Meandrele concretului

"Bărbatul din Şag care şi-a ucis socrii, apoi s-a sinucis, a lăsat două scrisori adresate Poliţiei în care explica faptul că a decis să îşi omoare copilul întrucât nimeni nu a fost mulţumit de acesta şi nu are nici un viitor, menţionând că înainte de crime i-a dat băiatului două somnifere, relatează Mediafax.
Potrivit procurorilor de la Parchetul Tribunalului Timiş, din scrisori a reieşit că bărbatul s-a gândit iniţial să se sinucidă din cauză că mama copilului său ar fi avut mai multe relaţii cu bărbaţi, atât în România, cât şi în Italia, însă apoi a decis să" îşi omoare copilul şi pe bunicii acestuia."
www.romanialibera.ro

Acum câteva zile, cineva, student la asistenţă socială, îmi povestea cum are tone de proiecte şi referate de terminat pentru şcoală.
Hmmm...asistenţă socială...România...tone de proiecte...nu ştiu despre voi, dar mie-mi sare o sinapsă şi nu procesez impulsul nervos. Să o mai iau o dată, poate nu mă străduiesc în deajuns de mult. Deci ea, are de făcut proiecte. Multe proiecte. (Normal, că doar e la Românica; ce dracu' să faci în şcoală dacă nu să scrii ca un descreierat?). Protecţie socială a defavorizaţilor, spiritualitate şi protecţie socială, arta în protecţia socială, dieta şi protecţia socială...măgării d-astea. Dar, bomboana de pe colivă şi moţul de frişcă de pe rahat, cel mai tare referat ever: studiu comparativ al politicilor sociale aplicate pe piftia mioritică. Da' nu aşa spălătură...ci cu definiţii, influenţe istorice, concepte, promotori, doctrine de inspiraţie, orientări politice, congruenţe şi divergenţe cu europenii, injective şi bijective, sugestii, d-alea grele. Băi, eşti nebun? Ne-am mutat în Finlanda (cea mai ţară trăibilă din împrejurimi) şi eu n-am aflat?? Zici că ar studia apărarea nenorocoşilor pe tot cuprinsul continentului, nu într-o flegmă de ocol silvic!
Ha! Comparaţi politicile de protecţie..căcat! Ce papucii mă-sii se compari? La noi se aplică una singură, simplă şi eficientă: ciomificarea. Ras, tuns şi frezat. Nivelat frumos. Mai curat, mai proaspăt şi pata de cafea a dispărut. Oare ce este mai simplu decât a spune acestui cetăţean "SE TAIE"?? Cetăţene, se taie. Deal with it. Or get the hell out of my way!
Fiecare este responsabil pentru sine. Nu a zis aşa mult iubitul şi stimatul băsesc naţional? Te descurci cum poţi, dacă poţi. Sauve qui peut! Dacă nu...viaţa nu e obligatorie. Nu-ţi pune nimeni pistolu' la tâmplă "Bă, trăieşte, că te ia Mama Ciorilor, de nu te vezi". Ce atâta greutate?



Viaţa e frumoasă. Hai, să mori tu! Viaţa e legea junglei. Supravieţuirea celui puternic. Darwinism şi evoluţie. Peştele mare îl mănâncă pe cel mic. Viaţa e un jeg, tu ţi-o faci frumoasă; nu este un dar, o transformi tu într-unul. Dacă poţi. Dacă nu, trăieşti ceea ce este. Supravieţuieşti; ce altceva să faci? (Seppuku, ca japonezii - atâta că e dificil de procurat o wakishashi d-aia, de la mama ei, ca să nu mai spun de asistent experimentat şi o katana originală)
This is the life. This is Sparta!

