Fie ca Lumina să...

Hristos a înviat!

Ce mai faceţi, cum aţi petrecut zilele de mare sărbătoare? Pe unde v-aţi plimbat, cum staţi cu silueta? 

Eu încă sunt în grafic la capitolul acesta. Aşadar, în loc să merg la sală, m-am apucat să mai răsfoiesc câte o carte.  

De exemplu, după ce am citit "Împăratul-Zeu al Dunei", am rămas cu o singură idee de bază: libertatea face rău la om, pentru că aduce haos şi dezordine. Când fiecare gândeşte după propriul cap, nu există un cod moral unanim acceptat şi nici ordine sau disciplină. O oştire în care fiecare om acţionează separat, va fi risipită ca nisipul în vânt; dar când toţi oştenii luptă ca unul, când fiecare individ conlucrează pentru izbânda întregului, succesul este asigurat. La fel cum, pentru buna funcţionare a organismului, fiecare celulă şi fiecare organ îşi face treaba sa. Ce-ar fi dacă plămânii ar refuza să mai respire şi s-ar apuca să bată, pentru că se cred inimă? Sau stomacul nu mai vrea să digere bolul alimentar, ci ar dori să joace fotbal - pentru că se crede picior? 

Dacă viaţa ar fi complet liberă şi nu s-ar desfăşura după reguli bine stabilite, totul s-ar transforma în absurd şi în nebunie: câinele ar făta ouă de crocodil; sau, poate, seminţe de dovleac - cine poate şti? Ploaia ar curge orizontal, iar planetele şi-ar putea părăsi orbitele şi ar pleca hai-hui, prin univers.

Din fericire, există o Inteligenţă Supremă, care sălăşluieşte în orice fel de materie organică sau anorganică şi care împiedică dezordinea. În cazul oamenilor, am numi-o Legea Firii, care este înscrisă în ADN-ul oricăruia dintre noi; însă, este adesea trecută cu vederea.  

Aşa că, în libertate şi fără vreo constrângere din exterior, omul scoate la lumină cele mai ascunse dorinţe egoiste - care, deşi aduc prosperitate personală, fac rău semenilor săi. Ideea aceasta o dezbate şi Platon, în "Inelul lui Gyges" - o povestire despre un păstor care respectă legile până în momentul în care primeşte puterea de a le încălca, fără a fi tras la răspundere. Ceea ce şi face, fără nici o ezitare.

Deci...cum facem să fim buni? Cum se poate controla voinţa cuiva? Cel mai la îndemână răspuns este dictatura. 

Abia când viaţa ne este minuţios controlată, abia când ni se impun reguli a căror încălcare aduce cele mai grave urmări, vom respecta legea; nu din respect, ci din frică... dar mai contează motivul? Este ordine - şi abia atunci se poate extrapola rezultatul unei acţiuni. Aşadar, cu cât legea este mai strictă şi mai detaliată, cu cât liberul arbitru este mai restrâns şi comportamentul mai minuţios programat, cu atât mai mult creşte predictibilitatea comportamentelor sociale şi putem avea aşteptări de la oameni: comanzi o cafea; nu a venit în zece minute, aşa cum spune legea... Nino-nino! Pac! Încălcarea legii se lasă cu amendă! N-ai mulţumit când ai primit ceva? Abatere! Nino-nino!! Amendă! 

Deocamdată, acest tip de dictatură este inexistent şi viaţa ni se desfăşoară la limita dintre lege şi fărădelege... aşa că unele reguli sunt enunţate ca recomandări, iar nerespectarea lor nu se lasă cu urmări; în timp ce altele sunt scrijelite-n piatră şi atrag o gamă variată de consecinţe. 

Totuşi, cineva medita, la un moment dat: agonia dezordinii ar dispărea, dacă ne-am vedea aşa cum suntem în realitate: nişte suflete magice, în căutare de frumos. Pentru că, până la urmă, nimeni nu este rău şi nimeni nu vrea să facă un rău, din principiu. Suntem neînţeleşi, atâta tot; iar răul este doar un punct de vedere. Stalin, Hitler, au fost răi? Satan este personificarea răului suprem? Depinde pe cine întrebi!

 ... Pentru că oricât de buni am fi, cu toţii suntem personajul negativ în povestea cuiva. Chiar şi Iisus Hristos a păţit asta! 

