşa cum sunt restul egiptenilor - care sunt africani, deci negri?? Că nu degeaba Africa se mai numeşte "continentul negru"...

Desigur că avem statui ale reginei; dar poate sculptorii nu aveau piatră neagră la dispoziţie şi au făcut-o albă - mai ales că duduia aceasta avea statui şi prin Roma; iar toată lumea ştie că dacă eşti în Roma, faci ca romanii. Deci, dacă romanii sunt albi, nu era normal ca şi Cleopatra să fie făcută albă?

Problema a fost că s-a încetăţenit misconcepţia asta. (Există "misconcepţie" limba română? Nu ştiu şi nu contează... momentan, gândesc în engleză, pentru că am văzut documentarul în engleză. Dar nu ştiu engleză prea bine şi mă exprim în română).

No, şi de la greşeala asta, a apărut Elizabeth Taylor în rolul Cleopatrei. Că na...pe vremea aia n-o puteau pune pe Venus Williams în acest rol, că încă nu se îngenunchia pe stadioane, ca să se returneze drepturile persoanelor de culoare!

Oricum, eu mă mir că pe Cleopatra au făcut-o doar negresă. Normal era să fie şi membră LGBT sau măcar vreun bărbat operat estetic în femeie! De fapt, sunt sigur că trebuie să existe şi nişte documente antice, care să ateste aceste informaţii - dar nu le-am găsit, încă. ÎNCĂ.

Şi tot nu mă credeţi că regina Cleo avea pielea neagră? Păi staţi, că mi-a venit prin channeling, de la nişte spirite superioare, argumentul suprem: conform noilor descoperiri, sora Cleopatrei cică era negresă, pentru că avea ADN de african. Deci, logic, Cleo era tot neagră. De fapt, omenirea nu a apărut în Africa? Asta înseamnă că toţi suntem negri! Chiar şi eu, care m-am născut cu defect şi am ieşit alb. Dar, în mărinimia ei, Natura a compensat lipsa melaninei din piele şi sunt negru la inimă. :) 

3. Nu-i aşa că viaţa ne este plină de contradicţii? Pe de o parte...ce om să fii, ca să treci de majorat fără permisul luat şi măcar o maşină personală? Dacă e nevoie, trăieşti fără să respiri... se găsesc soluţii, că d-aia suntem Homo tehnologicus! Dar fără maşină. chiar e imposibil să o mai scoţi la capăt! Nu mai zic de dus la serviciu şi în plimbări de concediu... dar când oi avea nevoie de-o pâine, doar nu vei merge pe jos, ca să înfrunţi vitregiile naturii! Şi dacă ai vreo întâlnire cu vreo domnişoară, doar n-o s-o duci în parc, s-o mănânce căpuşele! Nuuuu...o duci la mall, unde e atmosferă controlată! Iar la mall nu se merge pe jos, că nu au făcut proştii ăia ditamai parcarea degeaba!

Deci,  e clar, dom'le! Fără maşină, nu exişti pe planetă! Păi la ce ne-am mai dat Dumnezeu picioare, dacă nu le foloşeşti ca să apeşi pedalele de acceleraţie, frână şi ambreiaj? 

În acest context, ne confruntăm cu o supra-aglomerare a oraşelor şi cu lipsa acută a locurilor de parcare. Practic, calitatea de şofer s-a transformat din binecuvântare în cel mai mare blestem al omenirii - mai ales când trebuie să dai ture de câte o oră, pe tot felul de străduţe şi ulicioare, ca să găseşti un locşor unde să îţi aşezi bolidul. 

Ba, unii au devenit atât de stresaţi de parcare, încât îşi lasă maşinile pe oriunde, cu acceptarea oricăror consecinţe: pe trecerea de pietoni, în curbă, pe linia de tramvai, pe trotuar... Ce se poate întâmpla mai rău de-o amendă?

Alţii, în disperare de cauză, au început să parcheze chiar şi-n tramvaie! Nu ştiu cum au reuşit, dar d-aia avem telefoane inteligente! Au intrat în "Magazin Play", au descărcat aplicaţia necesară şi PAC! Cu o simplă apăsare de buton, ţi-ai urcat BMW-ul în tramvai! 