Crima de la Şad. Masacrul de la Şag. Nu se poate să nu fi auzit cineva de el, aşa că nu mai reiau detaliile. Însă, în context naţional, de la un punct încolo înţeleg gândirea criminalului (o fi de la gena lu' Gec dă Ripăr/Gec Spintecătoru' care zace prin stăfundurile mele matusalemice?). În nebunia sa există şi un fir de raţiune. Noroc că asta nu e doar concluzia mea (uf! încă nu m-a acaparat Freddy Kruger), ci şi a unor specialişti în psihologie.
Povestea nu e dificilă. Soţia pleacă, înşeală (că doar nu era să se pună pe postit! ), gelozie acasă, pac - pedeapsă. Sincer, eu cred că Ciuciurea ăla, sau cum l-o chema, s-a uitat la "ConAir" şi s-a inspirat d-acolo. Sigur aşa a făcut! Viaţa ca în filme. Unu' şi-a prins soţia călărind pe şaua greşită. A lăsat-o în pace. Pe ea. Atâta că i-a tranşat toate rudele în viaţă sau gata moarte, până şi câinele. No, şi ţăranu' nostru ce-şi zice? "Stai că-i arăt eu la matracucă!!"
Şi a purces la treabă. Restul, e logic. 2 crime: o viaţă în închisoare...la ce bun? Mai bine mort. Da' copilu' , copilu', ce-a avut cu copilu'?? Nimic. Dar cu cine râmânea? Rude ioc, pe mă-sa o doare-n spatili căşii, nu e în stare să se întreţină singur, statul social...mă leşi cu vrăjeala? N-are nici o şansă; eu l-am făcut, eu îl omor. Mentalitate de român sadea, să-mi moară calu'!

Nu. Copilul nu a fost pedepsit. A fost un gen de iubire-sacrificiu, cam că aia despre care zice popa la biserică. Ciuciurel a fost credincios. Şi puţin practic.
La ce să-l chinuie pă bietu' copil? De ce să-l condamne la viaţă? Mda, ştiu...autismul se poate vindeca uşor, ca şi 99% din toate bolile planetei - dacă ai cu ce. Nu trebuie decât nişte miliarde de ore de terapie asiduă, câteva tone de bani şi gata. Aham, unde? În ţara unde dai colţu că ţi se infectează un deget sau că ţi-ai scrântit o mână la fotbal? Ce zăbala calului să vindeci p-aci? Singur pe lume, o povară pentru oricine, fără nici un ban, fără un serviciu de asistenţă nu eficient, dar măcar prezent!

Iar noi studiem politici comparative implementate în boscheţi. Dap! Suntem ţara unde toată lumea dă şpagă dar nimeni nu ia şi unde obţinem producţii record la hectar! Suntem miezul din Fanta, ăia cera am îndoit banana şi am pus coada la cireaşă. Cel puţin pe hârtie.
În realitate suntem doar gaura de la covrig. Dar e bine că ţinem la aparenţe. Nu e gaura de la covrig, ci de la gogoaşa americană.
Altă gâscă-n altă traistă.

Corola de minuni a lumii...

And I'm Back!
N-am mai scris o perioadă, l-am băgat pe cerebel la stază. Oricum, nu aveam ce să comentez...teoretic, sfârşitul de an (cu sărbătorile de aferente) este o perioadă flască din toate punctele de vedere. Practic, este la fel de moartă, chiar împuţită. Dead as u can get. Biiiiiiiiiippppp...Linie continuă.
În afară de crăpelniţă, cadouri, petreceri şi liste de dorinţe (de parcă ar veni Zăna Măseluţă să mişte din sprânceană şi să te miruiască cu de toate), altceva nu se mai discută. De fapt, ba da. Intră în scenă clarvăzătorii cu dioprii uriaşe, care ne anunţă cum vom avea un an cel mai strong posibil. Apoi îmi arunc ochii pe fereastră şi-mi vine să urlu: "Spartans!!!!! Tonight, we dine in hell!! A-Huuu! A-Huuu! A-Huuuu "
Ladies and gentlemen, I'm back.