Deci, în condiţiile în care totul este relativ, cum mai ajungem la unitate? Când ne putem exprima doar prin cuvinte şi ele sunt incapabile să redea starea interioară a fiecăruia, cum facem să fim văzuţi aşa cum credem noi că suntem în realitate? Şi, de fapt, putem face asta?

NU! Desigur că nu... pentru că aşa reiese din viaţa de zi cu zi. O realitate în care fiecare, în dreptul său, se consideră neînţeles, izolat şi singur.... deşi cu toţii ne dorim înţelegere şi iubire.

 

De asemenea, mai există un aspect: faptul că ai cunoştinţă despre o problemă, nu înseamnă că o şi înţelegi. De aceea se şi fac miliarde de campanii anti-fumat, anti-viteză, anti-drog, anti-păcănele, anti-furt, anti-buleală: se pleacă de la ideeea că oamenii ar avea un comportament exemplar, dacă ar cunoaşte efectul propriilor fapte. Dar pentru că nu au informaţiile necesare, fac tâmpenii! Aşa că haideţi să informăm poporul, ca să transformăm "lumea" în "oameni". 

Simplu, nu?

Doar că lucrurile nu stau aşa. Pe scurt: degeaba ştii, dacă nu înţelegi rostul a ceea ce ştii.  

Este ca la şcoală: una este să redai, ca papagalul, Teorema lui Pitagora şi alta este să înţelegi cum şi când să o foloseşti. 

Deci... Nu ne-ar ajuta, cu nimic, să ştim ce simt ceilalţi. Fără capacitatea de a-i înţelege, fără empatie, ne-am uita la ei ca la nişte tablouri. Problema este că empatia se naşte din iubire...dar nu aceea erotică, ci o iubire mai profundă, faţă de tot ce este viu. Iubirea pe care vechii greci o numeau agape.

Doar când vom simţi această dragoste, va fi ordine şi vom fi liberi - lipsiţi de constrângerea unor reguli sociale... Însă modelaţi de dragostea pentru cei din jur.

De ce ar mai exista o campanie care să te informeze că nu e frumos să arunci hârtii pe stradă, dacă tu ai conştiinţa faptului că făcând acest lucru, cineva va trebui să muncească în urma ta? De ce să ţi se mai explice că trebuie să saluţi când vii sau pleci, dacă tu respecţi oamenii de lângă tine nu pentru că sunt ceea ce ce sunt... ci pentru ceea ce ar putea fi. De ce să te mai enervezi când cineva îţi spune o glumă pentru a zecea oară, când tu te bucuri de faptul că dintr-o mulţime de persoane, tocmai tu ai fost ales să împărtăşeşti acea stare de bine? Chiar şi pentru a zecea oară.

În aceste condinţii de goliciune şi lipsă de sens din ce în ce mai acută, mă întreb: cum putem simţi bucuria relativ abstractă a Învierii, când nu simţim bucuria concretă a prezenţei celor din jurul nostru? Dacă nu putem înţelege ceea ce vedem şi nu trăim, cum putem înţelege ceea ce nu vedem şi nu trăim?  

Deşi... dacă s-ar face o campanie de informare în acest sens... lucrurile ar sta altfel, cu siguranţă!

Să bem pentru asta!

...şi să ciocnim un ou, c-un pahar de vin în mână! 

Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Fie ca...

 

[Elena Gheorghe feat. Theo Rose - Lumina]

Recenzii "Capra cu trei iezi" - filmul

 Pe 27 martie 2023 a fost Ziua Mondială a Teatrului. La mulţi ani!

...iar eu am sărbătorit această frumoasă zi jucând teatru - c-apoi d-aia se spune că viaţa este o scenă şi toţi suntem actori ei...ca să ne dăm în spectacol!  

Şi când am terminat cu trebuşoara asta, m-am uitat la un film. Dar nu orice film, ci unul românesc: "Capra cu trei iezi" - o ecranizare a poveştii cu acelaşi nume, scrisă de unicul şi inegalabilul, marele scriitor pe care îl cunoaştem cu toţii şi nu mai are nevoie de nici o prezentare în prea multe cuvinte: John Branch! Zis şi Ion Creangă, p-aici-şa, pe la noi. 

