Necuvintele unei alte lumi

Am devenit prea grăbiţi...prea formali şi închistaţi, prea habotnici şi legaţi de sensurile proprii ale vieţii. Nu ne mai îngrijim de spirit, nu mai stăm să savurăm orice moment care trece peste noi, nu mai avem emoţii. Aud mereu: “Învaţă să te bucuri că vezi soarele, că poţi admira florile (cam prăfuite şi uscate, înnecate în smog şi duhoare de carburant ars) de pe marginea şoselelor sau de prin parcuri, că auzi cântecul păsărelelor ascunse prin verdele copt al copacilor; lasă-te purtat de parfumul ierbii proaspete udată de rouă, simte căldura molatecă a soarelui pe piele” Dar eu vă întreb: pe câte persoane aţi văzut făcînd aceste lucruri? Copii au uitat să mai alerge pe pajişti...uneori cred că au uitat ce e aceea natură; tinerii au uitat să mai savureze o carte, întinşi pe o pătură, la umbra unui platan bătrân; maturii, persoanele coapte la minte din toate punctele de vedere, au uitat să mai simtă. Poate doar bătrânii...obosiţi, ei se aşează pe câte o băncuţă scorojită şi privesc pierduţi în zare...realizînd abia acum cât este de schimbat oraşul, cât de mult s-au schimbat ei înşişi; cât este de târziu. A trecut viaţa...
Toţi sunt prea ocupaţi cu împuşcăturile de laser, exploziile şi decapitările monştrilor virtuali, zbânţuielile târzii prin cluburi deocheate şi câştigarea nenorocitelor de hârtii care te ajută să ai o pâine pe masă. Dar ce rost mai au toate acestea, dacă te transformi într-o maşină? Un robot mâncat de rugină, programat pentru o singură sarcină şi atât. Nu mai ai vise, îţi ignori sufletul. Nesocoteşti acea scânteie divină care pâlpâie în tine, pentru că cerinţele ei nu îţi aduc nici un câştig...poate doar nişte timp pierdut, în care puteai face ceva să câştigi nişte bănuţi. Plus că, aşa ceva nu este “cool”; astăzi, trebuie să ieşi în evidenţă, să fii cât mai excentric, cât mai trăznit, cât mai dement şi curv...
Cu toţii suntem prea grăbiţi, prea stresaţi, prea frustraţi ca să mai stăm să simţim, ca să mai gândim. Ce geniu vizionar a putut fi Marele Chaplin, când a întrezărit lumea din “Modern Times”! Un viitor tenebros, fad şi gol, în care oamenii sunt reduşi la nişte simple unelte, la nişte sărace marionete. Nişte umili sclavi ai formelor fără fond, fără dorinţe şi aspiraţii, bieţi copaci desfrunziţi şi găunoşi.

Botezăm, cununăm, participăm la nunţi, plângem când cineva drag trece în nefiinţă…Dar toate acestea se fac doar formal "pentru că aşa trebuie". Doar din gură…ca o manea împuţită. Eşti naş, fără a şti că eşti tatăl spiritual al copilului, cel care uneori are o responsabilitate mai mare decât a părinţilor naturali. Cununi pentru că aşa este bine, pentru a avea noroc în căsnicie şi în viaţă; te căsătoreşti pentru a fi în rândul lumii, faci pomeni pentru că aşa se face. Spui “Te iubesc”, pentru că asta este cea mai rapidă cale de a ajunge peste bunăciunea aia siliconată, sau, ca fată, să te cocoţi călare pe vreun burtos slinos şi transpirat (dar cu contul vomitînd mălai). Când te loveşte îndrăgosteala, promiţi inele din spumă de mare şi cercei din stele…pentru că aşa este clişeul. Te cununi ca să fii sigur(ă) că plăteşti chiria la apartament pe jumătate, ca să ai asigurată o coţăială…Însă, cu toţii uităm că mai întâi de toate, lucrurile astea au o latură spirituală. Acolo unde începe totul, unde se termină totul. La nivel imaterial, unde se întâmplă ceva…ceva care ne schimbă viaţa pentru totdeauna. Trebuie să fie aşa, pentru că noi nu suntem doar nişte organe asamblate într-o învelitoare organică. Avem şi o flacără spirituală, ceva impalpabil care ne îndeamnă să creem, care ne diferenţiază, care ne face unici.
Dar este mai importantă rochia care trebuie să se asorteze cu faţa de masă, tapiţeria scaunelor care trebuie să fie în ton cu pantofii soacrei, tacâmurile care trebuie să fie toate la fel, băutura care trebuie să curgă în valuri, mâncarea ce trebuie să ne îmbuibe maţul. Trebuie să strălucim, să lăsăm lumea cu gura căscată, să fim primii…Ciudat este că, în acestă întrecere cu noi înşine, cu noi care formăm societatea, tot noi pierdem întotdeauna.