Motto:
"Fizicianul Stephen Hawking, cunoscut ca fiind cel mai inteligent om de pe planetă s-a lăsat învins de un mister, pe care el îl consideră absolut. La vârsta de 70 de ani, Stephen încă nu a reuşit să înţeleagă cum "funcţionează" femeile.
Atunci când a fost întrebat la ce se gândeşte frecvent, acesta a răspuns: Mă gândesc la femei. Pentru mine sunt un mister absolut"
www.antena3.ro

Este 2012. Finally, anul apocaliptic a venit! Hip-Hip Hurray!
Băi, deci deja nu mai puteam dormi noaptea de la atâtea întrebări fără răspuns: Oare va veni Sfârşitul? Oare ne vom duce pe pista mă-sii - a Mamei Naturi, adică (hmmmm...tentant; pot să încep de-acum?)??? Dar oare voi supravieţui - presupunind că îmi doresc asta, desigur.
No, şi acu a venit. Gata, frate, s-a gătat cu aşteptatea. Deja suntem pe numărătoare inversă: 71...70...69...69...69. Hai, prestează, că vine asteroidu' prin martie-aprilie-mai. Şi dacă ne ratează ăsta, mai vine unu' prin toamnă. Dacă şi ăsta ne trage ţeapă...have no fear, 21st of december is here. Tam-ta-nana!!
Dacă aş fi să pariez, eu aş spune că în decembrie e şpârla. Marea Apocalipsă, prezisă de unii care nu mai sunt de câteva sute de ani. Hai, să nu fiu cârotaş. Dacă au zis oamenii că vine, vine. Nici în Sfârşitul Lumii să nu mai ai încredere? Da, dacă foloseşte Personalul..scuze, Reggioul mioritic, vine de parcă se-ntoarce. Tâgâdâm prin preerie.


În fine, nu contează! Pe mine mă stresează că minteni se împlineşte vremea şi habar n-am cu ce să mă îmbrac mai frumos. Câţiva prieteni au spus că vor adopta curentul punk, se vor mai nonconformişti. Eu nu mă pot hotărâ: curent continuu sau curent alternativ? Care o da mai bine la public?
Oricum, mă mai gândesc. Mai am oleacă de timp...până la finele anului, stau calm. Nu are rost să mă agit mai devreme decât este necesar. De ce? Păi, la dracu! Astrele îmi prezic un an megafavorabil şi extraordinar de fulminant...chiar aşa să mă mintă-n ochi? No, no, noooo...horoscopul nu minte. A, a, eu sunt fecioară, vreau un leu. Remember??

Unde e minciuna?? Băăă, păi spuneţi-mi mie care fecioară nu vreau un leu! Dăăăăă....E la mintea cocoşului, demonstrat ştiinţific ! Femeile sunt impresionate, în ordinea numerelor aleatoare de pe tricou, de: aspect, bani, faimă, celebritate. Atât. Alea cu mintos, amuzant şi cu simţul umorului sunt vrăjeli de Buftea, nu-i nimeni aşa tâmpit să le creadă. Şi totuşi...Băsescu e a doua oară preşedinte. No comment.
Nu te-a dăruit natura cu o viguroşenie a înfăţişării peste medie (5 inchi - după cum se vorbea-n sat, doar 3 - după măsurătorile moderne), eşti mâncat, nu te vrea nici dracu'. Noroc că s-a inventat salarul...banii acoperă totul. Păi fata din ce să trăiască? 2 buzioşoare, 2 ţâţişoare - asta-i averea ei. Şi cum dragostea loveşte (de obicei, hai să nu fiu rău na-na, marş la colţ şi beleşte porumbul de pe ştiulete!) fix acolo unde umblă şi interesul, BANG!! Din urât devii chipeş, din moşneag devii flăcău, din păpădie te transformi în bujor de munte. Dacă e nevoie, din ciung devii miriapod. Ce mai, lumea e a ta, faci ce vrei cu ea! Pfuai, ce noroc! Dacă vrei, poţi să uzi şi canapeaua, diva nu se supără - vorba reclamei.