Noroc că aici nu suntem în codru şi nici nu-i sat fără câini...iar autorităţile nu dorm! Cum au luat LA CUNOŞTINŢĂ că există o astfel de problemă, s-au sesizat cu ajutorul maşinii ("auto-sesizat", pentru necunoscători) şi imediat au montat semne de avertizare în interiorul mijloacelor de transport în comun: 

 

Ştiu că pare greu de crezut, dar scrie negru pe alb (mă rog, alb pe albastru şi roşu pe alb): PARCARE INTERZISĂ, NU PARCAŢI!

...şi toată lumea ştie că fără fum, nu iese foc. Deci, unii şemecheri CHIAR Şi-AU PARCAT MAŞINA ÎN TRAMVAI!!

4. Mi s-a spus că nu-s chiar dus la biserică...dar aşa, din amintiri, parcă ştiam că operaţiunea de sfinţire se face cu apă sfinţită. Preotul citeşte rugăciunile necesare, înmoaie busuiocul în agheasmă şi stropeşte ceea ce trebuie sfinţit. 

Apoi, am văzut această ştire:

"Drumul mânăstirilor, sfinţit cu zeci de preoţi şi politicieni".

Da' de ce aşa? Au rămas fără agheasmă şi au sfinţit preoţii cu ce au avut la îndemână? 

Na, ce să zic? O fi, că doar a mai evoluat ştiinţa de când am învăţat eu ultima dată, când am ieşit de pe băncile şcolii! C-apoi na, pe vremea aia nu se inventase Google şi trebuia să-mi folosesc creierul pentru a găsi răspunsuri. Aşa că...învaţă, Gheorghe, învaţă! 

Acuma-i boierie! Nici măcar nu mai trebuie să ştii să scrii şi să citeşti, că s-au inventat asistenţii vocali! Deci... dacă ştii să vorbeşti, soliciţi asistentului informaţiile necesare şi poţi să ţii prelegeri despre descompunerea atomului, dacă ai chef!

Superb! Să bem pentru asta!! 

Şi să ne bucurăm de confort, cu o muzică plină de gândire pozitivă:

[Guess Who feat. Marius Moga - Tot mai sus]

Fie ca Lumina să...

Hristos a înviat!

Ce mai faceţi, cum aţi petrecut zilele de mare sărbătoare? Pe unde v-aţi plimbat, cum staţi cu silueta? 

Eu încă sunt în grafic la capitolul acesta. Aşadar, în loc să merg la sală, m-am apucat să mai răsfoiesc câte o carte.  

De exemplu, după ce am citit "Împăratul-Zeu al Dunei", am rămas cu o singură idee de bază: libertatea face rău la om, pentru că aduce haos şi dezordine. Când fiecare gândeşte după propriul cap, nu există un cod moral unanim acceptat şi nici ordine sau disciplină. O oştire în care fiecare om acţionează separat, va fi risipită ca nisipul în vânt; dar când toţi oştenii luptă ca unul, când fiecare individ conlucrează pentru izbânda întregului, succesul este asigurat. La fel cum, pentru buna funcţionare a organismului, fiecare celulă şi fiecare organ îşi face treaba sa. Ce-ar fi dacă plămânii ar refuza să mai respire şi s-ar apuca să bată, pentru că se cred inimă? Sau stomacul nu mai vrea să digere bolul alimentar, ci ar dori să joace fotbal - pentru că se crede picior? 

Dacă viaţa ar fi complet liberă şi nu s-ar desfăşura după reguli bine stabilite, totul s-ar transforma în absurd şi în nebunie: câinele ar făta ouă de crocodil; sau, poate, seminţe de dovleac - cine poate şti? Ploaia ar curge orizontal, iar planetele şi-ar putea părăsi orbitele şi ar pleca hai-hui, prin univers.

Din fericire, există o Inteligenţă Supremă, care sălăşluieşte în orice fel de materie organică sau anorganică şi care împiedică dezordinea. În cazul oamenilor, am numi-o Legea Firii, care este înscrisă în ADN-ul oricăruia dintre noi; însă, este adesea trecută cu vederea.  

Aşa că, în libertate şi fără vreo constrângere din exterior, omul scoate la lumină cele mai ascunse dorinţe egoiste - care, deşi aduc prosperitate personală, fac rău semenilor săi. Ideea aceasta o dezbate şi Platon, în "Inelul lui Gyges" - o povestire despre un păstor care respectă legile până în momentul în care primeşte puterea de a le încălca, fără a fi tras la răspundere. Ceea ce şi face, fără nici o ezitare.

Deci...cum facem să fim buni? Cum se poate controla voinţa cuiva? Cel mai la îndemână răspuns este dictatura. 

