Pe contrasens

 La mulţi ani, Vali Day! 

No, despre ce vorbim azi? Am două subiecte la fileu: iubire şi depresie. Ce doriţi, ce poftiţi? Eu, sincer, aş propune depresia, că zilele astea, cel puţin, iubirea e cam destulă şi cumva, mă simt obligat să echilibrăm energiile. Plus că mai tragem o dublă de iubire peste zece zile şi  atac atunci subiectul, că tot se iubeşte româneşte. Şi mai împlinesc şi... treişpe?...da! Treisprezece ani de blogăreală.  

Deci, momentan, rămâne depresia, da? Considerăm că a trecut ultima noapte de dragoste şi vine întâia noapte de război. Ura!!! Să începem:

S-a întrebat cineva, vreodată, de ce depresia este boala secolului? 

Eu o tot fac, în ultima vreme...că de! Am renunţat să mai înţeleg aspectele practice ale vieţii şi m-am apucat să caut sensul ascuns al universului. E şi mai uşor, ca să fiu sincer...doar gândeşti şi compui judecăţi de valoare. Iar asta îţi câştigă admiraţia poporală, pentru că devii cine ştie ce pui de inteliget şi erudit. Ceea ce nu sunt, deocamdată...dar până mor, poate ajung; si mă voi bucura, chiar dacă mi se vor recunoaşte meritele post-mortem. Până la urmă...mai bine mai târziu, decât niciodată!

Aşa că, măi oameni buni, mă tot întreb de ce ne depresionăm. 

Dacă ar fi fost după mamaie, ea ar fi zis clar şi răspicat: "De prea mult bine, maică". Şi, pe undeva, ar fi avut dreptate: când te lupţi pentru a apuca ziua de mâine, nu-ţi mai stă mintea la tot felul de mofturi abstracte. Plâng copiii de foame, zbiară animalele în coteţ...nu poţi să stai să cugeţi! 

Dar situaţia e mai complicată şi cel mai la îndemână răspuns ar fi cel mai cel mai evident: nu avem ceea ce ne dorim - şi pac! Intrăm în picaj ca un avion fără combustibil! Pe scurt, tânjim după ceva ce nu obţinem; aşa se naşte dorul, aleanul, depresia şi moartea spiritului, în cele din urmă. C-apoi de! Cât să mai duci boala pe picioare?

Doar că nu prea cred că lucrurile sunt atât de simple, pentru că sunt oameni care au absolut tot ce şi-ar putea dori în viaţa asta - şi suficiente resurse pentru a avea absolut totul şi în câteva câteva vieţi viitoare - dar tot se plâng că i-a pălit depresia. Ceea ce înseamnă că izvorul acestei adevărate pandemii (e corect să îi spun aşa?) nu porneşte de la ceea ce ai sau nu ai. Nu, nu, nu, alta trebuie să fie explicaţia... doar că-i misterioasă şi se ascunde, sfioasă, ca Şeherezada la ivirea zorilor.

Totuşi, eu cred că motivul depresiei se naşte din lipsa de motivaţie. Undeva, pe parcursul vieţii, rămâi blocat şi nu ai ce face, chiar dacă nu îţi place. Pur şi simplu, te simţi ca în cuşcă: nu poţi să rămâi, dar nici nu poţi pleca, chiar de vrei...pentru că nu ai unde şi nu ai cum. Tot ce poţi face este să înduri şi să aştepţi o salvare. Dar dacă o veni, până vine, stai aşa, cu mâinile în sân, ca o frunză în vânt. Adică...presupun că aşa ar sta frunzele dacă ar avea mâini şi sân.

