Oare pe unde umbli, tu Vlade?

Motto:
“Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punînd mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”
[Mihai Eminescu - Srisoarea III]

Sunt total toropit de tonele de dobitocenie care huzuresc pe străzile obştescului nostru tărâm, sunt sufocat de-a dreptul de şmecherii împuţiţi care se cred că moţul mai mare şi mai potent!!! Nu mai pot! Serios! Deşi funcţionez pe minimul de rezerve psihice, nu mă pot opri să nu observ ce porcării în sânge se mai întâmplă plin ţărişoara asta care se spune că este (şi) a mea.

Jurnalele de astăzi au explodat de ştiri cu cretini handicapaţi care s-au luat la bătaie. “Domneşte legea bâtelor, a pumnului şi a terorii”. Hai mă, nu mă-nnebuni!!! Nu mai spune….Eu zic că domneşte legea fiarelor turbate! Se duc oamenii cu mic, cu mare să bea şi ei un grătar şi să mănânce o tărie, se îmbată ca porcii cu trichină la mansardă, apoi se iau la bătaie; şi cică forţele de ordine au fost neputincioase….
Păi trebuia să facă un cordon în jurul lor (pentru a-i proteja pe ăia mai întregi cu creierii) şi să se uite la animale cum se căsăpesc! Mai scuipau şi ei seminţe la o iarbă verde, mai îi încurajau pe participanţi (“Vezi că ăla se ridică de jos! Dă-i în dinţi, nu-l lăsa! Fă-i ficaţii terci! Fă-l tochitură în sânge! Joacă-l în picioare!”) şi uite-aşa scăpa lumea de nişte nărozi. Dacă mai supravieţuia unu’…îl încătruşau şi îl aruncau la răcoare, prin vreo minunăţie de carceră autohtonă!

La fel cum ar fi trebuit să se facă şi acum câteva zile cu debilii ăia de suporteri, care şi-au dat omor în nu ştiu ce gură de metrou! Păi dacă vi s-a facut de jumuleală…scărpinaţi-vă liniştiţi, măi tată! Cine sunt eu să intervin? Cine este Poliţia, cine sunt mascaţii, de au voie să îngrădească libertatea cetăţeanului? Dacă la nebun i s-a făcut de crăpat, de ce să îl oprim? Ba dimpotrivă, instituţiile statului chiar ar trebui să sprijine gândeala liberă! Dacă unu’ vrea să crape, poliţia ar trebui să zică: “Dar se poate aşa ceva, dragă conaţionalule?? Vreţi să vă ajut în vreun fel???...Să vă ung frânghia cu ulei, să vă împrumut tofa sau pistolul? Trage el cam strâmb, dar dacă vi-l îndesaţi pe gât – şi vă rugaţi puţin, garantez că are efect!”

Ce oprelişti de intrare pe teren? Ce amenzi, suspendări şi alte vrăjeli fără efect?? Suporterii care nu au apucat să evolueze la stadiul de om, care sunt nişte câini demenţi (şi aici nu mă refer la echipa aia cu poreclă canină), nu trebuie linşaţi? Bătrânii noştri spuneau ceva de lupul cu năravul…Păi ăla care ia amendă, credeţi că nu va mai ridica pumnul în viaţa lui??? I se-mbrăhăne lui până în fundul inimii de hârtia aia nenorocită…Pentru că jivina face tot ce ştie ea!
Chiar şi buricul ăla purulent al ţării (De fapt, ce zic eu?? Al planetei, chiar al universului, dacă locul este vacant) gălgâie de proşti alcoolici, bătăuşi până-n pânze şi jmecheri pân’ la Dumnezeu! Nu ştiu de unde tot ies aşa ca gândacii ciumaţi, de ce căruţa lor fără fund s-a răsturat la noi la Românica, dar cronica cotidiană nu minte (din păcate).

Puţintel cam violent în cuget, simţiri şi-n exprimare??? Nimic nu mi se pare prea bland, pentru lighioile astea spurcate!! Plus că, că m-am săturat până peste cap!!!!! Ţepeş nu mai are cum să vină să le îndese teapa în fundu’ gâtului sau să dea foc la puşcării şi case de nebuni (deşi, pe cuvânt că dacă ar fi posibil, aş face câteva sedinţe de spiritism şi l-aş invoca pentru o mică asanare morală)….iar descreieraţii văd că se măresc în număr!
Şi mai ştiu că din păcate, oricât mi-aş dori eu, aşa ceva nu se va îndeplini. Dar pe cuvânt că ar fi frumos….şi mult mai eficient pentru procesul de educare al neamului!

