Mândrie şi făţărnicie

Tocmai am aflat că pe 26 iunie a fost ziua drapelului...şi chiar şi acum, în al 25-lea ceas, mi se zburduncăne artistic. Vă daţi seama câtă importanţă dau eu acestei cârpe?

Cum s-a sărbătorit chestia asta pe mapamondul autohton?
El presidente a învăţat pe deasupra un articol de pe wikipedia ca să se dea deştept, a mărturist că steagul îl poartă în suflet (varianta în 4 culori, cred, că doar d-aia a inventat-o)şi şi-a încheiat discursul cu o lamentare: "românii au uitat de valorile naţionale şi trec pe lângă tricolor ca pe lângă un stâlp de iluminat." BĂĂĂĂ, exagerezi! Stâlpul de iluminat e bun pe lângă casa omului, că te iluminează (ce altceva)? În principiu, şi un baleg (scriu şi pentru terţi, să priceapă şi ochiu' lor ceva) îl ocoleşti, că dacă calci îl el te murdăreşti şi pute. Tricolorul nici măcar asta nu e...tricolorul nu există. E un cuvânt fără acoperire în realitate; râgâi (apoi spui "pardon" dacă vrei să o arzi elegant), îţi scarpini ozânza asudată dintre pulpe şi treci mai departe.

Nu sunt naţionalist. Nu înţeleg conceptul...
Ce-i ăla naţionalism? Mândria de a fi...român (în cazul de faţă). Aşa, şi? De ce trebuie să fie o mândrie asta? Acum ceva vreme s-au mai mândrit unii că-s blonzi cu ochi albaştri şi a ieşit ditai smardoiala planetară. Deci nu înţeleg...ce-i aia "mândru că-s român"? Faptul că m-am apărut pe plaiurile noastre medievale e o întâmplare nenorocită, o expectoraţie divină, nu un merit personal, care să îmi întărească semeţia. Văd tricolorul pe stâlp şi moamă-moamăăăăăă...odată ce mi se îmbăţoşează orgoliul. Nu; oricât m-aş chinui, nu pot să am un fetiş cu steagul naţional. E ceva în neregulă cu asta??
Sunt român. La fel de bine puteam să beau suc cu umbreluţă pe o plajă din Caraibe sau să ling grăsime de balenă într-un iglu. De ce să fiu mândru de asta??? Care-i faza, că nu o pot pătrunde??!! Zici că noi suntem singurii care se nasc, ceilalţi eclozează! Sunt esenţă de şmecher, M-AM NĂSCUT! 's bun, sau ce??
M-am născut şi pe mine nu m-a întrebat nimeni. Am fost condamnat la viaţă; ca o sentinţă, frate! Ia şi du, că aşa vrea...puii mei! Mama Gaia, Universul, Dumnezeu, extratereştrii verzi cu luminiţe roz, entităţile energetice din sferele de lumină. Dar...fi mândru de asta, că la dracu te mai apuci dacă nu eşti. Adică, mă rog...fi mândru de ţara ta.
Nu sunt. Ia să te văd!