Altă explicaţie ar fi faptul că îţi doreşti ceva dar nu obţii, indiferent ce ai face. Munceşti, te zbaţi, asudează fruntea, răstorni planeta şi tot nu ajungi la destinaţia ta ideală. Desigur că viaţa e frumoasă în rest şi îţi oferă nenumărate căi alternative de a te bucura... dar nimic nu se leagă. Lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie, pentru că nu sunt construite pe fundaţia motivaţiei principale - ceea ce le face uşor de dărâmat. Şi devin neimportante pentru tine, chiar dacă alţii te consideră norocos că le ai şi mulţi tânjesc la ele. Dar nu contează ce spun alţii, contează ce spui tu. Aşa că, degeaba ai o casă, dacă nu are fundaţie; da, e mai bună decât nimic - însă, dacă se umple de apă la prima ploaie, dacă e friguroasă şi cu urme de mucegai... nu te superi? 

Problema e: cum ne motivăm? Habar nu am. 

Să nu renunţi şi să tot cauţi căi de a-ţi atinge visul? Discutabil. Nebunia nu înseamnă să mergi în aceeaşi direcţie sperând să ajungi la altă destinaţie? De-ar fi aşa...aş trece strada, sperând să ajung pe o plajă, în Maldive. Bătrânul şi oceanul. Ce poate fi mai frumos de atât?   

Până la urmă, pe termen scurt,  răspunsul corect cred că ţine de accptare, renunţare şi redirecţionarea gândirii către orice altceva - mai ales când ţinta călătoriei reprezintă un efort colectiv şi de aceea nu ai cum să ajungi acolo de unul singur. E ca şi cum ai vrea să câştigi medalia olimpică pe echipe, participând individual...cu mult joc de glezne.

Iar o rezolvare mai completă stă doar în timp...pentru că îmbătrânim şi pe măsură ce o facem, pregetăm. Realizăm că nimic nu prea mai contează şi intervine detaşarea. Dar nu aceea temporară, sub formă de pauză; ci detaşarea totală de tot şi de toate. Oboseala psihică a soldatului care se întoarce din război şi vrea doar linişte şi somn. 

Linişte şi pace. Somnoroase păsărele, pe la cuiburi se adună. Aşa şi noi...

Dar până una alta, să ascultăm ceva de inimă albastră, ca să nu stric firul narativ al poveştii deja create. Vreţi ceva cu multă băutură, sau ceva mai profund?

Eu nu am chef de băut seara asta... Nu e mai bine să sondăm profunzimile inimii? Fără sclipici şi moţonei, că nu am avut timp să mai cumpăr şi din astea; dar promit că-mi revizuiesc atitudinea şi Dragobele mă va prinde pregătit de atac. Ok?

 [Feli - Frunze cad]

Civilizaţia înseamnă frică?

Au început Jocurile Olimpice de iarnă - Beijing 2022. Şi anul acesta avem parte de o micro-flacără olimpică...pentru că, nu-i aşa, trebuie să reducem emisiile de dioxid de carbon din atmosferă. 

Ceea ce e corect.  Peste doi ani, sper, totuşi, să mai evoluăm...şi să punem un LED, că e mult mai economic! Şi modern. Să ieşim din peşteră, deci! 

Bine, totuşi, că nu i-au pus flăcării olimpice şi o mască...sau nu au făcut torţa aia în formă de seringă ori sticluţă cu vaccin, ca să se tragă un semnal de alarmă şi asupra pandemiei! Iar asta mi se pare o discriminare crasă! Cum să uiţi de aşa ceva? Cum să prioritizezi o problemă, în defavoarea alteia? DISCRIMINARE!!! HUOOOO!!! JOS GUVERNU'!

În fine! 

Până una alta, vă rog frumos să nu mai râdeţi de copii din "generaţia fulg de nea". Sau "generaţia de hârtie creponată"... Nu ştiu sigur cum se mai numeşte, că nu-s la curent cu toţi termenii ştiinţifici moderni. Bărbaţii ăstia care sunt tineri şi se epilează la sprâncene, se dau cu gel pe unghii şi au nevoie de consiliere psihologică dacă ridici tonul la ei. I-aţi localizat, da? No, bun. Zic să nu mai râdem de ei, că şi noi am ajuns tot nişte mămăligi... 