Toate nimicniciile astea ne ucid, ne amorţesc cugetul…şi maşinăria aceasta satanică începe să se învârtă cu nişte lucruri banale, care se repetă la nesfârşit, timp de mai mulţi ani. Totul porneşte de la rapiditatea care suntem îndoctrinaţi să ne caracterizeze, de la graba în care suntem obligaţi să trăim.

Rutina ucide abstractul. Omoară sufletul picătură cu picătură, silenţios şi cu calm, ca o otavă perfidă...încât nici nu simţim; realizăm când este prea târziu, când ne trezim într-o dimineaţă şi ne dăm seama că bătrâneţea ne bate la uşă. Suntem prea obosiţi, prea goi, suntem ca nişte ambalaje vechi pe un aliment mucegăit şi plin de viermi. Un vid etern, acoperit de o piele zbârcită şi galbenă, ca un celofan învechit de ani. Atunci ne consolăm...cu înfăptuirea unui ideal de viaţă al aşa-zişilor ADEVĂRAŢII OAMENI: ”Am construit un copac, am sădit un copil, am plantat o casă. (aşa era??) Până la urmă nici nu mai contează....pentru că le-am făcut, deci nu am trăit degeaba pe planetă”
Rutina mă îngrozeşte. Mă îngheaţă numai când o întrezăresc....pentru că automatismul distruge cugetul, limitează libertatea sufletuluişi a minţii. Dai prietenei flori, şi ea te sărută; faci asta în fiecare zi, apoi începi să te întrebi: chiar ai plăcerea să o cadoriseşti zilnic? Pupicul ei se naşte din recunoştinţă, din fericirea care trebuie să o împărtăşească, sau este doar un reflex, un instinc?

Poate de aceea îmi place atât de mult să scriu...pentru că întotdeauna apare ceva nou, care nimiceşte obişnuinţa. Deşi fondul este în principiu acelaşi, mă simt ca într-o nesfârşită sală a oglinzilor...în care acelaşi obiect este reflectat iar şi iar, dar niciodată la fel. Întotdeauna descopăr noi dimensiuni, noi forme, noi laturi ale aceluiaşi fundal...şi îmi place la nebunie să le explorez, să le exploatez, să ajung acolo unde nimeni nu a mai ajuns; în propria mea lume...care este atât de mare şi de complexă pe cât îi permit eu să fie.

Poate de aceea iubesc atât de mult cultura niponă. O ţară de legendă, copil binecuvântat al zeilor. Locul de origine al soarelui, care a dat naştere melancolicelor poezii haiku şi sensibilei arte florale ikebana. Poporul care a transformat orice banalitate a vieţii, într-un adevărat ceremonial....Obârşia samurailor, a onoarei, curajului, altruismului. Şi mai nou, stâlpul întregii noastre civilizaţii (părintele management-ului calităţii nu este W.E Deming sau J.M. Juran, ci Kaouru Ishikawa sau Genichi Toguchi, cei care au pus bazele întregului concept; americanii şi europenii doar l-au dezvoltat)...Tărâmul florilor de sakura, în care primordială este curăţenia morală (şi fizică – pe vremea când europenii erau plini de păduchi şi de murdărie şi credeau că apa dăunează grav sănătăţii, japonezii aveau o adevărată tehnologie a îmbăiatului) a persoanei, dezvoltarea în duh si abia apoi în plan concret.
Ei încă mai au nişte norme care să le conducă societatea, încă mai cred în justiţie şi onestitate, în puterea voinţei şi a sentimentelor. Încă au o cale pe care să o străbată....

