Dilemă

Am primit semnale negative pentru faptul că discut atât de mult despre Împăratul Încrucişat. Cică s-a săturat lumea de el, nu contează ce face şi ce crede. Eu nu sunt de aceiaşi părere, cred cu tărie că orice vânt băsescian ne afectează pe toţi, într-o anumită măsură. La fel cum o face şi ipocrizia grotească a Udrei, sau tupeul hidos al oricărui ales. Dar...hai că fac o pauză de la asta şi să vă aduc în atenţie o problemuţă care îmi umblă de capie prin creier, fără a fi abordată de nici un neuron.(Or fi sfioşi?)

Am o dilemă. (Nu, nu este aia cu rahatul şi scula, pe care o ştie toată lumea, aşa că nu vă mai hliziţi aşa)
Nu mai este un secret că nu înţeleg lumea în care trăiesc. Nu este de mirare că, din când în când, mai pun câte-o întrebare cu schepsis pe aici-şa la blog aici-şa. Acum, este unul din acele momente, deci vă rog, help! Dar să nu vă mai ţin în tensiune:

Am un vecin. Până aici, nimic neobişnuit, pentru că toată lumea are un vecin. Doar că vecinul meu are 24 de ani (ŞI CE??). A fost căsătorit o dată, a făcut un copil, apoi s-a despărţit. S-a însurat din nou, iar a devenit tată, iar s-a despărţit. La nici 2 zile, are o nouă tută care îi prestează la microfon, ca o nesătulă.
Apoi, am un coleg. Nimic neobişnuit nici aici, pentru că sunt mulţi oameni care au colegi. Unii mai norocoşi (???), au colege...lumea e plină de colege; însă nu e cazul aici. Eu am un coleg. Este inginer, scrie poezii, are vreo 5 cărţi scoase ca autor principal, vreo alte câteva ca şi coautor. Are un loc de muncă destul de bun, însă la viaţa amoroasă e dezastru natural. Deci taifunul când vine, i se pleacă cu respect, dinaintea-i. E antitalent, ce mai la deal, la vale! Fetele îl ocolesc cu îndârjire, iar el nu poate trece de stadiul de amic cu nimeni (probabil veţi spune că nu i-a venit sortita, dar lăsaţi-o baltă; nu cred în bazaconii din astea, de vrăjit minţile puerile. Eu îs ceva mai aplicat, mai ca un inginer). Cum o dă, cu o întoarce, tot singur e.

Acum, ca simplu observator al societăţii, problema mea este următoarea: ţinînd cont de faptul că în general fetele se plâng că bărbaţii sunt doar nişte primitivi, dobitoci prin născare şi insensibili cât îi China, curvari şi nedemni de încredere, mă întreb simplu DE CE un om fără căpătâi are ditai haremul, cu alte tute dornice de supt acadele în stand by, iar celălalt, care este de o cu totul altă condiţie umană (şi materială până la urmă), este obsedant de evitat. Ce este în mintea lor de zâne înglobate în spiritual? Sau să o iau altfel: ESTE CEVA în mintea lor de diafane pline de profunzime? DE CE aleg să convieţuiască cu toate scursurile, apoi se plâng că nu au noroc în viaţî şi bărbaţii sunt aşa şi pe dincolo?
A, da! Nici unul dintre personaje nu este Brad Pitt sau Keanu Reeves, deci nu se pune problema subbjugării prin frumuseţea fizică.

Caut un răspuns şi nu-l găsesc, caut un răspuns şi nu-l găsesc!! Toate răspunsurile să apeleze la mine!!!! Numa' nu vă înghesuiţi aşa, că blocaţi serverul. (uzual, dar asta e...chestiile uzuale ne compun existenţa)

P.S.: Mai sus, nu am vrut să mă refer la persoanele în sine, ci la conceptele pe care le reprezintă. Pe mine mă interesează doar înţelegerea fenomenului, şi atât. Mă doare-n cot de viaţa personală a fiecăruia.