Urăsc naţiunea asta din fiecare atom care mă construieşte. Nu dau nici o ceapă degerată pe ea şi pe orice o reprezintă. Nu mi-e frică să recunosc asta...nu-mi place să fiu ipocrit. Ştiu că o să-mi sară în cap o grămadă de ferchezuiţi la moralitate, dar mi se rupe. Uneori, îmi bâţâie capul de ură...mamaie m-ar fi îndemnat să mă calmez, să mă gândesc ce ar face Iisus în situaţia mea. M-am gândit, dar nu îi pot transforma în peşti.
Nu poţi iubi o ghenă. Pute şi e plină de mucegai şi viermi, cum dracu s-o iubeşti?
Cum poţi fi mândru că ai camera plină de şobolani? "Deci vă rog...în colţul din dreapta o vedem pe Mama-Şobolan; gospodină, înţelegătoare, ordonată. Copilaşii nu ies din cuvântul ei, că altfel şi-o iau pe coajă...aici, sub scaun, avem un hoit de vrabie; nu e minunat, cât de elegant este bâzâit de muşte?? MMMM....şi ce savoare! Se pare că Tata Şobolan adoră să mânânce aceată specialitate la cuptor, cu garnitură de cartofi natur; iar Mama Şobolan, ca o soţie iubitoare, îi pregăteşte felul preferat. Uhhhhhhh...dragostea, mititica, cum e ea prezentă şi în cele mai micuţe fiinţe!"
Ce-i asta?
Cum poţi fi mândru de România? Ce îţi oferă ţara asta? Medicină ultimu' răcnet, care te omoară în cele mai bune condiţii? Educaţie care te prosteşte?? Civilizaţie de comuna primitivă?? Respect cât are Chivu la înaintare?? Condiţii de trai la nivel de ardipitec, ca să ne crească un fond genetic vârtos şi rezistent?? Uooooooo...exact ce-mi doresc, să-mi bag! Pleznesc de fericire, nu pot o pot îndura! Ce de mai mândru sunt...HELP!!! HELP!!!!
Şi ce mă disperă cel mai mult este imposibilitatea de a-ţi depăşi situaţia, pe care mult iubita şi stimata Dna Patrie ţi-o oferă din toată inima. Băi, eşti idiot, needucat, rudimentar. Nasol, se mai întâmplă. Eşti muncitor, îţi dai sufletul o lună-ntreagă ca să plăteşti dări la stat şi să-ţi ajungă de-o pâine şi de-o drâmbă, să ai la ce cânta pân' la leafa următoare. Naşpa, e criză; strângem cureaua. Eşti pensionar...mori, că ai făcut umbră pământului destul.. Eşti pur şi simplu şi vrei mai mult. Nu se poate! Păi cu nu se poate?? Cum e aia cu optimismul, lupta pentru ce-ţi doreşti, străduinţa, munca - brăţară de aur...Şi gâtu-i pâlnie de argint. Mai vrei ceva?? Nu mai vrea, că NU.
Dacă printr-o minune îţi realizezi condiţia, nu ai ce face ca să o schimbi. Nu există schimbare, doar acceptare. Împăcare. Închizi ochii, îţi pui mâinile pe piept şi trăieşti. Supravieţuieşti. Te târăşti de pe o zi pe alta...viitoru-om mai vedea (şi-aşa, generaţia tânără se pare că e rezolvată, deci putem să ne luăm gândul??).
Asta e România. Asta simbolizează drapelul. Neputinţă. Renunţare. Moarte lentă. Picătura chinezească.
Sunt încă destul de sănătos cu creierii ca să nu fiu mândru de asta.

Tocmai ce am auzit nişte declaraţii ale tinerilor inteligenţi, care au greşit şi au luat Bac-ul. Prin urmare, au fost invitaţi la o emisiune să deplângă soarta ţării; sau mă rog...să o frece intelectual şi naţionalist, ca să dea bine pe sticlă (Fix ca ăla cu extorsiunea! Cum îi bagi tutei microfonciul în gură, cum prestează cu onoare, ca să mulţumească gloata): "Spre surprinderea tuturor, vreau să mă fac doctoriţă. Sincer, am primit oferte să plec afară, însă nu renuţ la ţara mea. Ştiu că se poate schimba, o să lupt pentru asta". Aoleu, nu mai spune! Atunci mor cu ea de gât sau dă-i cu praf de mers, că mi se face silă. Ce îngeraş inocent pari tu, subliniind faptul că te roagă lumea să pleci, dar refuzi. Mais qu'est-ce que c'est ca?? Mamă, ce splendoare...nu-mi ajunge un camion de lămâi să-mi ia greaţa. Superioară frate, că e sensibiloacă şi crede în idealuri. Urăşte minciuna şi iubeşte adevărul. Câtă profunzime arhisuficientă!

Aşa, şi eu ce trebuie să învăţ de la specimenă? Gândire pozitivă...eşti prost?? Chiar îţi baţi joc? Eşti optimist şi ce? Păi da, schimbi prin puterea exemplului. Aha...începînd de când??
Acu câteva zile mă contraziceam cu o aspirantă la semidocţie gravă; o ducea capul, săraca, îşi făcea veacul tot prin librării. A citit ea, că schimbarea începe din noi. Minteni s-a simţit Budha-n bălării şi s-a pus pe dat sfaturi în stânga şi-n dreapta, pe sistem "haideţi să haidem"; haideţi să fim mai buni, mai cinstiţi, mai corecţi (deci mai ho...deja vorbeşti ca o urare de sărbători), haideţi să ne schimbăm şi vom schimba lumea. O, da?? Tu prima! Hai, să te văd!

Până una-alta, haideţi să vedem şi partea plină a paharului. Iar când ne mai odihnim ochii, să nu ne mai întrebăm ce face ţara pentru noi, ci ce putem face noi pentru ea!
Uite, de exemplu, pe mine mă trece o idee genială şi fug fuga s-o depun la Fondul de Stat. Cine ştie când îi va folosi cuiva??
Vorbim când mă întorc.
See ya!!!