Poate de aceea sunt doar o pată întunecată şi diformă, dintr-o lume plină de umbre şi regrete. Un univers dezolant şi rece, care mă consumă, moleculă cu moleculă. Care ne consumă, încet şi sigur, pe toţi.

4U. Just listen and...dream on, dear flower.

Ikimono Gakari - Sakura
Asculta mai multe audio Diverse

A fi spartan, sau a nu fi deloc?

Conform unui studiu efectuat de specialiştii europeni, în Românica noastră mult iubită se moare mult mai repede decât în ţările vest-europene....cam cu vreo 10-15 ani mai repede. De ce? Pentru că românul are o dietă total anapoda, iubeşte sedentarismul, iar sportul preferat este aruncatul cu privirea la nişte obosiţi care fugăresc o minge....
Teoretic, cam aşa este. Pentru că, numai acum câteva săptămâni am fost bombardaţi cu imagini ale burtăloşilor de conaţionali ce mergeau în concediu cu familia, la un grătărel în aer curat de munte. Cică asta este vacanţa ideală, aşa este sănătos: să bagi câteva kile’ de lipide porceşti, apoi să stai cu slănina revărsată pe pătură, să ţi-o sfârâie puţin soarele, în timp ce moţăi în faţa unui tv. model sport şi te mai bâzâie câteva muşte needucate. A!! Plus beţii crâncene în fiecare seară, în faţa unui foc uriaş, de tabără.
Cam aceasta înseamnă odihna pentru majoritatea rumânilor cu gâtul lănţos şi juniorul ascuns sub muntele de grăsime abdominală...deşi eu am învăţat prin clasa a doua, că intelectul se hodine cel mai bine prin solicitarea fizică a organismului. Dar dacă aşa este în rândul lumii....nu mai am ce comenta, pentru că oricum nu ascultă nimeni.