De Crăciun

Gata. Am aşteptat să treacă viforul sărbătoresc, ca să mă pot apuca şi eu să comentez emanaţiile băsesciene, mai în esenţa lor. Nu-i problemă că o puteam face din secunda următoare momentului în care au fost trase, dar cică aveam de menţinut o aparenţă a unui praznic fericit şi fără griji, cu lumină în suflet, ţurţuri la geam şi tuse în gât.
Acum s-a cam dus, deci: ia zi măi Gogâie, să te-auzim cum mă dai de pereţi cu urările tale! Hai, să moară Gibilan, bagă cu spor, că am legat câinii şi stau în uşă, ca să te aud mai bine cum mă colinzi!

"Cu prilejul Naşterii Domnului, doresc să vă adresez urările cele mai calde de sănătate, înţelegere şi bucurie alături de cei dragi. Într-o perioadă care ne pune la încercare simţul responsabilităţii şi generozitatea faţă de semeni, fie ca această mare sărbătoare să prilejuiască tuturor cetăţenilor români, din ţară şi de pretutindeni, regăsirea sensului profund al solidarităţii, puterea de a spera şi de a împlini împreună binele de care societatea noastră are atâta nevoie, se spune în mesajul Preşedintelui.
Mesajul preşedintelui se încheie cu urarea : Crăciun fericit!"

Cu ocazia Naşterii Domnului...sau a alegerilor, că atunci te apucă diareea urătoare. "Să trăiţi BINE!!" mai ştii? Fluturai din mâini ca apucat de scârciovelniţă şi ne adresai în stânga şi în dreapta, fără număr! Îţi mai aminteşti?
...Îmi doreşti sănătate? Păi şi ai vrea să crăp prin vreo magherniţă spitalicească, de la un simplu guturai? Normal că nu...cine îţi mai plăteşte ţie dări, dacă dă o epidemie peste ţară?
Te loveşte boleşniţa, ai rupt-o-n fericire! Tantiile asistente (alea care mai sunt, adică) nu au nici un paracetamol să îţi dea, ce să mai zici de antibiotice sau...altceva.
În urmă cu ceva vreme, a trebuit să mă tratez de oarecare te-miri-ce-uri. Azi aşa, mâine aşa, că odată mă năpădi o criză de vomă, de-mi scuipam afară şi creierii din vârful capului. Credeţi că pe la farmacia spitalului aveau vreun tratament? Mă trimiteau, frumuşel, să îmi cumpăr dacă am nevoie! Chiar dacă ar fi vrut, săracii, nu-şi permiteau nici un vârf de metoclopramid! Nu aveau de unde. Sărăcia Lucia, nene!
Spitalul e moartea! Deci vrei să pleci spre alte vieţi? Internează-te, că se rezolvă! Doar că...populaţie mai puţină, mai puţini bani care intră la buget, mai puţin de supt la ţeavă. Ei, acu ce-i de făcut, Ionică? Hai s-o bag p-aia cu sănătatea, că dă bine la public!