Dar înainte de a vorbi despre film, vreau să fac câteva menţiuni: sunt cinefil şi îmi plac cam toate genurile de filme, în funcţie de starea psihică pe care o am - deşi evit cu neobrăzare, aş putea spune, dramele şi şiropoşeniile. I-ajunge zilei necazul de azi şi nu simt nevoia să trăiesc alte nefericiri, fie ele doar închipuite. Iar la linguşeli nu mă pricep şi nu îmi plac. 

Totuşi, ca linie generală, nu mă uit la filmele româneşti. Sunt şi excepţii, e adevărat... însă cât să confirme axioma: filmele româneşti sunt pierdere de vreme. Şi nu spun asta pentru că sunt vreun pui de xenofob... departe de mine astfel de gânduri. Dimpotrivă! Avem actori geniali şi foarte buni; şi cu toate astea, filmele, în ansamblul lor, ies de tot porcul! Ciudat este că cele făcute până-n revoluţie erau acceptabile şi unele dintre ele, chiar drăguţe. Însă din ce a ieşit după '90, nu-mi aduc aminte de ceva care să mă fi entuziasmat, oricâte premii ar fi avut în palmares.

În acest context, ajungem la "Capra cu trei iezi": un film care, măcar m-a făcut curios datorită faptului că cineva a avut curajul să adapteze varianta originală a poveştii; adică cea macabră, cu mult sânge şi capete tăiate... nu cea înflorită şi cenzurată, ca să fie pe placul copiilor din generaţia de hârtie.

Până la urmă, nu ştiu alţii cum sunt - dar eu m-am săturat de dat ochii peste cap şi de apucat rahatul de partea cea mai curată, ca să nu ne traumatizăm sensibilitatea mentală şi să visăm urât noaptea; că poate ne trezim c-am udat patul şi nu e frumos. Aşa că mă enervează lumea de azi, care se scandalizează din orice şi ţipă ca din gură de şarpe în faţa oricărui mizilic - în condiţiile în care înghite pe nerăsuflate tone de comportamente denaturate şi transformă viciile în virtuţi. 

Apropo de asta: chiar ieri citeam o ştire care spunea că un profesor din America a fost forţat să demisioneze după ce le-a arătat elevilor de clasa a şasea statuia lui David, de Michelangelo. O capodoperă renascentistă... care înfăţişează un bărbat nud. Iar părinţii s-au scandalizat, deoarece profesorul prezintă copiilor acte pornografice şi îi şochează iremediabil. 

Totuşi, ce să facem dacă artiştii trecutului nu au fost în stare să sculpteze statui cu chiloţi pe ele? 

Aveau şi ei standardele lor de artă...aşa cum şi noi ne uităm la un tablou ce înfăţişează un vas de wc plin cu hârtie igienică folosită şi îl considerăm capodoperă!

Aia e!

Revenind la film: este... un milimetru mai sus de limita banalului. Nu mi-am făcut mari speranţa nici din trailer, însă nu ştiam cum vor reuşi să transforme povestea cu animale antropomorfizate într-o poveste cu oameni reduşi la instinctele animalice. Au trecut cinci zile de când am văzut filmul şi tot nu am înţeles asta. M-am gândit că poate-s eu mai greu de cap - aşa că am cerut lămuriri în stânga şi-n dreapta, pe la prietenii care l-au văzut. Culmea, nici ei nu au înţeles!

Cum spuneam, actorii îţi fac treaba. Maia Morgenstern joacă magistral; rar am mai văzut pe cineva care să redea atât de bine durerea femeii care îşi pierde copiii. Marius Bodochi, Lupul, este în regulă - iar scena în care mănâncă lacom sarmalele de la pomana copiilor iezi mi-a amintit de o scenă din "Stăpânul Inelelor": cea în care Denethor mănâncă precum psihopaţii, în timp ce Pippin cântă de dor şi jale, iar Faramir se sacrifică pe câmpul de bătălie.

[Pippin's song - Edge of night]

Dincolo de jocul actoricesc, filmul este atât de lent, încât trebuie să depui eforturi majore ca să nu te ia somnul după zece minute. Ştiu că regula de bază în cinematografie este să arăţi, nu să spui... că doar d-aia dispui de format video. De aceea, înţeleg rolul scenelor în care nu se vorbeşte, ci doar asistăm la corvoada pe care o îndură o femeie văduvă care trebuie să întreţină gospodăria de una singură şi mai are de educat şi copii. La un moment dat, însă, devine plictisitor - chiar dacă lipsa luminii, liniştea apăsătoare, culorile terne sau muzica doinită de pe fundal ajută la crearea atmosferei închise şi întunecate, uneori chiar claustrofobe.