Abia când viaţa ne este minuţios controlată, abia când ni se impun reguli a căror încălcare aduce cele mai grave urmări, vom respecta legea; nu din respect, ci din frică... dar mai contează motivul? Este ordine - şi abia atunci se poate extrapola rezultatul unei acţiuni. Aşadar, cu cât legea este mai strictă şi mai detaliată, cu cât liberul arbitru este mai restrâns şi comportamentul mai minuţios programat, cu atât mai mult creşte predictibilitatea comportamentelor sociale şi putem avea aşteptări de la oameni: comanzi o cafea; nu a venit în zece minute, aşa cum spune legea... Nino-nino! Pac! Încălcarea legii se lasă cu amendă! N-ai mulţumit când ai primit ceva? Abatere! Nino-nino!! Amendă! 

Deocamdată, acest tip de dictatură este inexistent şi viaţa ni se desfăşoară la limita dintre lege şi fărădelege... aşa că unele reguli sunt enunţate ca recomandări, iar nerespectarea lor nu se lasă cu urmări; în timp ce altele sunt scrijelite-n piatră şi atrag o gamă variată de consecinţe. 

Totuşi, cineva medita, la un moment dat: agonia dezordinii ar dispărea, dacă ne-am vedea aşa cum suntem în realitate: nişte suflete magice, în căutare de frumos. Pentru că, până la urmă, nimeni nu este rău şi nimeni nu vrea să facă un rău, din principiu. Suntem neînţeleşi, atâta tot; iar răul este doar un punct de vedere. Stalin, Hitler, au fost răi? Satan este personificarea răului suprem? Depinde pe cine întrebi!

 ... Pentru că oricât de buni am fi, cu toţii suntem personajul negativ în povestea cuiva. Chiar şi Iisus Hristos a păţit asta! 

Deci, în condiţiile în care totul este relativ, cum mai ajungem la unitate? Când ne putem exprima doar prin cuvinte şi ele sunt incapabile să redea starea interioară a fiecăruia, cum facem să fim văzuţi aşa cum credem noi că suntem în realitate? Şi, de fapt, putem face asta?

NU! Desigur că nu... pentru că aşa reiese din viaţa de zi cu zi. O realitate în care fiecare, în dreptul său, se consideră neînţeles, izolat şi singur.... deşi cu toţii ne dorim înţelegere şi iubire.

 

De asemenea, mai există un aspect: faptul că ai cunoştinţă despre o problemă, nu înseamnă că o şi înţelegi. De aceea se şi fac miliarde de campanii anti-fumat, anti-viteză, anti-drog, anti-păcănele, anti-furt, anti-buleală: se pleacă de la ideeea că oamenii ar avea un comportament exemplar, dacă ar cunoaşte efectul propriilor fapte. Dar pentru că nu au informaţiile necesare, fac tâmpenii! Aşa că haideţi să informăm poporul, ca să transformăm "lumea" în "oameni". 

Simplu, nu?

Doar că lucrurile nu stau aşa. Pe scurt: degeaba ştii, dacă nu înţelegi rostul a ceea ce ştii.  

Este ca la şcoală: una este să redai, ca papagalul, Teorema lui Pitagora şi alta este să înţelegi cum şi când să o foloseşti. 

Deci... Nu ne-ar ajuta, cu nimic, să ştim ce simt ceilalţi. Fără capacitatea de a-i înţelege, fără empatie, ne-am uita la ei ca la nişte tablouri. Problema este că empatia se naşte din iubire...dar nu aceea erotică, ci o iubire mai profundă, faţă de tot ce este viu. Iubirea pe care vechii greci o numeau agape.

Doar când vom simţi această dragoste, va fi ordine şi vom fi liberi - lipsiţi de constrângerea unor reguli sociale... Însă modelaţi de dragostea pentru cei din jur.

De ce ar mai exista o campanie care să te informeze că nu e frumos să arunci hârtii pe stradă, dacă tu ai conştiinţa faptului că făcând acest lucru, cineva va trebui să muncească în urma ta? De ce să ţi se mai explice că trebuie să saluţi când vii sau pleci, dacă tu respecţi oamenii de lângă tine nu pentru că sunt ceea ce ce sunt... ci pentru ceea ce ar putea fi. De ce să te mai enervezi când cineva îţi spune o glumă pentru a zecea oară, când tu te bucuri de faptul că dintr-o mulţime de persoane, tocmai tu ai fost ales să împărtăşeşti acea stare de bine? Chiar şi pentru a zecea oară.