Însă, aceasta este doar o latură a problemei. Pentru că în toată ecuaţia asta cu speranţa de viaţă, mai intervine şi nivelul de trai (care, după părerea mea, are o importanţă covârşitoare). Românii nu au grijă de sănătatea lor...GREŞIT! Nu au bani, să aibă grijă de sănătatea lor!
De exemplu: se spune că fiecare persoană trebuie să facă minim 2 vizite anual, la stomatolog; realitatea este că omul de rând se duce acolo doar când are falca cât un balon cu aer cald...pentru că doctorul nu te tratează pe râs, nici pe ochi frumoşi; şi când ai salariul numărat până la ultimul ban pentru facturi şi pâinea zilnică, credeţi-mă că se vede o gaură de 30-50 de lei la buget. Ăia poa’ să-ţi ia corentul, dacă nu ai 2 lei să plăteşti factur’li. Aşa că sănătea trece pe planul secund...deşi în popor se spune că cel mai de lucru preţ pe lume, este taman sănătatea – care o menţii doar cu ajutorul lui Dumnezeu la cote acceptabile.
Se spune că românii nu au o dietă corespunzătoare. Dar sincer, mi se pare cam greu să ai aşa ceva, când felurile tale de mâncare într-o zi sunt un ceai cu 2 covrigi vechi şi o farfurie de ciorbă de lobodă (asta e pe ideea “mănânci ce vrei, numa’ să n-alegi”). Pentru delicatesele astea, o mamă tocmai şi-a dat astăzi viaţa, acoperită de pământul pe care îl scormonea, în speranţa că va găsi ceva fier vechi ce ar fi putut fi valorificat. Şi atunci....te mai interesează de masa aia ca în carte? Sănătos sau nu, cu sau fără principii alimentare, stomacul îţi face gălăgie şi trebuie umplut cu ceva. “Este grele viaţa” – cum spunea cineva – dar mai greu este să ai ceva pe masă în fiecare zi. Şi mai este o posibilitate la capitolul acesta: am cunoscut agenţi de vânzări ale unor firme celebre de industrie alimentară, care erau la volan aproape 18 ore zilnic. Odihna era reprezentată de scurte moţăieli prin parcări, iar mesele...câteva cornuri din benzinării, energizante şi cafele cu ghiotura. Nu conta decât să ai ceva în stomac şi să poţi conduce cât mai bine maşina. Atât! Mesele cu o supă caldă erau de vis, iar despre respectarea principiilor alimentare...era ceva gen I. Asimov sau F. Herbert pentru un săpător la şanţuri, analfabet.
Se spune că românul nu face sport; păi nu vi se pare cam greu să mai ai chef de alergat, după 14-18 ore petrecute la lucru? Plus că vii acasă şi acolo apar alte mici treburi...de-ale gospodăriei. Şi în câteva ore trebuie să le termini şi să fii şi fresh pentru a doua zi de lucru. De o sală de fittness, ce să mai zic? Ceva care are abonamentul lunar cât o factură de gaze? Să vedem ce alegi...între a merge la o sală cu aparate prost întreţinute, plină de smecheri cefăloşi în maiele (noul plural de cartier al substantivului “maiou”) cu burtă şi şlapi, fără antrenor profesionist sau nutriţionist, şi între a crăpa de frig la iarnă, în propria-ţi locuinţă. “Hmmmm…that’s a tough one!” – cum ar spune americanul.
Nu au grijă de siluetă şi de dietă vacile de divenii ingurgitatoare de cârnaţ cu cartofi franţuzeşti şi Don Juanii de Dorobanţi, cu circumvoluţiuni de gel pe creier…care au toate posibilităţile să devină campioni ai vieţii sănătoase. Tocmai ăia binecuvântaţi de soartă, norocoşi şi inteligeţi…care trag….adică se flatulează cu miros de trandafir şi sforâie în ritm de Bach-ul Minune. Cum vreţi să se îngrijească de asta un amărât care abia îmbucă pită cu pâine şi bea o cană de apă, ca să se umfle? Cineva mult prea înghesuit în colţul supravieţuirii?

Culmea este alta: pe termen lung, adică cam după 30 de ani, toate căcaturile astea încep să iasă la suprafaţă, sub formă de diferite boli. Dacă aşa ceva apare la un bogat slăninos, el dă fuguţa la vreo clinică din străinătate şi îşi mai prelungeşte viaţa. Dacă boala apare la cineva mai…lipsit de posibilităţi materiale, o duce pe tăcute cât poate, apoi crapă: aşa i-a fost soarta….ce să îi faci? Ne putem pune noi de-a curmezişul????
Nu prea înţeleg societatea, dar văd că absolut totul se rezumă la bani. Chiar şi viaţa unui om….mai ales viaţa unui om. Nu contează bolboresilele alea ideologice sau principiale…pentru că, în caz concret, “Ai money – lovestorz; n-ai money, I’m sorry”. Atât şi nimic mai mult.

De fapt, în Românica există 2 Românici: una dement de strălucitoare, a snobilor împuţiţi, care consideră că idealul în viaţa unui om este să ai abdomenul mai voluminos ca un deal subcarpatic, pe care îi doare fix la inima curului de criza ecnomică (cum am văzut odată, într-un reportaj de la o discotecă de fitze în Mamaia; un umflat cu un şomogoiog de bălegar în loc de creier se întreba amuzat şi ironic: “Ce e aia Criză? Are you talking to me?” Asta în condiţiile în care în altă parte a ţării, câteva mii de şomeri se întrebau ce vor mânca la masa de seară…şi o mamă moare îngropată sub un maldăr de pământ, pentru că nu voia decât să aibă ce le pune pe masă copiilor ei). Este ţărişoara tunagiilor imobiliari, a smecherilor cu scuipat la gură, gel în cap şi portofelul doldora, care au pretenţia că sunt kitch-oşi domni occidentali – cu capul mult prea ocupat de boambe siliconate, ca să se mai gândească la viaţă sănătoasă şi sport (“Îngâ, îngâ, groh, groh”). Şi pe undeva, printre gunoie şi lipsuri, o Românie incredibil de neagră, a “obişnuiţilor” care abia îşi duc viaţa de azi-pe-mâine, a robilor care muncesc de le “iese” ochii, a celor cu lipsuri care ar vrea să facă multe, dar nu au posibilităţi materiale. Nici măcar a alerga de chiauni pe câmpuri…pentru că asta face foame, iar ghiorăiala maţelor este cel mai nociv lucru inventat pe lume.