Mi-aş fi dorit, totuşi, să se mai umble la personaje. În poveste, fiind vorba de nişte animale, motivaţiile sunt simple: iezii sunt năzdrăvani, pentru că sunt copii; capra are grijă de casă, pentru că este singurul adult de prin preajmă şi nu se inventase încă filosofia schimbării rolurilor sociale; iar lupul mănâncă, pentru că-i este foame. În film, însă, personajele sunt umane. Capra devine o mamă singură, necăjită şi muncită peste poate - bun; iezii sunt copii neastâmpăraţi - că doar copil cuminte şi babă frumoasă nu prea există. Ba, ca să aibă o tentă actuală (care se lipeşte în context ca nuca în perete), fraţii mai mari îl şi bulesc pe ăl' mic! Aş fi zis că "îl necăjesc"...dar totul este "bullying" acum; nu mai folosim alte cuvinte  care să exprime atitudinea aceasta mai răutăcioasă a copiilor.Şi m-a mai enervat faptul că, în film,  "năzdrăvan" a devenit sinonim cu "bulitor". Ceea ce nu e aşa... că doar şi Nică era năzdrăvan, dar nu se lua la harţă cu nimeni!

Lupul, însă, este personajul cel mai trecut cu vederea. Nu mai este un animal rău şi condus de foame, ci om. De ce trebuie să îţi dea fiori apariţia lui, nu ştiu. La un moment dat se sugerează ideea că e singur şi cam obsedat sexual - de aceea tot dă târcoale pe la căsuţa femeii... Însă de ce pândeşte pe la fereastră când mama pleacă după de-ale gurii, de ce se întoarce când ştie că-s copiii singuri, de ce îi omoară pe fraţii cei mari care nu se ascund cum trebuieşi de ce îi hăcuieşte, de ce stropeşte pereţii cu sânge, de ce le pune capetele la pervaz şi de ce pleacă în pădure cu trupurile copiilor pe umeri...nu pricep! Nu se dă de înţeles pe nicăieri că ar fi canibal şi nici criminal în serie. Deci...Habar nu am! Aşa cere scenariul... şi dacă-i musai, cu plăcere!

După ce am bifat şi vizionarea asta, am găsit pe "o reţea de socializare" (FACEBOOK) o discuţie pe marginea filmului. Avusesem o zi mai proastă, aşa că mi-am propus să citesc comentariile postării, ca să mă înveselesc. Şi nu am fost dezamagit... Ştiţi vorba aceea "a tunat şi i-a adunat"? No, ăsta-i Facebook-ul! Un loc cu fel de fel de adunături umane, care mai de care mai colorate. Desigur că am sărit peste linguşelile obligatorii...că şi timpul meu este preţios! Criticile, însă, erau stele pe un cer înnorat... şi după cum puneau problema, mi-am dat seama că sunt scrise de nişte oameni moderni şi cu scaun la cap, aliniaţi la toate politicile care ni se bagă pe sub nas în ultima vreme:

 - cineva se indigna de faptul că filmul e prea tradiţional şi neoriginal. Şi-ar fi dorit o răsturnare de situaţie, un twist... adică la final să constatăm că lupul este nevinovat şi adevăratul criminal este iedul cel mic, pentru că-i un "villain" care avea ataşament nesănătos faţă de maică-sa şi se simţea ameninţat de Lupul îndrăgostit de Capră. Şi de fraţii săi, care furau din iubirea maternă. 

Pe bune? Dacă îţi baţi joc de opera cuiva şi o hăcuieşti cât de mult poţi, ca să o înghesui în limitările standardelor moderne, mai poate purta titlul şi egida autorului? Eu cred că nu! Deşi... aşa au făcut "Cenuşăreasa" modernă,  în care zâna cea bună e un negru travestit, Cenuşăreasa e croitoreasă neîmplinită şi fără succes la public, iar Prinţul este un bărbat efeminat care nu vrea să se căsătorească, pentru a nu-şi încadra iubirea în convenţiile sociale tradiţionale.