În aceste condinţii de goliciune şi lipsă de sens din ce în ce mai acută, mă întreb: cum putem simţi bucuria relativ abstractă a Învierii, când nu simţim bucuria concretă a prezenţei celor din jurul nostru? Dacă nu putem înţelege ceea ce vedem şi nu trăim, cum putem înţelege ceea ce nu vedem şi nu trăim?  

Deşi... dacă s-ar face o campanie de informare în acest sens... lucrurile ar sta altfel, cu siguranţă!

Să bem pentru asta!

...şi să ciocnim un ou, c-un pahar de vin în mână! 

Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Fie ca...

 

[Elena Gheorghe feat. Theo Rose - Lumina]

Recenzii "Capra cu trei iezi" - filmul

 Pe 27 martie 2023 a fost Ziua Mondială a Teatrului. La mulţi ani!

...iar eu am sărbătorit această frumoasă zi jucând teatru - c-apoi d-aia se spune că viaţa este o scenă şi toţi suntem actori ei...ca să ne dăm în spectacol!  

Şi când am terminat cu trebuşoara asta, m-am uitat la un film. Dar nu orice film, ci unul românesc: "Capra cu trei iezi" - o ecranizare a poveştii cu acelaşi nume, scrisă de unicul şi inegalabilul, marele scriitor pe care îl cunoaştem cu toţii şi nu mai are nevoie de nici o prezentare în prea multe cuvinte: John Branch! Zis şi Ion Creangă, p-aici-şa, pe la noi. 

Dar înainte de a vorbi despre film, vreau să fac câteva menţiuni: sunt cinefil şi îmi plac cam toate genurile de filme, în funcţie de starea psihică pe care o am - deşi evit cu neobrăzare, aş putea spune, dramele şi şiropoşeniile. I-ajunge zilei necazul de azi şi nu simt nevoia să trăiesc alte nefericiri, fie ele doar închipuite. Iar la linguşeli nu mă pricep şi nu îmi plac. 

Totuşi, ca linie generală, nu mă uit la filmele româneşti. Sunt şi excepţii, e adevărat... însă cât să confirme axioma: filmele româneşti sunt pierdere de vreme. Şi nu spun asta pentru că sunt vreun pui de xenofob... departe de mine astfel de gânduri. Dimpotrivă! Avem actori geniali şi foarte buni; şi cu toate astea, filmele, în ansamblul lor, ies de tot porcul! Ciudat este că cele făcute până-n revoluţie erau acceptabile şi unele dintre ele, chiar drăguţe. Însă din ce a ieşit după '90, nu-mi aduc aminte de ceva care să mă fi entuziasmat, oricâte premii ar fi avut în palmares.

În acest context, ajungem la "Capra cu trei iezi": un film care, măcar m-a făcut curios datorită faptului că cineva a avut curajul să adapteze varianta originală a poveştii; adică cea macabră, cu mult sânge şi capete tăiate... nu cea înflorită şi cenzurată, ca să fie pe placul copiilor din generaţia de hârtie.

Până la urmă, nu ştiu alţii cum sunt - dar eu m-am săturat de dat ochii peste cap şi de apucat rahatul de partea cea mai curată, ca să nu ne traumatizăm sensibilitatea mentală şi să visăm urât noaptea; că poate ne trezim c-am udat patul şi nu e frumos. Aşa că mă enervează lumea de azi, care se scandalizează din orice şi ţipă ca din gură de şarpe în faţa oricărui mizilic - în condiţiile în care înghite pe nerăsuflate tone de comportamente denaturate şi transformă viciile în virtuţi. 

Apropo de asta: chiar ieri citeam o ştire care spunea că un profesor din America a fost forţat să demisioneze după ce le-a arătat elevilor de clasa a şasea statuia lui David, de Michelangelo. O capodoperă renascentistă... care înfăţişează un bărbat nud. Iar părinţii s-au scandalizat, deoarece profesorul prezintă copiilor acte pornografice şi îi şochează iremediabil. 

Totuşi, ce să facem dacă artiştii trecutului nu au fost în stare să sculpteze statui cu chiloţi pe ele? 

Aveau şi ei standardele lor de artă...aşa cum şi noi ne uităm la un tablou ce înfăţişează un vas de wc plin cu hârtie igienică folosită şi îl considerăm capodoperă!

Aia e!