Pe scurt: habar nu am în ce dimensiune trăieşte tărişoara asta, dar este clar că în aia în care este toate planeta, nu suntem. La noi nu există Codul Muncii: eşti doar un sclav care lucră pentru pentru şef...şi îl asculţi orbeşte şi îl lingi şi-n cur, dacă vrei să mai ai şi mâine un rahat de venit, dar asigurat. Nu există sistem sanitar...poţi să îţi dai duhul dintr-o răceală. Nu există viaţă şi dietă sănătoasă...doar viaţă şi mâncare. Zile searbede şi ce ai de haleală, când ai.

P.S.: După cele de mai sus, poate pot părea pesimist, chiar morbid. Dar eu întotdeauna am judecat nivelul de trai al unei ţări, după starea majorităţii locuitorilor ei; iar la noi...cam asta este majoritatea.
Trăiască landul de (no) chois!

cccccccccc

UPDATE: Un dicton de pe vremea tinereţii mele, spunea cam aşa: "Mens sana in corpore sano"; asta să fie cauza pentru care mult iubiţii aleşi au o aşa tochitură neuronală prin dovleac? Pentru că au nişte diformităţi de corpuri? Sau au burtoaca prea balonată, deci şi mintea este chisăliţă?

Cine a fost mai întâi: Burta, sau celulul cu axon şi dendrite bolînde?

Ne-a încălecat râsu’-plânsu’

“Dacă prostia ar durea, mulţi s-ar tăvăli în chinuri”. Aşa se spune. Dar nimeni nu se aşteaptă ca vorba aceasta să devină realitate. Nimeni nu visează la acest lucru, nimeni nu se strofocă să îl ducă la îndeplinire. Ce mai? Nimeni nu îşi bate capul cu nişte simple vorbe aruncate în Vântul Schimbării (nu contra – pentru că ştim cu toţii ce se întâmplă când execuţi vreo acţiune împotriva vântului).
Şi totuşi...deşi la nivelul mentalităţii mondiale, plaiurile noastre nu se înscriu în competiţia pentru titlul de “ţară a tuturor posibilităţilor”, pentru cunoscători, ele (adică picioarele şi gurile noastre de Rai ) au câştigat de mult trofeul, centura, sticla de şampanie, banderola, şi cam tot ce este de câştigat la categoria asta. Deci, mi se pare firesc ca într-un asemenea spaţiu miraculos ca totul să prindă viaţă, iar irealul să devină real. Chiar şi vorbele aruncate aiurea pot trece în profanul zilnic...ceea ce ar înseamna că prostia ucide pe capete! Nu alcoolul, nu viteza, nu neglijenţa, nu oboseala...ci imbecilitatea în stare pură, bine hrănită şi grăsană cât un porc numa’ bun de tăiat la Ignat. Neghiobia noastră cea de toate zilele, în care ne scăldăm zilnic, plini de voioşie şi nesaţ.