Odată, am fost în vizită la rudele de la ţară. Oameni săraci...stau într-un sătuc aruncat pe-o coamă de munticel. Nu au apă curentă şi nici gaze; nu au curte cu pavele moderne, gard din fier forjat şi nici casă izolată termic, acoperită de cea mai modernă ţiglă metalică. Şi totuşi, trăiesc fericiţi, în sânul naturii. Şi am rămas trăznit când un copilaş în premergător a ieşi prin curte, glojgâind un capăt de covrig...pe care l-a scăpat pe jos  Dar maică-sa l-a luat, l-a suflat oleacă şi i l-a dat înapoi puradelului, care deja plângea că şi-a pierdut "jucăria".

STAI!!! CE-A FĂCUT MĂ?? Păi la noi la oraş, în primul rând, îmbăiezi copilul în dezinfectant cel puţin o dată pe oră, preventiv. Şi obligatoriu după ce este pupăcit...să nu cumva să se contaminze cu ceva. Iar dacă, Doamne fereşte, scapă miculuţu' o chestie pe jos, aia e clar la gunoi! Cum să o iei de jos şi să i-o dai copilului... Da' unde suntem aici? ÎN JLUNGLĂ???? 

[Unde suntem aici? În junglă?]

Nu. Doar că, în trecut făceam multe lucruri "necivilizate" şi nu a murit nimeni din asta.  Beam apă din şanţ, mâncam fructe nespălate, mâncam de pe jos, baia generală era eveniment săptâmânal, mergeam la creşă, grădiniţă sau şcoală, burduşiţi de gripelniţe. Şi nu se isteriza nimeni. Nu murea nimeni. 

De fapt...chiar şi azi, în vremurile metaversului şi a altor realităţi virtuale, trăiesc oameni în realitatea reală, în mijlocul gropilor de gunoi, printre şobolani şi toate speciile de gândaci. Mânâncă din tomberon, alături de câinii bagabonţi. Nu au centrală termică în baraca în locuiesc, nu mănâncă bio şi nici nu-şi numără paşii dintr-o zi, ca să trăiască sănătos. Şi nu se isterizează nimeni. Nu le plânge nimeni de milă.

  

...dar dacă apari cu muci pe undeva sau tuşeşti din senin, te caută poliţia pe acasă, că ai atentat la siguranţa ţării. Cum răceşte copilu', e baricadat în casă... să nu cumva să! Bem apă îmbuteliată şi sterilizată, că aia de robinet e contaminată şi-ţi dăunează. Să nu cumva să! Am trăi, de s-ar putea, în baloane de sticlă aseptice...să nu cumva să! Cel mai bine ar fi dacă am trăi total decuplaţi de la viaţă, să nu cumva să avem vreo emoţie pe care nu o vom putea duce. Şi mereu sub atentă monitorizare...să nu cumva să păţim! Diverse...

Am observat această tendinţă de mai mult timp... şi mi s-a părut ilară. Iar de când a apărut pandemia asta, obsesiile au escaladat până la infinit. Acum să nu mă înţelegeţi greşit...  normele de igienă au şi ele un rost. Problema e: de la ce punct în colo exagerăm? Nu ştiu ce să zic...

Cert e că înainte să fim atât de deştepţi, eram mai rezistenţi la boli. Şi, de fapt, mai rezistenţi la orice...inclusiv stres şi depresie.  

Dar pe măsură ce ne-am cultivat în cap şi am înventat tot felul de gadgeturi, am început să ne păzim din ce în ce mai mult şi am devenit din ce în ce mai bolnavi. Mai şubrezi. Şi mai temători...pentru că, nu-i aşa? Duşmanul e pretutindeni! În politică, în religie, în spitale, în şcoli, la baruri, în maşina care tocmai ne-a depăşit şi mai ales, în fiecare om! E imperativ să ne păzim! Iar frica e cea care păzeşte pepenii... pentru că mai de unde răsare vreun nebun şi face cine ştie ce nasoală? 

Deşi, stau şi mă gândesc...până se se inventeze automobilul, nu am auzit de nici un fiu de boier rănit în dragoste, care şi băgat calul pe contrasens şi a intrat într-o căruţă plină cu fermieri ce se întorceau din concediu, de la mare.  Şi nici nu suferea nimeni de depresie când trecea samuraiul pe lângă vreunul şi-i lua capul dacă nu-l ţinea plecat, aşa cum se cuvine. 