Eşti Tutul Pădurii? Lepra caprii? Negul din fruntea bombei sexy? Nu dispera! Bagă cu parnosul, că devii instant un Casanov adulat de popor. Aaaa...n-ai nici d-ăsta? Huooooo, neam de cerşător! La muncă, băăă, nu la întins mâna!! Vezi? Ştie domnu preşedinte ce ştie când zice el ce zice.

E aşa, sau nu-i aşa?
Ei, uite că nu-i aşa! Dacă şi cel mai inteligent om de pe planetă mărturiseşte deschis că nu poate penetra mintea încâlcită a femeii (vorba lui Howard Stark: "în momentul în care ştii ce se petrece în mintea unei femei, eşti terminat"), noi, bieţi mireni, cum să avem pretenţia asta?? Ştiinţa e de căcat, nu e infailibilă! S-a înşelat de atâtea ori...de ce nu ar face-o şi acum? (bine, de fapt nu sa înşelat, dar hey! Să gândim pozitiv!)

Femeia.

"La mulţi ani" înregistrat

Pentru că poporul mioritic are cântece de petrecere numai despre curvari şi beţivi.
Pentru că fac parte din "generaţia de sacrificiu" iar anul ce vine este cel puţin la fel de naşpa ca şi cei care au trecut.
Pentru că nu îmi pun dorinţe pentru la anul.
Pentru că nu pot să sper în ceva mai bun din simplul motiv ca nu există o fundaţie pentru ceva bun.
Pentru că iar va veni Apocalipsa taman când mă trece pe mine piş - deci o voi rata cu brio şi p-asta.
Pentru că supravieţuiesc, nu trăiesc.
Pentru lucrurile pe care nu le voi putea înneca în tot alcoolul din lume, oricât mă chinui să o fac.
Pentru că mă scoală de pe boli dedicaţia dragei de Roxana ( pentru care îi mulţumesc cel mai deosebit).

Nimic nu se pierde, totul se transformă

P.S.: Mănuşa face diferenţa

Tărâmul lui Sisif

Urăsc monotonia, ciclicitatea.
O existenţă anostă mă îngrozeşte. Este picătura chinezească ce mă torturează fără milă şi îmi ucide mintea, milimetru cu milimetru. Mă goleşte de sens, îmi distruge spiritul. Sfarâmă curiozitatea, îngrădeşte performanţa, plafonează căile existenţei la o simplă potecă printr-un pustiu definit de momentul naşterii şi al morţii. Moartea este anostă.
Şi cu toate acestea, tot ce ne dorim este o viaţă placidă, lină, reconfortantă prin predictibilitatea ei. Şablonarea permite siguranţa sinelui; previzibilul înseamnă control. Putere. Sau iluzia ei.

Monoton este mecanismul bielă-manivelă, care nu iese din tiparul său continuu de „du-te vino”; plicticos este motorul în patru timpi, care urmează la nesfârşit aceleaşi etape, sau pendula ceasului de perete, prizonieră a unei lumi adimensionale. Ea, o greutate aflată la capătul unui fir suspendat; un pendul gravitaţional. Ultima încercare a omului de a stăpâni timpul - armăsar abstract, intaangibil pentru fiinţa omenească. Până la ea. După ea, timpul a devenit un angajat model care lucrează neostoit, rectiliniu şi uniform, cu viteza constantă a secundei.

România este monotonă. Neinteresantă. O glumă proastă spusă la beţie, un blestem pentru un Sisif desprins din Infern. Eroul absurd, dar mereu conştient, condamnat să urce o stâncă în vârful muntelui doar pentru a o privi cum se prăvăleşte la vale. O osândă dficilă prin chiar inutilitatea ei, o corvoadă mereu vie prin cunoaşterea ei. Ştiinţa de sine, veşnicia deplorabilului şi a zădărniciei atroce. Propia minte este călăul absolut.