Revenind la film: este... un milimetru mai sus de limita banalului. Nu mi-am făcut mari speranţa nici din trailer, însă nu ştiam cum vor reuşi să transforme povestea cu animale antropomorfizate într-o poveste cu oameni reduşi la instinctele animalice. Au trecut cinci zile de când am văzut filmul şi tot nu am înţeles asta. M-am gândit că poate-s eu mai greu de cap - aşa că am cerut lămuriri în stânga şi-n dreapta, pe la prietenii care l-au văzut. Culmea, nici ei nu au înţeles!

Cum spuneam, actorii îţi fac treaba. Maia Morgenstern joacă magistral; rar am mai văzut pe cineva care să redea atât de bine durerea femeii care îşi pierde copiii. Marius Bodochi, Lupul, este în regulă - iar scena în care mănâncă lacom sarmalele de la pomana copiilor iezi mi-a amintit de o scenă din "Stăpânul Inelelor": cea în care Denethor mănâncă precum psihopaţii, în timp ce Pippin cântă de dor şi jale, iar Faramir se sacrifică pe câmpul de bătălie.

[Pippin's song - Edge of night]

Dincolo de jocul actoricesc, filmul este atât de lent, încât trebuie să depui eforturi majore ca să nu te ia somnul după zece minute. Ştiu că regula de bază în cinematografie este să arăţi, nu să spui... că doar d-aia dispui de format video. De aceea, înţeleg rolul scenelor în care nu se vorbeşte, ci doar asistăm la corvoada pe care o îndură o femeie văduvă care trebuie să întreţină gospodăria de una singură şi mai are de educat şi copii. La un moment dat, însă, devine plictisitor - chiar dacă lipsa luminii, liniştea apăsătoare, culorile terne sau muzica doinită de pe fundal ajută la crearea atmosferei închise şi întunecate, uneori chiar claustrofobe.

Mi-aş fi dorit, totuşi, să se mai umble la personaje. În poveste, fiind vorba de nişte animale, motivaţiile sunt simple: iezii sunt năzdrăvani, pentru că sunt copii; capra are grijă de casă, pentru că este singurul adult de prin preajmă şi nu se inventase încă filosofia schimbării rolurilor sociale; iar lupul mănâncă, pentru că-i este foame. În film, însă, personajele sunt umane. Capra devine o mamă singură, necăjită şi muncită peste poate - bun; iezii sunt copii neastâmpăraţi - că doar copil cuminte şi babă frumoasă nu prea există. Ba, ca să aibă o tentă actuală (care se lipeşte în context ca nuca în perete), fraţii mai mari îl şi bulesc pe ăl' mic! Aş fi zis că "îl necăjesc"...dar totul este "bullying" acum; nu mai folosim alte cuvinte  care să exprime atitudinea aceasta mai răutăcioasă a copiilor.Şi m-a mai enervat faptul că, în film,  "năzdrăvan" a devenit sinonim cu "bulitor". Ceea ce nu e aşa... că doar şi Nică era năzdrăvan, dar nu se lua la harţă cu nimeni!

Lupul, însă, este personajul cel mai trecut cu vederea. Nu mai este un animal rău şi condus de foame, ci om. De ce trebuie să îţi dea fiori apariţia lui, nu ştiu. La un moment dat se sugerează ideea că e singur şi cam obsedat sexual - de aceea tot dă târcoale pe la căsuţa femeii... Însă de ce pândeşte pe la fereastră când mama pleacă după de-ale gurii, de ce se întoarce când ştie că-s copiii singuri, de ce îi omoară pe fraţii cei mari care nu se ascund cum trebuieşi de ce îi hăcuieşte, de ce stropeşte pereţii cu sânge, de ce le pune capetele la pervaz şi de ce pleacă în pădure cu trupurile copiilor pe umeri...nu pricep! Nu se dă de înţeles pe nicăieri că ar fi canibal şi nici criminal în serie. Deci...Habar nu am! Aşa cere scenariul... şi dacă-i musai, cu plăcere!