Liniştea unei armonii

By Krrish

4M.M. with love

Aerul îmbâcsit de amoniac putrezit, astringent şi uşor acid mă sufocă, îmi pătrunde în gât şi îl scorojeşte celulă cu celulă; apoi porneşte în molcom în jos, arzîndu-mi traheea şi înţepîndu-mi bronhiile, mai abitir ca un roi de albine furioase. Gura îmi este acoperită cu ceva moale şi caustic, care îmi fierbe sângele din obraz; stomacul s-a prefăcut într-un vârtej de văpaie dogorindă care se roteşte încet şi precis, ca un ceasornic. Nu mă pot mişca, deşi nu simt nimic care să îmi ţintuiască carnea de podea. “Este doar o amorţeală…” îmi spun în gând, făcînd sforţări să îmi controlez gongul bezmetic din piept; “Doar o amorţeală…Va trece…”

Încerc să mă gândesc la ceva, dar creierul îmi este golit de gânduri; mă silesc să îmi amintesc ceva, o scenă petrecută de curând, însă acel glob translucid de informaţie parcă nu mai este la locul lui…”Poate cineva s-a jucat cu el şi din neatenţie, l-a spart”. Mă chinui să îmi fixez un reper în minte….dar nu îl găsesc. Oriunde îmi întorc atenţia, numai beznă. Lipicioasă şi clocotită, ea mă învăluie ca un giulgiu, îmi ticăie regulat în urechi.
Încep să explorez odaia în care mă găsesc. Dar… tavanul este mult prea jos! Îmi pot simţi răsuflarea cum se loveşte de ceva dur, apoi mi se răspândeşte caldă pe faţă. Camera este mult prea strâmtă…o fi vreo glumă? M-au văzut că dorm liniştită, aşa că mi-au îngrădit patul?
Deschid ochii cât de larg pot, dar nu răzbat prin pătura de întuneric fierbinte care mă înconjoară. Pe frunte simt cum se formează picături mari de sudoare, care îmi alunecă spre tâmple, îmi intră în ochi sau îmi sărează buzele toropite de usturime. Încerc să strig, însă nu îmi iese decât un gâjâit diform, care îmi plezneşte cu forţă în timpane, apoi sapă fără grabă spre creier. Bulbii dogoritori ai ochilor mi se rotesc deznădăjduiţi în toate direcţiile, însă nu pot zări nici măcar o fărâmă de lumină. Parcă aş fi închisă într-un cavou….
Reuşesc să îmi ridic o palmă, iar degetele încep să pipăie frenetic în jur; dar peste tot dau numai de ceva aspru şi ondulat, o substanţă semifluidă, care îşi modifică forma sub atingerea mea. Încerc să trag de ea…dar parcă ai încerca să jupoi un urs, doar cu unghiile; nu se clinteşte nici măcar un milimetru, deşi braţul îmi arde de efort. “Şi totuşi, părea atât de simplu!”


Simţurile îmi sunt în alertă. Nu îmi pot deschide ochii, dar în urechi îmi fâşie calm, într-o armonie lină, ceva care mă linişteşte; pentru unii care stau mai prost cu nervii, poate li s-ar părea deranjant; nu şi mie. Eu întotdeauna am fost lăudată pentru răbdarea supra-omenească de care dau dovadă, mai ales că ştiu cu siguranţă că se va termina – nu ştiu de unde am această presimţire, dar numai ea îmi băzâie prin cap, nestatornică ca un bondar întărâtat; simt că mai am puţin de îndurat prezenţa oboselii, apoi ea va dispărea pentru totdeauna, închis+ într-o lume la care nu voi mai putea ajunge niciodată. Cu o strădanie îngrozitoare, reuşesc să îmi ridic câteva gene...doar pentru a vedea o flăcăruie gălbuie, neclară şi tremurătoare.
Un oftat senin şi dureros îmi sfâşie pieptul.