De aceea zic: suntem din ce în ce mai moderni. Şi inteligenţi, clar...că altfel, nu s-ar pune etichete pe bidonul cu antigel, să se ştie că nu-i bun de băut!

Dar de ce suntem din ce în ce mai nemulţumiţi? De ce ne trebuie din ce în ce mai multe spitale? De ce ne paralizază frica de a interacţiona cu mediul înconjurător? De ce nu mai putem trăi fără frică?

În 1898, H. G. Wells a scris "Războiul lumilor" -  un roman fantastic, în care oamenii erau atacaţi (şi nimiciţi de marţieni). Şi ar fi cucerit întreaga planetă, fără a întâmpina vreo rezistenţă notabilă...dacă nu ar fi murit. De ce? Pentru că nu erau adaptaţi la mediul nostru. Pentru că nu aveau rezistenţi la bacteriile noastre.

Aşa că mă întreb: nu cumva ne transformăm în extratereştri pentru propria noastră planetă? Iuhuuuu!!! Abia aştept să-mi crească antene!

Da' gata cu melancolia, că nu ajută pe nimeni! Hai la joc şi voie bună... că indiferent de stare, seminţele tot acelaşi gust are! Aşa că propun să facem conştientizările necesare şi să evoluăm către unde vrem...

[Khaled - C'est la vie ]

Luminiţa de la capătul tunelului

Iniţial, am vrut să scriu despre despre covidul ucigaş - că nu l-am mai băgat în seamă de mult şi nu vreau să se simtă discriminat. Plus că, mie mi se pare de râsul curcilor felul în care pandemia nu prea mai are treabă cu boleşniţa în vigoare, ci a devenit mai mult administrativă. Aşa că, din zori şi până seară, discutăm despre valabilitatea certificatului verde, testele care-s bune şi dau erori, relaxarea de restricţii, drepturile de care se mai bucură cei care se mai vaccinează şi nu prea, doza n-şpe de booster - care e obligatorie pentru un vaccin care nu te protejează, dar îţi oferă posibilitatea de a beneficia de nişte drepturi recunoscute de unii şi stigmatizate de alţii...în fine! Porcărioare din astea birocratice....

Dar m-am răzgândit! Şi propun să schimbăm registrul, ca să ne mai bucurăm oleacă. Vreau să mai privim si spre luminiţa de la capătul tunelului, nu doar să ne văităm de întunecimea din interiorul lui.

Uite, de exemplu, înţeleg că vine războiul peste noi - deocamdată, la nivel de vorbăreală...motiv de glume şi miştouri cu nemiluita, c-apoi de! Mâncăm războaie la micul dejun! Fortza STEAUA!!! 

Păi după ce ne luptăm, de zeci de ani, cu tot felul de antihrişti precum comunismul, corupţia, penalii, Dragnea, ciuma roşie, carcalacul vieţii...ne mai agităm noi în faţa ruşilor? Care nici măcar nu ar avea treabă cu noi...dar, mă rog! Trebuie să băgăm capul în poză măcar pentru meme-uri, că-s tare amuzante! Vorba aceea: "Până când mai putem face glume cu Putin? Până trece Prutul..."

Doar că eu nu vreau să fac glume pe seama nimănui. Am o fire împăciuitoare, aşa că propun, să ne amintim de vremurile bune, când ruşii făceau şi lucruri frumoase...

[Ну, погоди! Все серии - Ну, погоди! - Выпуск 1]

 ...iar americanii nu se lăsau mai prejos:

[Chip and Dale - Working for Peanuts]

După care...hai să încheiem apoteotic, că viaţa ne tot oferă ocazii să zâmbim! 

Pandemie, război, crize sau alte certuri minore şi boli... ce va fi, ce nu va fi, de-un spectacol tot o să avem parte!   

[Todomondo - Liubi, Liubi, I Love You]