După ce am bifat şi vizionarea asta, am găsit pe "o reţea de socializare" (FACEBOOK) o discuţie pe marginea filmului. Avusesem o zi mai proastă, aşa că mi-am propus să citesc comentariile postării, ca să mă înveselesc. Şi nu am fost dezamagit... Ştiţi vorba aceea "a tunat şi i-a adunat"? No, ăsta-i Facebook-ul! Un loc cu fel de fel de adunături umane, care mai de care mai colorate. Desigur că am sărit peste linguşelile obligatorii...că şi timpul meu este preţios! Criticile, însă, erau stele pe un cer înnorat... şi după cum puneau problema, mi-am dat seama că sunt scrise de nişte oameni moderni şi cu scaun la cap, aliniaţi la toate politicile care ni se bagă pe sub nas în ultima vreme:

 - cineva se indigna de faptul că filmul e prea tradiţional şi neoriginal. Şi-ar fi dorit o răsturnare de situaţie, un twist... adică la final să constatăm că lupul este nevinovat şi adevăratul criminal este iedul cel mic, pentru că-i un "villain" care avea ataşament nesănătos faţă de maică-sa şi se simţea ameninţat de Lupul îndrăgostit de Capră. Şi de fraţii săi, care furau din iubirea maternă. 

Pe bune? Dacă îţi baţi joc de opera cuiva şi o hăcuieşti cât de mult poţi, ca să o înghesui în limitările standardelor moderne, mai poate purta titlul şi egida autorului? Eu cred că nu! Deşi... aşa au făcut "Cenuşăreasa" modernă,  în care zâna cea bună e un negru travestit, Cenuşăreasa e croitoreasă neîmplinită şi fără succes la public, iar Prinţul este un bărbat efeminat care nu vrea să se căsătorească, pentru a nu-şi încadra iubirea în convenţiile sociale tradiţionale.

- altcineva se plângea de atitudinea nepotrivită a mamei, care tot certa şi jignea săracii copii. Ba îi mai şi ameninţa cu fel de fel de chinuri! Iar asta nu se face...ce exemplu dăm copiilor? HUUUOOOO!!!! Nu aşa se comportă o mamă!  E clar, filmul are un vibe vechi şi nu e bun, mai ales că în vorbire se folosesc expresii care nu mai sunt la modă! Adică arhaisme de neînţeles - care nici măcar nu se pot traduce în romgleză.

- altcineva, mai sensibil, se declară total indignat: cum să te uiţi la un film în care sunt măcelăriţi nişte copii? 

Răspuns: Iete aşa! Nu este primul film în care mor copii... Într-un episod din "Urzeala Tronurilor" o fetiţă este arsă pe rug, de exemplu. Iar scena este foarte descriptivă... dar nu s-a oripilat nimeni! Ba, din contră! 

În plus, poveştile sunt îngrozitoare prin natura lor: mica sirenă moare, nu trăieşte fericită alături de prinţ; surorile Cenuşăresei îşi taie ba deştul de la picior, ba călcâiul, ca să poată încălţa condurul de sticlă şi să devină prinţese. Prinţul lui Rapunzel cade din turn şi îşi scoate ochii în nişte mărăcini, rămânând orb. Scufiţa Albă moare îngheţată pe câmp, pentru că nu a ascultat-o pe maică-sa când i-a spus să nu se îndepărteze de casă când viscolea afară. Scufiţa Verde moare înecată tot pe motiv de neascultare. Scufiţa Roşie e hăpăită de lup, pentru că se abate din drumul către căsuţa bunicuţei. Mai vreţi? Că sunt poveşti şi mai grozave de atât! Sau trecem la "Legendele Olimpului", lectura obligatorie pentru copii? Hai măi, că Herakles moare frumos! În principiu, ars de viu şi în chinuri, după ce primeşte cadou de la nevastă-sa o cămaşă înmuiată în sângele otrăvit al lui centaurului Nessus. Promoteu, cel care a adus oamenilor focul, este înlănţuit de o stâncă şi vizitat zilnic de un vultur care îi ciugule ficatul. Superb!

Una peste alta, frumuseţea este în ochii privitorului - de aceea, părerile vor fi diverse, întotdeauna. Aşa că: cine vrea să se uite la film, să o facă. Cine nu, nu. E simplu. 

Oricum, este greu să lucrezi într-un domeniu în care munca îţi este supusă, constant, judecăţii publice. Şi de aceea, cel mai bine este să spui ce ai de spus şi să faci ce ai de făcut, fără a mai pleca urechea la ce spune lumea... pentru că arta se naşte din realitatea subiectivă şi are un caracter personal; aşadar, scopul ei final nu este faima, ci doar eliberarea ei în realitatea obiectivă. Atât şi nimic mai mult.  

Cu aceste gânduri, propun să încheiem apoteotic...închinând un pahar de vin în cinstea zilei de azi, că e mare sărbătoare!  :)

[Elena Gheorghe - Pirifana]