Culmea drăgoştii

"Un poliţist din Bucureşti şi-a împuşcat iubita, după care s-a sinucis. Femeia este în stare de şoc dar se află în afara oricărui pericol"

www.realitatea.net

Mda...cât de mişto sună! Eşti în cap după una, deci ce faci? O OMORI!! Psihedelic, să-mi baaag..o lună-ntreagă de mă lăsai să caut, răspunsul ăsta nu-l găseam!
Ca să fiu sincer, mie mi se pare puţin ilogică şi contradictorie alăturarea asta de termeni. "Iubită" şi "împuşcat" nu preau au ce să caute în aceiaşi propoziţie; nu dau bine, pentru că se exclud reciproc. (Măcar la modul declaratv) Iubita parcă e aia de o sorbi din priviri, te îneci în ochii ei (lalulaluleiiii), săruţi pământul pe unde calcă...cretinisme d-astea. Dacă o împuşti, nu mai e iubită. Nu?? Spune-i prietenă, concubină, sex-buddy, puii mei, ceva...orice altceva în afară de iubită. Dar asta e..EVOLUŢIA, de!
Oricum...
Parcă şi văd scena: The Cop, The Apartament and The Bitch. Tananananaaaaaaaaa...ua-ua-ua-uaaaaaa şi apoi fluericiul. Şi apare Cop-ul, cu basca pe ureche, ţigara în colţul gurii şi mâna pe pistolul în erecţie (pe principiu "Vai, da' ce ţeavă groasă aveţi, dle policeman...ca să te pot împuşca mai bine, IUBITO!"), apoi Bitch-a, pe jumatate încruntată şi semidezbrăcată, cu mâinile-n şold şi pleata într-o parte, pe stil emo. Zgomot, fum, ţipete. In the end, there can be only one. He said, "All beauty must die" and BAAANG!!!!

UFFFFFF..Încă o dată îmi declar involuţia în faţa societăţii civilizate. M-am obişnuit cu asta; am o gândire rustică, needucată în tendinţele actualităţii şi o ştiu. Lumea se schimbă, eu nu. Nu mă mai miră asta.

Au apus vremurile libidinoşeniilor hiperbolizante, când jumătatea primea şiraguri de stele pe băţ şi frumuseţea îi era comparată cu răsăritul de soare la apus. Nu se mai practică mic dejun la pat, cărări din petale de trandafiri spre locul hârjonelii languroase sau bucheţoaiele de flori şi declaraţii vibratoare la pipotă. Acum nu-i mai ajung vorbele, vrea fapte! Vrea să simtă amoru-n adâncul ei...stai, că nici asta nu-i nouă. Vrea o dovadă de vârtoşenie sentimentală, alta decât cea tradiţională. Vrea să iasă din tipare, vrea să rupă gura târgului. În principiu vrea...păi ce altceva??

Da' nu înţeleg un amănunt: cam cât de mult o iubea pe tută, dacă a încercat s-o treacă pârleazul definitiv? Chestia asta e un nou standard printre îndrăgostiţi? Pisi, te ador atât de mult încât îmi vine să te omor!! Dacă te iubeam mai puţin scăpai cu o pereche de palme, dar aşa...poţi să te pui de-a curmezişul sentimentelor? Iubirea, OH, IUBREA! Nu crezi în ea până nu o încerci...până nu te pătrunde între obraji, până nu îţi înfierbântă inima şi-ţi întăreşte dorinţa!

Dar stai, măi, că ăsta doar a încercat s-o omoare; ăolică, eroare! Dacă iubea mai mult, poate reuşea. Ce să-i faci? Aşa-s bărbaţii...îi apucă blegeala fix când tre' să se termine, îi răpesc zânulei până şi ultima fărâmă de extaz. Deci gata, fra', că m-am enervat!! De acum susţin superioritatea femeii chiar şi cu ochii închişi!! (Woman on top, la naiba-n puii mei) Ce atâta dat în bărci, cu primitivii ăştia de masculi obosiţi?? Propun să-l bage p-ăla în puşcărie, pe motiv că şi-a bătut joc de înalta afecţiune a sărmanului fluturaş de varză! Să moară răposatul, la spânzurătoare cu el! Cum şi-a permis să amăgească inocenţa unei biete păsărici firave şi să o lase nerezolvată?? Vine dradostea ca o adiere şi tu te băseşti! Ce-i asta?? Ce înseamnă "a încercat s-o omoare"?? Du-o, bă, pân' la capăt, că d-aia te-a făcut mă-ta bărbat!! Păi eşti stâlpu' casii, sau glugă de coceni??