- altcineva se plângea de atitudinea nepotrivită a mamei, care tot certa şi jignea săracii copii. Ba îi mai şi ameninţa cu fel de fel de chinuri! Iar asta nu se face...ce exemplu dăm copiilor? HUUUOOOO!!!! Nu aşa se comportă o mamă!  E clar, filmul are un vibe vechi şi nu e bun, mai ales că în vorbire se folosesc expresii care nu mai sunt la modă! Adică arhaisme de neînţeles - care nici măcar nu se pot traduce în romgleză.

- altcineva, mai sensibil, se declară total indignat: cum să te uiţi la un film în care sunt măcelăriţi nişte copii? 

Răspuns: Iete aşa! Nu este primul film în care mor copii... Într-un episod din "Urzeala Tronurilor" o fetiţă este arsă pe rug, de exemplu. Iar scena este foarte descriptivă... dar nu s-a oripilat nimeni! Ba, din contră! 

În plus, poveştile sunt îngrozitoare prin natura lor: mica sirenă moare, nu trăieşte fericită alături de prinţ; surorile Cenuşăresei îşi taie ba deştul de la picior, ba călcâiul, ca să poată încălţa condurul de sticlă şi să devină prinţese. Prinţul lui Rapunzel cade din turn şi îşi scoate ochii în nişte mărăcini, rămânând orb. Scufiţa Albă moare îngheţată pe câmp, pentru că nu a ascultat-o pe maică-sa când i-a spus să nu se îndepărteze de casă când viscolea afară. Scufiţa Verde moare înecată tot pe motiv de neascultare. Scufiţa Roşie e hăpăită de lup, pentru că se abate din drumul către căsuţa bunicuţei. Mai vreţi? Că sunt poveşti şi mai grozave de atât! Sau trecem la "Legendele Olimpului", lectura obligatorie pentru copii? Hai măi, că Herakles moare frumos! În principiu, ars de viu şi în chinuri, după ce primeşte cadou de la nevastă-sa o cămaşă înmuiată în sângele otrăvit al lui centaurului Nessus. Promoteu, cel care a adus oamenilor focul, este înlănţuit de o stâncă şi vizitat zilnic de un vultur care îi ciugule ficatul. Superb!

Una peste alta, frumuseţea este în ochii privitorului - de aceea, părerile vor fi diverse, întotdeauna. Aşa că: cine vrea să se uite la film, să o facă. Cine nu, nu. E simplu. 

Oricum, este greu să lucrezi într-un domeniu în care munca îţi este supusă, constant, judecăţii publice. Şi de aceea, cel mai bine este să spui ce ai de spus şi să faci ce ai de făcut, fără a mai pleca urechea la ce spune lumea... pentru că arta se naşte din realitatea subiectivă şi are un caracter personal; aşadar, scopul ei final nu este faima, ci doar eliberarea ei în realitatea obiectivă. Atât şi nimic mai mult.  

Cu aceste gânduri, propun să încheiem apoteotic...închinând un pahar de vin în cinstea zilei de azi, că e mare sărbătoare!  :)

[Elena Gheorghe - Pirifana]   

Despre sărbători şi diverse ofense

Ne globalizăm. 

Ceea ce este...bine? Poate da, poate nu. Ştiu doar un lucru sigur: în fiecare zi, avem câte o sărbătoare - pe care o petrecem şi noi, că d-aia suntem în rând cu lumea!

Prin urmare...LA MULŢI ANI! La mulţi ani ziua de azi, că e Ziua Mondială a Reciclării! Să fim sănătoşi, bucuroşi, la card groşi şi să reciclăm cât mai mult! Şi mai des...iar în timpul liber, să plantăm copaci - ca să avem ce tăia! Nu de alta...dar în ultimii zece ani, de exemplu, s-au organizat atâtea acţiuni de plantare în zonă, încât ar fi trebuit să fie ditamai jungla, d-aici şi până-n Bulgaria! De-ar fi crescut atâta pădure, nici nu am mai fi avut nevoie de autostrăzi şi nici de maşini. Ne plimbam eco, agăţaţi de liane, precum Tarzan! 

Doar că n-a fost să fie şi în realitate, (pare că) nu s-a schimbat nimic. De aceea zic: ori lucrăm în stilul meşterului Manole şi ce plantăm ziua, de-plantează omul rău noaptea... ori cresc pădurile când mă duc eu dorm eu şi până mă dezmeticesc bine, s-au şi tăiat! Din două, una!

