Idioţenii din folclor

Primitivism. Barbarie. Cruzime. Subcultură.
Deci cum aşa ceva?? Cum să crezi că dacă chinui o persoană, o fereşti de întâlniri cu băieţii şi efectele nedorite ale acestora? Cum să crezi?? Uite-aşa!
Când am văzut prima dată filmuleţul, mi-a fost silă. Mi-a fost scârbă de condiţia umană, mi-a fost greaţă că sunt om. M-a înspăimântat degajarea cu care mama aceea povestea, siguranţa şi încrederea din vocea ei, că face o faptă bună. Deşi nu avea practic nici o legătură, mi-am adus aminte de copilele asiatice care, pe la început de secol sufereau chinuri îngrozitoare când le erau oblojite picioarele, în încercarea de a le opri din creştere, de a le transforma în nişte zâne (convenienţele sociale spuneau că o fată este cu atât mai frumoasă cu cât are mişte picioare mai mici şi mai gingaşe). Aici este vorba despre altceva, justificările au cu totul o altă bază, dar un punct comun îl are cretinitatea obiceiurilor şi mutilarea unor copii.

Cel mai hidos lucru de pe lumea asta este să te naşti om. Un simplu om, supus prejudecăţilor sociale şi credinţelor ritualice.

Îndemn (Stră)Luminat

Acum vreo 2 săptămâni, ministrul Vlădescu ne îndemna să emigrăm dacă nu ne place situaţia economică dragei a noastre Românici (tăvăli-s-ar în chinuri de jeg purulent de naţiune). La aceea vreme încă îmi vedeam de vacanţă şi nu am vrut să mai comentez toate idioţeniile slobozite de gura conducătorilor. Ce să-i faci? A zburat porumbelul păcii, asta e!
Acuma...ştiu că românul uită de la mână pân' la gură, că nu mai e de actualitate declaraţia şi că (în principiu) nu e bine să dezgropi morţii că put, dar...ideea e e că toată tărăşenia mi-a rămas înfiptă în creieri ca un cui înroşit în flăcările Iadului şi trebuie să mă eliberez cumva; aici nu mai e vorba despre Zâna Zânelor cum priveşte ea la bunăstarea femeii şi dă papuci cu toc la sinistraţi, nu prea mai e de glumă sau de minhotit pe sub mustăţi. Pur şi simplu, un om din guvern ne spune verde-n faţă: "Dacă nu vă mai place cu ce poftă ne pişăm pe voi ca nişte adevăraţi guri bivolari, dispăreţi în pana mea şi gata! Nu vă obligă nimeni să vă adăpaţi de la izvoarele dătătoare de viaţă ale actualei guvernări" A, da! Ce e mai odios este că imboldul a fost lansatde un economist de frunte, într-o ţara unde se moare literalmente de foame, unde o călătorie peste hotare ar însemna salvarea şi sentinţa la moarte a unei familii obişnuite. Că doar nu bagi mâinile în buzunare şi porneşti spre Congo la pas de drumeţie, ce papuci?!
Deci, în redactarea răspunsului meu voi porni de la minunata îmbiere la o viaţă normală.

"Cine nu agreează creşterea T.V.A. e liber să se mute în altă ţară"
[Sebastia Vlădescu - Ministru de Finanţe, citat din memorie]

Băi băiatule, tu ai impresia că ţi-a luat mă-ta ţară şi te-a pus şef de trib??? Tu crezi că ai ieşit tu, ombilic cu cârlionţ în frunte din mă-ta de la prefectură direct cu cravata de ministru şi mapa de deşteptăcios în mână??
Cum să spui aşa ceva?? Ce tupeu grotesc să ai ca să elimini aşa ceva pe gură??
Adică, cum adică? Cui nu-i place să plece?? Crezi că suntem la bordel aici?? Vizionezi toate curvele şi dacă nu-ţi ridică nivelul de trai nici una, îţi bagi picioru-n ea de activitate culturală şi o laşi baltă?? Tu ai senzaţia că pe mine mă ţinea de la plecare fix acordul/dezacordul tău? Crezi că eu nu am plecat pe câmpii fiindcă nu-mi dădeai tu verde?? Ia fă-te că prestezi şi tu un căcat de o mie de euro la băiatu' (ca dar de despărţire, desigur) şi-ţi garantez că în secunda 2 mă picur pe tine si îţti trimit bezele din Uganda (sau alte tărâmuri mai trăibile)!