Am reuşit să îmi stabilesc câteva coordonate şi se dovedeşte din ce în ce mai mult că odăiţa mea este o celulă (gând care îmi trimite săgeţi de gheaţă prin sânge, răcorindu-l). Reuşesc să îmi eliberez mâinile cu totul din toropeală şi imediat testez rezistenţa tavanului. Doar că, deşi îming fără milă, el nu se clinteşte din loc. Stă impasibil deasupra mea, înăbuşitor de aproape.Hidos de aproape...

O scânteie de lumină fragedă şi lăptoasă pluteşte stingher prin univers...doar o pată alburie într-o lume de smoală. Stă în nemişcare, dar timpul trece peste ea cu o viteză ameţitoare şi rece. Se opreşte din imobilitatea ei, devine mai strălucitoare şi iar porneşte în cursa-i nebună. Planurile se inversează cu repeziciune, materia şi energia colapsează în haos, apoi renaşte din frânturi temporale, atipice. Bezna se învârte, se zvârcoleşte fără speranţă; se retrage înfiorată, apoi se aruncă cu şi mai mare lăcomie în nemărginirea absolută. O îmbrăţişează duios şi iar se retrage timid în strânsoarea imperturbabilă a spaţiului. Un joc al infinitului absolut, peste care micuţa licărire de lumină vie trece impasibilă, continuîndu-şi solitar şi nesigur ascendenţa spre o culme nevăzută şi neştiută de nimeni

Încep să mă sufoc. Fluidul acela rigid parcă mă înlănţuie, mă strânge din ce în ce mai deznădăjduit. Pieptul mi se umflă nesăţios, parcă vrînd să expulzeze sufletul în alte dimensiuni. Închisoarea mi se strânge treptat, devine mai mică, mai strâmtă, iar înunericul îmi inundă plămânii arşi. Respiraţia mi se striveşte nemiloasă de obraz, tâmplele îmi zvâcnesc şi unghiile zgârie neputinciase duritatea zgrunţuită a pardoselii. Încerc să mă ridic, însă capul îmi explodează în mii de fărâme arzînde. Trupul mi se frânge sub greutatea întunericului, sudoarea mi se topeşte în piele. Îmi simt craniul încins de un fier înroşit. Încerc din nou să strig, însă timpanele mi se transformă într-o ploie de cioburi incandescente, care îmi străpung ochii şi îmi pătrund haotic în inimă. Prin toată această nebunie, disting totuşi un un foşnet de mătase nisipoasă aruncată peste plafonul meu. Cred că visez, că am halucinaţii, dar încerc din nou să strig....doar pentru a mă sfâşia în bucăţi sângerânde. Şi încep să disting câteva cuvinte zdrenţuite:
- ...şn...pme...eeeeeeeeeeeeeeeee.........ze...că...
Apoi, cu un urlet de uragan, sunetul năvăleşte cu o furie ucigaşă în creierul meu cicatrizat de suferinţă:
- Veşnica pomenireeeeeeeeeeeeeeeeee....Dumnezeu s-o odihnească!

Pereţii se schimonosesc în paragină, lumina se năpusteşte spre mine, infinitul bleu al cerului brodat cu nori aurii mă cheamă...

Din pământul răvăşit, cleios şi ud de lacrimi, o sclipire informă se avântă avidă în văzduhul nesfârşit.

NOTĂ: Prosoapele legate de coroanele de flori - ce erau sprijinite de zidul bisericii - nu s-au furat, cum am înţeles că este tradiţia într-un anumit glorios land de (ne)cios.

“Cogito ergo sum”, sau mai pe româneşte “Cujet deci mă situiesc într-un loc din spaţiu”

Motto:
“Omul este o trestie”
[Blaise Pascal]

Mă scârbeşte peste poate cacariseala asta de la guvernare, curvăsăreala cu Udrea, declaraţiile ei exagerate şi halul de tupeu scrofesc cu care se contrazice singură, de la o secundă la alta. Icnesc numai vorbe de asumare şi miliarde de oameni care au privit spotul “Land of choice”, printre 2-3 scuipaturi printre dinţi pentru echipa adversă. Mi se scorojeşte neuronul când îi aud pe chiombii ăştia, care se dau de ceasul morţii să facă ei un plan anti-criză măcar bun de urinat pe el.
Şi cum tocmai m-a pocnit o stare metafizică de meditaţie, măcar pentru o perioadă, m-am retras; vreau să fiu doar eu şi cu mine...singur...Vreau doar să opresc timpul şi să aud cum creşte piatra aruncată prin iarbă.