Aşa...hai să zic că am mai înţeles cu manifestările astea moderne. Dar, încă o întrebare mică: care e cea mai culme a iubirii? Să-i decupezi capul puiuţei cu lama de ras?? Nu, măi, nu râdeţi, că vreau să ştiu! De la o vreme, cam toată lumea mă ameninţă cu momentul fatidic în care mă voi împrăştia de plăcere când mă va împunge Arculeţ cu săgeata magică şi no...e aşa de rău să fii pregătit? Am înţeles că dragostea-i mai rea ca căcarea...când te trece, îţi pierzi judecata (bine, aici mă scap uşor, pentru că niciodată nu am avut ce pierde) şi intri în fibrilaţie anafilactică. Îţi pierzi cumpătul, pierzi stăpânirea de sine, simţul realităţii, banii, timpul, somnul, visele. În principiu, pierzi şi completaţi pe linia punctată. Una peste alta (hmmmm...kinky!), să rezum că nu mai pot: te loveşte căpiala, pierzi tot.

URĂSC asta. Ori, dacă fata vine de parcă se duce şi eu am niscavai timp liber, nu e bine să profit de el?? Umblu din floaren-floare, fac d-alea de care fac japonezii la cutremur...cum le zice, zi să le zic...SIMULĂRI, TĂTICULE, lovi-le-ar norocul!
Acumulez cunoştinţe...plus că întreb, nu dau cu parul!

Renunţări cotidiene

Acum câţiva ani, Maestrul Octavian Paler dădea glas propriilor mele trăiri. A spus că nu mai este disperat... deoarece disperarea este o altă formă a speranţei. A devenit indiferent, asemenea poporului din care face parte.

Astăzi, nu mai sunt disperat. Nu mai sunt nici măcar indiferent. Doar obosit. De-a lungul timpului, a trebuit să îmi creez o lume proprie pentru a supravieţui realităţii; a trebuit să mă înconjor cu ziduri de nepăsare şi tone de jemanfişişm, cu ironie şi cinism. Force field la purtător, mânca-ţi-aş, mai ceva ca în Dune! Nici măcar norocul de cioară nu mai trece prin aşa ceva! (presupun că d-aia nici nu am câştigat la LOTO)
Numai că acum, sunt dezgustat chiar şi de asta. Încerc să mă rup total de orice, să mă separ de dorinţe, gânduri sau conştiinţă. Vreau să vieţuiesc suspendat într-un neant continuu, o particulă inertă înconjurată de un haos mut. Vreau să mă ascund de mine, să fug atât de departe încât să nu mă mai găsesc.

Un internaut în convulsiile inteligenţei revoluţiona psihologia umană cu o cugetare venită din alte lumi, de la bottomul fundului de neuron:: Depăşim un obstacol doar pentru a ne lovi de altul. O, da? Hai, să mori tu...Şi apa e udă. Sau, pun pariu că p-asta n-o ştiai: focul arde. UAAAAAAAAAAAA...Lovitură, frate! Şoc! Depăşim un obstacol doar pentru a ne lovi de altul...pfuai, să-mi bag! Şi când te gândeşti că eu credeam că dacă o convin pe-o fufă să-mi bage un recital de dragoste şi dor - obstacol, ce mai vrei? - mă pune Mama Natură-n băţ (sau bine...preferabil eu pe ea) şi mă face Regele Universului!
Băi, am o rugăminte mică...când ţi-o cloci mintea, dă-mi şi mie nişte pui - da' nu d-aia prematuri, că tre' să-i ţin la incubator şi cu maternităţile de la noi...eu nu mă risc, pe cuvânt!!

Huuuuuuuuuuu
E clar, că nu mai e de trai p-aci. Cu atâţia geniuşi pe milimetru pătrat, ce nevoie mai are lumea de mine? Tre' să mă izolez cumva, că mă duc cu căpuţul de teleleu, pe câmpiile patriei. Ori îmi trag cămaşă cu măneci lungi şi cameră cu pereţi antifonaţi, ori...BINGO!!! Mă duc la băştinaşi în Amazonia, că specialiştii cică au descoperit in trib care nu a avut contacte cu "civilizaţia". Rustic, tată...întoarcere la Mama Natură (E un semn, să-mi pice antena de bulgari, de nu! Cum o dau, cum o întorc, tot în Mama Natură mă proptesc...). Îmi fac casă în copac ca Tarzan, mânânc banane, beau lapte de ce-oi găsi p-acolo, mă joc bambilici cu nucile de cocos, mă dau pe liane, ascult păsăretul pe ram...d-astea. Aer curat, linişte şi voie bună.