Îmi transmiţi să-mi regăsesc simţul solidarităţii? Eşti prost! Regăseşte-ţi TU simţul, oricare ar fi el, apoi îndeamnă-mă pe mine!
Ia bagă-te să mă înţelegi şi tu pe mine, nu numai eu pe tine! Ia solidarizează-te şi tu cu nenea ăla de s-a aruncat de la balcon, din pricina cretinismelor tale. "Ne-aţi ucis viitorul!" Caută sensul profund în asta! Înţelege cum este să te calce toţi în picioare, cum este să fi pregătit să îţi dai viaţa pentru a atrage atenţia, cum este să îţi priveşti copilul bolnav şi să fi neputincios, apoi dă-te în bărci cu infecţiile tale de comunicate! Solidarizează-te cu tătăică ăla de-a făcut infarct, când a auzit că este condamnat la moarte, după jegurile tale de amputări! M-am săturat să aud aceiaşi placă mucegăită, pusă pe repeat. Ai, n-ai treabă, eşti cu solidaritatea în gură! Da' ce mă, e atât de groasă şi zemoasă, de nu-ţi vine s-o mai laşi? Solidaritate... Hai, să mori tu! Îm viaţă ai parte de probleme reale, nu cuvinte idioate sau de îndemnuri dezlânate!
Cât am fost internat cu te-miri-ce-ul meu, am dat peste un tată care fusese operat de...nu mai ştiu ce măgărie. Oricum, era să moară în timpul intervenţiei. Doctorii se mirau, îi spuneau că ar trebui să se simtă norocos că a scăpat cu viaţă, că a scăpat doar cu atât...adică cu o incapacitate la munca fizică. Norocos...Chiar aşa? Nu ştiu ce să zic. A nu mai putea să munceşti, la noi echivalează cu moartea. O moarte lentă, în chinuri, pentru că provoci suferinţă şi celor de lângă tine. Omul ăla era condamnat la o viaţă de întreţinut. Unde este norocul aici? Că era ajutat de către stat, ca o mamă iubitoare ce se află? Nu, nu, nu! Aici, dacă ai aripa ruptă, prepeliţa te lasă să degeri în ger, cu ghearele încleştate de neputinţă. Nu contează inteligenţa actuală sau gloria din trecut. Dacă ai o cât de mică boală care să te incapaciteze din punct de vedere fizic, în principiu nimeni nu vrea să se lege la cap cu tine. Există riscul permanent de a provoca necazuri, ceea ce este inadmisibil. Ce este atât de minunat în asta? Scapi cu viaţă? Hai mă, mă leşi? Şi la ce îţi foloseşte asta? Se poate vinde la colţ aşa ceva?
Auzi, SOLIDARITATE! Majoritatea românilor au o alimentaţie bazată pe peşte (dimineaţa: ştiucă...n-am; la prânz: crap...de foame; seara: somn...de voie). Solidarizează-te cu ăia! Pune-o pe Udrea să li se alăture, că are de unde ţine dietă! (cred că se şi dublează rezerva naţională de alimente) Apropie-te de cei care îngheaţă cu succes pe lângă sobe, fiindcă nu îşi permit să consume gazele pentru că i-ar îndatora şi pe strănepoţi!
Îmi spui mie să fiu responsabil? Ai ceva la bord, sau iar eşti sub diferite influenţe hidroxilice? Cam de câte ori ai crescut bugetul preşedinţiei pe 2011, în detrimentul educaţiei şi sănătăţii? Băi Batmane, ţine-ţi firea, că o dai prin nămeeeeeeeeeţi! Fi tu întâi responsabil, că d-aia ai în mână toate frâiele pe care îi le doreşti! Pune-ţi chelia la treabă şi rezolvă, că de aia te-au votat o mână de tembeli!

Îmi urezi putere de a spera? Nu ai spus tu, că peste câţiva ani ne vom aminti cu nostalgie de anul 2010? Ce poţi să mai spui în plus? La ce rahat pe băţ să mai sper? Speranţa nu te ajută în traiul zilnic. "Ce faci? Sper!"; la fel de bine ai putea să răspunzi "Imit brânza. Stau şi put", că tot nu se schimbă nimic. Sper...la ce să sper? La mai bine? N-oi fi debil să sper la rău. Deşi...mai ştii?
Nu contează ce vreau eu; niciodată nu a contat. Nu contează ce sper eu; niciodată nu a contat. Oricum ai da-o, oricum ai aposta-o (c-o bâtă, se ştie!), tot nasoală e situaţia. SIntră dânsa-ntrânsa, dar tot nu se schimbă nimic! Plăcere de moment şi gata! Sper? La ce să sper? Binele din viitor se bazează pe lucruri concrete din prezent, nu pe tâmpenii puerile lansate de imbecili şi retardaţi. Prezentul e o mlaştină; oare cum va fi viitorul? Speri că bine? Mai încearcă! Nu se coboară nimeni din cer, ca să îţi trăiască viaţa. Nu aterizează străbunica de nicăieri, nu vin marţienii ca să dea din deşt şi să îţi îndeplinească dorinţa. Nu face nimeni nici o minune. Crăciun sau nu, magie nu există. Ar fi frumos să fie aşa, dar realitatea te înţeapă mereu între băseşti, când ţi-e lumea mai dragă. Miracolul nu te ajută, eventual îţi susţine creierii întregi. E ca în bancul cu peştişorul de aur: un nebun prinde peştişorul de aur, ca să îl elibereze i se promite îndeplinirea a 3 dorinţe. Vreau să mă fac bine! Spuf, şi gata. Au! M-am făcut bine, căca-m-aş! M-am căcat, să-nnebunesc! Şi tot acolo s-a ajuns.
Singurul care poate face ceva, eşti tu. Do or do not. There is no try. There is no hope.