Tot azi se împlinesc cinci ani de când a revenit Putin la putere, pentru al patrulea mandat: 18 martie 2018. Dar nu petrecem, că tocmai a fost declarat criminal de război... deci "la NU mulţi ani"! 

Însă...

La mulţi ani ziua de ieri! Ieri...hmmmmm...ce-a fost ieri? Aaa, stai că ştiu: Ziua Mondială a Somnului!! La mulţi ani! Să ne fie ţara casă, s-avem mândruţa frumoasă! Cine are, să-i trăiscă, cine nu... să işi dorească? Nu mai ştiu cum e mai bine; cuplurile văd oameni singuri şi fericiţi peste tot, cei singuri văd cupluri fericite pretutindeni! Deci, problema asta rămâne în dezbatere...

Contează, doar, că ieri a fost Ziua Somnului - o ocazie minunată de a dormi pe noi. Deci să avem somn liniştit în continuare, că F.N.I. lucrează pentru noi - vorba reclamei din antichitate. 

Şi tot ieri am mai serbat Ziua Sfântului Patrick - o sărbătoare de prin Irlanda...dar mai contează? Când se lasă cu băute, hai să dăm mână cu mână şi să ne cinstim - c-apoi, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mă simt tare necinstit! Aşa că nu mai refuz nimic... zic bogdaproste şi gata: gâl-gâl-gâl, pe şoseaua gâtului, ca să întâlnesc şi români fericiţi! :)

Treaba e că trebuia să ne îmbrăcăm în verde, ca să fim cu toţii nişte lepărconi de-o seamă, uniţi în cuget şi simţiri! Da' nu ştiţi ce-s lepărconii; nu-i bai, că explic acuşica: noi le-am zice spiriduşi, însă nu prea mai e de bun gust să vorbeşti pe limba noastră. Oamenii culţi în cap vorbesc o română stricată, amestecată cu o engleză şi mai stricată - că dacă vrei să fii globalist, renunţi la orice ţi-ar putea trăda apartenenţa şi cauţi să umbli, mereu, cu jumătăţi de măsură. Logic!

Pe scurt, ieri trebuia să ne îmbrăcăm în verde. Aşa cică e tradiţia irlandeză şi unde-i lege, nu-o tocmeală. De ce e lege, nu ştiu! Dar tradiţiile nu sunt soluţiile unor probleme pe care le-am uitat? Aşa că nu mă întrebaţi de ce.. purtaţi verde şi gata! 

Eu, spre ruşinea mea, nu am fost în trend; cred că am uitat, sau ceva. Aşa că am luat pe mine un hanorac albastru; iar la treabă, un costum popular (de-al nostru). Foarte frumos, cu motive tradiţionale şi toate cele adiacente: brâu, clop... dar ne-verde! Îmi pare rău şi promit să mă-nveghez pentru la anul...

La mulţi ani şi pentru ziua de alaltăieri! A fost ceva pe 16 martie? Trebuie să fi fost!  

Pe 15 martie a fost Ziua Ungariei. Pe 14 martie a fost...ăăă... White Day! "Ziua cea albă", mai pe româneşte - o sărbătoare pornită din Japonia, ca răspuns la Valentine's Day. Acolo se obişnuieşte ca pe 14 februarie, femeile să îşi cadorisească jumătăţile şi restul iubiţilor; dar ca să fie şi ele băgate în seamă, a fost creată Ziua Albă, care se serbează o lună mai târziu - când bărbaţii (de această dată) îşi cadorisesc jumătăţile şi restul iubitelor care i-au cadorisit de Ziua Îndrăgostiţilor. Vorba aceea: o mână spală pe alta şi amândouă faţa. 

Dacă nici asta nu e egalitate, nu ştiu ce mai poate fi!

Şi tot aşa, din zi în zi, ajungem la 8 martie... Ziua Internaţională a Femeii (şi Ziua Naţională a mamei). La mulţi ani! Mulţi ani trăiască, cine să trăiască?