Nu are rost altceva. Totul este o mare şi minunată deşertăciune. Viaţa, în ansamblul ei, este o imensă bulă de săpun, un zer searbăd pe punctul de a fermenta. Intră omu' în ecuaţie...pac-pac reacţia chimică cu eliberare de alcool etilic şi apă.Şi te mai întrebi de ce suntem alcoolici! Păi uite d-aia!!
Viaţa este o nebunie fără nici un rost, un porcoi de inutilităţi. Îţi petreci timpul sperînd în la cai verzi pe pereţi, muncindu-ţi mintea cu planuri de viitor, luptînd să depăşeşti obstacole (ăl de mai sus ştie!) şi pentru ce? Toate vin şi trec, iar cele ce rămân se dizolvă în prezent.
Fiinţa umană este o sumă de dorinţe niciodată satisfăcute pe de-a întregul.

Numai ieri ce vorbeam cu cineva referitor la dezastrul care ne bântuie existenţa. "Lasă, că face Dumnezeu un miracol şi se va schimba totul, ai să vezi. Trebuie doar să crezi.". HAAAA??? M-am spălat în urechi dimineaţă, dar dacă e nevoie o mai fac odată... Stai puţin; mai exact, cum face Dumnezeu miracolul? Dă din pleoapă şi creşte Norvegia în cele mai bune momente ale ei pe aici-şa pe la tribălime? Sau o ia la nivel mai individual...dacă eşti cuminte îţi trimite un înger care să te ia la şuturi până te trimite într-o ţară mai trăibilă. Ce, Dumnezeu e Moş Crăciun??!

Şi chiar dacă ar fi...neamul ăsta e mai degrabă zălud, decât înţelept. Avem o imensitate de purtări alese şi calităţi, dar toate-s pe negativ. Ca la developat! Realitatea noastră e pe invers, suntem o oglindă de civilizaţie, unde totul este întors pe dos.

Da, dar suntem credincioşi. Aha, da. Da, da, da! Ridicaţi mâinile-n aer şi strigaţi în cor: PANTELIMON!!!!
România este ţara unde mergi la biserică că aşa ai pomenit de la moşi strămoşi, că aşa e bine. România e ţara unde te închini când treci pe lângă vreun lăcaş de cult, ca să-ţi dea ăla mulţi bani când îţi plombează măselele găunoase. România e ţara unde nu se ştie cine papucii mă-sii a scris Biblia. România e ţara unde de Crăciun bagi la maţ porc şi de Paşte miei - apoi dregi cu ceva băuturică...câteva damigene. România e ţara unde-ţi freci chiloţii de moaşte, să te umpli de sfinţenie! Aici te duci la biserică şi te smardoieşti parte-n parte cu baba de alături, care să apuce primul aghiasma cea dătătoare de noroc şi bunăstare. Aici s-a inventat Maneaua Credinţei, când eşti chemat la rugăciune pe ritmuri de cicalaca de către popii cocoţaţi în Masserati. La noi sfinţeşti bolizi ca să nu mai dai cu ei în gard şi tapetezi parbrizul de crucioace, ca să-l iei copilot pe...nu, nu, nu....nu pe Ponta...ci pe însuşi Atotputernicul! La noi, Maica Domnului îţi zâmbeşte pe sistem Gioconda (adică enigmatc) cu ochi beculitori dintr-o ramă cu sclipici şi brizbrizuri colorate. Noi avem sicrie cu etaj şi aer conditionat, morminte cu termopan şi cavouri cu televizor 3D. România e ţara unde mergi la mort burduşit cu plăşi de rafie, că să cari pomană şi acasă. La noi te fotografiezi cu răposatul, ca să o amintire plăcută. Primarii sunt imortalizaţi în biserici, alături de sfinţi - zici că imediat ce se încheie photoshootingul merg pe colţ la nea' Stelică, să bage o bere împreună, aşa...de inimă albastră.

România este credincioasă, iar eu odat[ cu ea. Absolut. Nu încape îndoială - pei dacă mânâncă ca vaca toate soioşeniile de la fast-food şi s-a făcut cât o scroafă gestantă, ce să mai încapă?! Haaaaaaaaaa???? Nici măcar îndoiala - ÎNDOIALA!! nu mai e suplă în ţara asta!

Hai că mă duc să pup nişte cruci sfinte, că nu vreau să mă doboare miracolul când s-o năpusti ca un tsunami peste capul nostru - recte, al meu.