Însă, problema care mă frământă pe mine este alta. Gândindu-mă la acel tată ubernorocos, care a scăpat cu viaţă dintr-o încercare dificilă, mă întreb:
CE SE ÎNTÂMPLĂ ATUNCI CÂND EŞTI OBLIGAT SĂ NU FACI? LA CE TE AJUTĂ SPERANŢA, BĂI DOMNU' BĂSESC? SPERANŢA ÎN CE?

The Fucking Tripod

Anul acesta, nu sunt pătruns de spiritul crăciunesc. Nu mă interesează cadourile, mesaje nu cred că voi mai trimite. Ce să urez? "La mulţi ani (ca să cotizezi la stat mai cu spor), să ai bani (de facturi), maşini (cu rezervorul plin de benzină), sănatate (ca să nu mori prin spitale), viloace (ca să ajuţi săracii rechini imobiliari să-şi vândă marfa), coteţ la câine (izolat, de iarnă, că cică aşa e legea acum), lumină în suflet (la bec, ţi-au tăiat-o de mult), încredere (în promisiunle aleşilor) şi spirit plin de credinţă (în apropierea reformei)"? Cică aşa se face, aşa este frumos, asta este tradiţia. La fel cum masa trebuie să fie plină de cele cuvenite, la fel cum colindele răsună musai, din orice aparat de radio. Doar că eu nu le mai ascult. M-am plictisit de ele. Îmi doresc să aud un singur colind, care este departe, prea departe.
Pentru mine este vremea bilanţului de sfârşit de an. Un an greu, în care am pierdut mult, am reînvăţat să lupt pentru un scop. Nu mai pot cu jegurile infecte care ne populează capu' la stat, aşa că vă propun un mic slalom printre ce a fost, şi ce este acum. Nu ştiu ce va mai fi.

Pentru Iulian şi Andreea. Mi-e dor de voi, nebunilor.
Pentru Ellie. Cum oare mă mai suporţi? De ce poţi să mă aşezi mereu şi mereu, pe traiectoria corectă?
Pentru Julie. Îmi pare rău, aşa a fost să fie.
Pentru cele 2 Roxane. Aţi fost acolo, când am avut nevoie de voi. Mulţumesc.
Pentru Oana. Nu am mai vorbit de ceva vreme.
Pentru Mădălina. Mă faci să mă simt ca un om. În prezenţa ta sunt mai bun, mai lucid, mai visător (se poate spune că eşti propria mea sărbătoare??). Cu tine mă simt netemător, deşi orice urmă de curaj dispare înaintea ta. Iartă-mă pentru tâmpeniile pe care le fac mereu şi mereu, fără oprelişte.

Dacă ar fi să-l întreb pe Oreste, în urma unui calcul simplu mi-ar spune că viaţa îmi este guvernată de cifra 7 - nu foarte favorabilă, după cum spun unii. Nu cred în numerologie, nu mă interesează aspectul, dar asta cică ar fi cifra destinului meu. Mda, şi mi se frânge!
Dacă ar fi să privesc în trecut, aş vedea că întotdeauna am stat în umbra lui 3. Întotdeauna, existenţa mi-am dus-o între laturile unui triunghi, în care un punct, unul singur, eram eu. Eu, şi încă 2. Întotdeauna a fost aşa. Chiar şi cicatricile de la diverse lovituri sau julituri, din vremea tinereţilor mele ancestrale, erau câte 3. Unu, doi, trei. 3 puncte care dacă le uneai, formau întotdeauna o figură geometrică cu 3 laturi.