La acel moment am vrut să scriu şi o postare în cinstea minunatului eveniment... dar am tot avut un gust  oarecum amar în acest sens. În primul rând, mi se pare ciudat să-ţi răsfeţi mama, domniţa sau oricare doamnă dragă din viaţa ta cu diverse atenţii, doar pentru că e 8 martie. E cam aceeaşi chestie ca şi la ziua îndrăgostiţilor: recunoştinţa, respectul sau iubirea ar trebui să se vadă tot timpul - nu doar cu ocazia unei zile specifice. Deşi... oferirea unui cadou fără un motiv anume naşte suspiciuni aproape întotdeauna. Cică ai un interes ascuns şi umbli cu fofârlica de dulce; sau ai făcut vreo nefăcută şi ai nevoie de iertare. Aşa că, până la urmă, e mai bine să avem un motiv după care să ne ascundem! Orice comportament diferit de al  turmei dă de bănuit şi nu face bine la om.  

 Şi dacă e până acolo...nu trebuie să trăiacă şi cipăndeii? Femeile nu prea se înghesuie la stripăreală, dar de ziua lor, e musai să fie prezente la tot felul de destrăbălări organizate! Vorba cântecului: "Băutură şi femei, pentru cipăndeii mei. Iar la fete şi fetiţe, un pupic pe aluniţe".  

În al doilea rând...în contextul nebuniei moderne cu genurile ambigen şi la alegere, mai e normal să urezi de bine o femeie, cu ocazia zilei de 8 martie? Dacă o jigneşti şi te porcăie de nu te vezi? 

Arată ca o femeie, vorbeşte ca o femeie; pălărie într-un picior, ghici ciupercă, ce-i? În principiu, femeie; în practică, ce vrea ea.  

Deci, haideţi să urmăm îndemnul lui Dan Barna şi să ieşim din peşteră! Împărţirea societăţii în femei şi bărbaţi este un obicei păgân şi nedrept al trecutului. O asemenea abordare a comunităţii  susţine colonialismul şi supremaţia omului alb, ca să nu mai zic că dă dovadă de primitivism şi discriminare, pentru că nu pune voinţa omului la baza universului. Şi nu numai că nu e modern, dar nu mai este corect nici măcar din punct de vedere ştiinţic!

Astfel, un articol apărut acum vreo lună, ne informează despre nişte de cercetători din Canada şi SUA care au propus ca termeni discriminatorii precum "femeie" şi "bărbat" să fie înlocuiţi cu expresii mai civilizate, cum ar fi "producător de ovule" şi "producător de spermatozoizi".  Din listă mai fac parte şi alte cuvinte ofensatoare, printre care "mamă" şi "tată" - care nu ştiu exact pe cine supără, dar e clar că nu sunt bune. Aşa că mă întreb: nu ar fi mai bine să nu mai vorbim deloc? Mai bine ne conversăm doar prin emoticoane şi abrevieri... ca să rezolvăm problema mai repede şi să-şi formeze fiecare cuvintele pe care şi le doreşte. :) 

Ştiu că pare o glumă...dar, totuşi: 

Prin decembrie anul trecut, o recunoscută instructoare de dans de la o facultate din Paris a fost concediată pentru că s-a încăpăţânat să folosească în explicaţiile sale cuvinte profund jignitoare, precum "femeie" şi "bărbat", în locul termenilor mai incluzivi de "leader - cel care conduce dansul" şi "follower - cel care urmează mişcările".

Deci: când te exprimi ca un barbar şi le provoci studenţilor nenumărate anxietăţi şi angoase, cum să te mai poţi numi profesor? E adevărat că este libertate şi fiecare face ce vrea. E perfect aşa, mai ales când "ce vrei" se înscrie în limitele recomandărilor primite "de sus". 

Cu alte cuvinte, este simplu: "faci ce vrei, numai să nu alegi"! Şi dacă umbli cu cioara vopsită, suporţi consecinţele.  

D-aia zic: ne-aleargă poliţia pe străzi dacă mai sărbătorim femeia sau ieşim din peşteră şi ne liniştim cu toţii? Vedem...

Nu ştiu în ce direcţie vom evolua; dar eu zic că va fi bine. Măcar pe hârtie, că acolo-i bine mereu. 

Să bem pentru asta! 

Doamne ajută că vinul şi berea nu sunt (încă) ofense aduse umanităţii...deci să ne bucurăm de ele!

...şi să ascultăm ceva de inimă albastră, că muzica face bine la creier. Muzica bună şi ciocolata neagră. :)   

 [A-ha - The Sun Always Shines on TV]