Fericirile

(nu cele duhovniceşti, ci celelalte...mai pământeşti oleacă)

De curând am avut ocazia să citesc nişte articole, nişte analize asupra fericirii.(probabil că e vreo inflaţie a acestei stări de spirit, sau ceva). Însă stilul de abordare era total diferit: în timp ce într-o parte se decreta sus si tare că la modă este nefericirea, că lumea vrea să fie în trend, să alearge chiaună şi cu limba scoasă după nefericire, în cealaltă parte ni se predica cu patos bunăstarea lucrurilor simple, căldura unică de mamă ce îşi îmbrăţişează copilul(asta n-o sî pot simţi în veci pururi, deoarece pentru a putea simţi sentimente materne, ar trebui să suport câteva artificii de calcul, care mi se par...nenaturale)
Anyway...deşi pe alocuri adevărate, ambele puncte de vedere mi s-au părut doar nişte exerciţii de falsitate crâncenă şi ipocrizie crasă, nişte ode închinate propriei persoane, nişte ridicări pe un postament special pe un postament mai special decât nemernicilor de rând ce s-au învăţat doar să se plângă şi au uitat să guste din savoarea vieţii. Pe sistem "Băi idioţilor, fericirea nu înseamnă numai vacanţe exotice şi plimbări cu limuzina!; Ia nu vă mai orăcăiţi atât implacabilitatea sorţii şi plecaţi urechea colea, să vă înveţe Măria Mea cum să trăiţi şi voi în lume! - Of, of, of,...dacă n-aş fi eu să vă învăţ ce-i cale pe vale... praful şi pulberea s-ar alege de nemerniciile voastre!", duduile (păi da' şi normal! Cine dracu credeaţi că poate fi lovit de deşteptăciunea ancestrală) băgau cu drag şi spor despre Spiralele Universale şi despre nimicnicia muritorilor de rând.
Doar că, mie mi se pare destul de simplă măgăria asta cu sentimentele pozitive: genetic, fiinţa umană este croită să îşi caute fericirea fix acolo unde nu o poate găsi. Aici nu mai merge cu comparaţii şi estimări idioate. Cutărică nu are ce mânca, dar eu bag în mine (a.k.a. "ţin regim, că nu mă îngraş şi pot să mănânc orice") ca-n-tr-un spital de urgenţă pe timp de război, şi totuşi nu-s vreo culme de fericire. Alţii nu au văzut salată de fructe decât în poze, eu o dau la câini dacă s-a învechit o zi, cine Mama Ciorilor să mai mănânce ceva care nu e proaspăt? Vrei să dea dizenteria peste mine??
După toate definiţiile, ar trebui să fiu monument de fericire. Sau nu...pentru că fiecare apreciază banalul atunci când nu-i mai este accesibil.
Aţi realizat vreodată ce fericire crudă te cuprinde când stai întins pe spate, cu mâinile sub cap şi bei un pahar de apă rece?? O prostie, pentru că fiecare dintre noi poate face acest lucru hidos de banal, în fiecare secundă a vieţii...sau nu. Am trecut prin momente în care am fost ţintuit la pat, singurele mişcări care îmi erau posibile fiind mişcarea ochilor de sus în jos şi de la stânga la dreapta. Nu aveam voie să beau şi să mănânc, nici măcar nu mi se permitea să stau lungit ca tot omul culcat, picioarele fiindu-mi sustinute la 30-35 cm deasupra axei capului. Mi se scurgeau ochii după un pahar de apă şi un covrig de cocă ordinară, însă tot ce primeam erau perfuzii şi udarea buzelor cu un tifon înmuiat în apă. Nu mai voiam excursii şi concerte, spectacole şi preumblări prin Insulele Virgine, ci ceva extrem de simplu şi banal, care totuşi îmi era refuzat (şi care, ar fi trecut imediat ce îmi era accesibil).

O pritenă îmi povestea că ar trebui să fie fericită în comparaţie cu o fată de vârsta ei, care avea nişte probleme de deplasare. Oricine care putea mânca o coajă de pâine ar fi trebuit să fie fericit în comparaţie cu mine, care mâncam cu paiul. Ar trebui...dar nu; chestiile astea nu funcţionează aşa: Le simţi sau nu (Dacă eşti sau nu privat de ele).

Simplu, ca "Bună ziua". Eşti fericit sau nu. Nu există "Ar trebui", niciodată nu a existat.