Odată, un mare filosof a fost întrebat care este cea mai mare măsură a înţelepciunii. După ce a stat puţin să se gândească, el a spus: “Permanentul gând la moarte. Pentru că aşa vei şti să preţuieşti fiecare secundă a vieţii, aşa vei învăţa să fi fericit”.
Şi nu că m-aş intitula vreun eu-geniu sau cine ştie ce deşteptăciune, dar sunt momente când mă întreb: “Ce simte un om, atunci când moare?....De ce, în momentul fatal suspină uşurat, apoi un zâmbet timid îi înfloreşte pe buze? La ce se gândeşte atunci? De ce numai odihna veşnică îi dă acea pace interioară, care i se răsfrânge pe chip luminoasă şi armonioasă? De ce ochii îi ard cu nesaţ câteva clipe, apoi se sting pentru totdeauna? Ce reacţii biochimice se petrec în trupuşorul acela al lui, când viaţa îl părăseşte? De ce inima se opreşte aşa dintr-o dată, şi corpul îşi pierde căldura? Cine hotărăşte acest moment şi mai ales, de ce? Ce se întâmplă cu spiritul lui, cu flacăra aceea care îi dădea putere să vorbească, să cânte, să mănânce?” Probabil că dacă m-aş fi născut în India sau China, m-aş întreba dacă, în momentul morţii, omul are vreo viziune a vieţilor trecute….Şi dacă da, aceasta a câta reîncarnare a fost? A terminat cu şirul acesta de preumblări trecătoare şi s-a unit, în sfârşit cu Divinitatea în Nirvana?
Aş vrea să ştiu răspunsul…Uneori sincer, doar asta aş vrea. Însă, nu cred că aş mai fi om dacă le-aş şti…

Omul este format dintr-o ţărână vremelnică şi ceva immaterial, o energie veşnică, pe care nimeni nu a putut să o descifreze. Şi atunci…noi suntem muritori, sau nemuritori? Acum ceva vreme, obişnuiam să cred că un corp nu poate avea două stări, în acelaşi timp; deşi…dacă stau să mă gândesc, la un moment dat, o materie poate fi gaz-lichid, sau lichid-solid. (2 într-unul, ca la o promoţie de Paşte sau de Crăciun…) Presupun că şi noi suntem…doar nişte biete molecule atipice, suspendate cu precizie chiar în acea clipă infinită.
Suntem nişte fiinţe duale, fără putinţă de tăgadă…

P.S.: Este ciudat cum în momentele mai dificile, mintea se separă de suflet şi acţionează cu totul independent de acesta (sau măcar, la mine aşa se întâmplă – o fi acesta unuil din semnele primordiale ale demenţei???) Ea este glacială, cugetînd lent orice moment al viitorului cu calm şi linişte implacabilă, în timp ce emoţiile se revarsă incontrolabil în suflet, ca un râu umflat de ploaie…de apă…de lacrimi...
Dărâmă totul în cale, rupe orice zăgaz. Distruge orice şi pe oricine…

Dacă ar fi să aleg, uneori aş vrea să fiu doar o flacără de raţiune pură, pierdută în infinitul universului. Nu o stâncă, care se spune că rezistă la orice; pentru că, la un moment dat, chiar şi ea se macină şi este transformată în cela mai fină pulbere. Aş vrea să fiu ceva imaterial şi abstract, liber de orice ocnstrângere…O văpaie care să ardă totul, să mistuie orice urmă a umaniţăţii…Un fel de Luceafăr de gheaţă separat definitiv de cercul strâmt al oamenilor.

“Gata…mi s-o terminat imaşul. Ia să îl chem eu, acuma, pe Nea’ Poştaşul”


Taxi - Prea sus
Asculta mai multe audio Muzica


Guns'n'Roses - Don't cry
Asculta mai multe audio Muzica