De când este la începutul claselor primare, elevul învaţă să nu înceapă să scrie din partea de jos a paginii, pentru că se va murdări de cerneală (sau pastă, sau mină de creion). Plus că nicăieri pe planetă nu se scrie de jos în sus (chiar dacă se mai scrie pe verticală sau de la stânga la dreapta...niciodată de jos în sus). Aceeaşi logică este şi în pictură: prichindelul învaţă că nu se pictează de jos în sus, pentru că se morfoleşte de culoare (chiar dacă proporţiile le mai nimereşte, sau le respectă cu sfinţenie). Aşa este logica unor lucruri...începutul lor este de sus.
Păi şi atunci cine i-a pus pe meseriaşii ăia a lu' peşte să dărâme un zid de la temelie? Chiar dacă aşa ar fi hotărât vreun inginer care trăieşte într-o lume cu susu-n-jos, tu, ca muncitor, nu ai creier să te gândeşti că dacă distrugi fundamentul, peretele ăla, nenorocitul, îţi pică fix în cap? Cam cât ia să gândeşti chestia asta? Sau la noi nu se merge pe învăţăminte apriori şi totul trebuie experimentat întâi, ca să vezi ce se poate întâmpla? Sau poate moartea pe şantier luptă cu disperare să devină sport naţional? (pe principiul “Luptăm, luptăm – murim - şi câştigăm!”)

O să spuneţi, probabil, că mi-ar cam trebui o dunguliţă roşie şi năstruşnică la buletin; însă, sincer vă spun: când am auzit că unii s-au apucat să dărâne un perete de la bază, eu m-am pus pe râs. Un râs din acela isteric, cu lacrimi şi dureri de stomac...care s-a cam întrerupt brusc, când am auzit că a murit un om din toată porcăria asta. (care, nesimţitul, nici nu purta echipament de protecţie...). Eu nu am auzit de vreun echipament anti-prostie. Şi oricum...dacă ar fi avut vestă reflectorizantă, mănuşi, cască şi alte porcării din astea, bucăţile de beton căzînde (adică în cădere) îl ocoleau? Se speriau de benzile alea fosforescente şi făceau stânga (dreapta) împrejur, aşezîndu-se cuminţi la locul lor?? Băi oamenilor! Reveniţi-vă-ţi măi, ce naiba??? Chiar aşa? Hainele alea sunt cu protecţie...pentru a nu îţi murdări tricoul de venire la lucru; Mănuşile te apără de bătăi în palmă şi de mici accidente; casca aia e bună când îţi mai pică ceva în cap...care nu are câteva zeci de tone. În concluzie, e bun echipamentul, dar nu e Dumnezeu să te păzească de toate relele – mai ales de neglijenţă (ca să fiu ceva mai elegant) crâncenă.
De exemplu: am înţeles – cel puţin, nimeni nu a urlat din cauza asta, deci aşa presupun) că nenea ăla de a murit strivit de pod mai ieri, purta protecţia; dar degeaba....pentru că un coleg mai...ameţit (nu în sens de “beat”) a încurcat manetele între ele şi l-a făcut afiş. Cum a fost posibil aşa ceva? Nu ştiu, dar asta este.

Inginerii japonezi au ajutat la construirea tunelului Marmaray, la 50 demetri sub apă (în timp ce nişte Rozalii Frumoşi şi Minunaţi – nu spun cine - nu-s în stare să facă o autostradă); tot ei au ajutat la înălţarea Turnurilor Petronas, cele mai înalte clădiri din lume până în 2004. S-a lucrat la zeci şi sute de metri înălţime, s-a lucrat cu utilaje de sute de tone...însă nu am auzit de victime. Şi specialiştii autohtoni asudă sânge şi se câcâie la un nenorocit de pasaj, pod sau un spârcăici de şosea cu gard pe mijloc????? Şi asta ar fi cum ar mai fi...dar nenorocirea este că la asemenea joacă idioată, mor şi oameni (cam des, dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine)!

Oricum am lua-o, oricum am întoarce-o, prostia ucide. Deci, unii se tăvălesc în chinuri...păcat doar că nu sunt cei care trebuie. Dar, cum spunea cineva mai bătrân, “timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim”.
Nu este minunată ţara în care, din păcate, trăim (şi muncim murind/murim muncind)?

P.S.: Aştept cu nerăbdare să se împlinească şi chestia aia cu “picatul banilor din cer”, sau cu crescutul lor prin copaci