În vremea studenţiei, eram 3 prieteni. Râdeam împreună, plângeam împreună, mâncam înpreună, făceam foamea împreună, cutreieram oraşul împreună, picam examene împreună. Haleam orez cât tot neamul chinez(esc) la un loc, băgam pe nerăsuflate câte o pită cu fasole, beam cu nesaţ o cană de vin fiert la vreo crâşmă studenţească, ne adunam prin câte o baie de cămin şi ţineam adevărate recitaluri de chitară şi lălăială, kilăream cu voluptate roiul de gândaci care ne cutreiera prin dulapuri, ne toceam minţile în vreo sală de lectură jigărită şi plină de mucegai, ne adunam să punem de vreo tocană searbădă, dar, de cele mai multe ori, se lăsa cu o clacă multicoloră. Întotdeauna, noi eram împreună. A tunat şi ne-a adunat. Cei 3 muschetari. Toţi, Doamne, şi toţi 3. Cei 3 care au speriat Vestul, Estul şi reszul punctelor cardinale. Eram Happy Tree Friends şi nu ne păsa de nimic. Eram dilimaci, români adevăraţi. Eram The Tripod. "The Fucking Tripod", cum ne plăcea să ne să alintăm.
"It's nice to be important, but it's more important to be nice". Aşa spunea dragul de Iulii, când vroia să rupă gura târgului cu inteligenţa sa. Şi asta era singura regulă pe care o aplicam cu toţii. Noi eram nice, cu noi înşine. Ne ajungea atât, restul nu mai conta. Ne-am promis că întotdeauna va fi aşa.
Anii au trecut, fiecare a mers pe calea lui. Fiecare şi-a găsit perechea, timpul a început să prindă viteză, să alerge prea repede pentru gusturile noastre. The Tripod se destrăma. The Tripod s-a destrămat, încet şi sigur...doar pentru a se forma din nou. Alţi membri, întotdeauna eu. Din nou, în formaţie completă de tripleţi. Unii au plecat, alţii au venit. Ne-a unit U.M.P.-ul. natal. Am început timid şi cu paşi mărunţi, dar siguri. Timpul ne-a unit. Cu timpul, ne-am dat pe brazdă. Cu timpul şi din prostia mea, trepiedul iar a început să şchioapete, apoi iar s-a reunit, cu mici schimbări. Eram 3, noi 3. Pentru câtă vreme? Pentru atât cât trebuia.

Uneori, am fost a treia roată la bicicletă. Uneori am fost pur şi simplu al treilea membru al unui cuplu. Uneori am fost vinovat, uneori am interpretat greşit realitatea. Nu a mai contat ce am vrut eu. A trebuit să renunţ la multe şi să merg mai departe. Uneori am fost doar eu, singur.

Acum suntem tot 3. Răsfiraţi prin lume, dar 3. Bucurii şi necazuri, pe toate ni le povestim. Fără ei, nu aş fi reuşit să depăşesc unele momente, mai dificile..
Acum, când am ceva pe suflet, scriu...scriu ca să mă eliberez, scriu cu aviditatea unui nebun. Scriu frânturi de idei, tâmpenii de cele mai multe ori, dar undeva, departe, cineva mi le citeşte. Nu ştiu cum reuşeşte să le găsească logica. Nu ştiu cum are atâta răbdare. Nu ştiu de unde are atâta putere să mă susţină. Nu îi voi putea mulţumi niciodată îndeajuns, pentru asta.
Acum scriu, pentru că nu mai ştiu cum să îmi părăsesc propria lume. Scriu pentru o singură persoană, scriu pentru că nu mai pot vorbi (cu oralul stau foarte prost, după cum mi-a spus cinva). Scriu, pentru că nu pot să spun ce simt, pentru că doar atunci nu trebuie să mă mai prefac.

Acum, nu ştiu ce va mai fi. Am momente când doar o ascult, momente când cuvintele mi se încurcă în corzile vocale şi se rup. O privesc năuc şi scriu pentru că o ascult, pentru că este cu mine în acele momente.
Acum, cifra 3 păleşte. Oare ce va urma?