Aici, orice s-ar întâmpla, ştii cum se va termina. Dezolarea vieţii curge la fel - oră după oră, zi după zi, an după an. Vine Crăciunul..mereu şi mereu aceleaşi vorbe frumoase: retrăim un miracol vechi de mii de ani, cuprinşi de aceiaşi uimire evlavioasă. Nu rememorăm trecutul, celebrăm prezentul. Hristos s-a născut, se naşte şi se va naşte în fiecare an, în fiecare zi, în fiecare clipă cât timp va exista omenirea pe planetă. Iar colindătorii, craii antichităţii, vestesc pacea şi binecuvântarea care se aşterne peste suflete ca un covor de flori pe mormântul soldatului necunoscut. Aham...şi cu toţii trăim într-o superbă horă a înfrăţirii, flatulăm miros de trandafir, mielul închină un pahar de vin alături de lupul vegetarian şi vai ce frumos este când ne doboară armonia.

Vine Crăciunul...aceeaşi demenţă incomensurabilă. Aceleaşi puhoaie de norod încolonate haotic în supermarketuri, căutînd cu disperare bucate, multe bucate şi mai multe bucate. Aceeaşi gloată furibundă, roiuri de lăcuste turbate care pustiesc totul în cale. Oricât ar luci sărăcia, tradiţia e tradiţie, nene! Ce sărbători mai sunt alea dacă n-ai masa plină cu haleală din aia săţioasă şi felurită, concentrată pe măruntaie porcine? Aceleaşi maţe, aceiaşi munţi de crăpelniţă să dai cu deştu’. Aceleaşi valuri de băutură în sănătatea sacrificiului împrăştiat pe mese...să ne bucurăm, deci. Aceleaşi excese, aceiaşi beţivi zâcînd inconştienţi după terminarea fenomenalei petreceri, aceleaşi magherniţe de spitale pline ochi cu îmbuibaţi fără limită.

Aceeaşi nebunie pentru brad, aceeaşi bătaie de cap cu cadourile de Moş..cadourile....ooooo...cadourile!!! Surprize aşteptate cu nerăbdare un an întreg, dorinţe subliniate cu patos şi primite mereu cu aceeaşi uluire orgasmică.
Crăciunul...o mască de entuziasm progamat, rareori conform uzanţelor în vigoare.

Aceiaşi colindători, aceleaşi urări, aceleaşi pretenţii. Mai contează ce vestesc?? Ţilica-ţilica - banii, frate, că ăia-s de bază! Aşa cum plaja gemîndă de fetiţe fierbinţi este bucuria sculelor – de grădinărit, că doar ce fericire este mai mare decât aceea de a-ţi construi propriul castel – la fel este Crăciunul bucuria colindătorilor. În luna decembrie, nu mai avem cerşători, toţi îmbracă haina tradiţiei şi devin crai. Molfăie 3 flori dalbe şi-un ler, sănătate, bucurii şi bomboane la copii, iar omu' tre' să sară cu moneda - cum e datina străbună.
(Tiii...ce idee m-a pălit! Hai să dăm verde la colinde tot anul, ca să schimbăm percepţia românismului pe planetă. Cerşător: viaţă zdrenţăroasă, murdărie, boli şi bicisnicie. Colindător: emisar cu purtări alese, tradiţii străbune, miros de gutui coapte, pitoresc, magic. Înlocuim "Dă-mi şi mie ceva de pomană, trăi-ţi-ar familia ta de director" cu "Dom, Domn, să-nălţăm, o, ce veste minunată!". Nu ne mai milogim, vestim un miracol. Transformăm o cerinţă înfatuată şi obraznică într-o sugestie subtilă, imprimată în subconştient.
"Nenea Tata lu’ Ionuţ, nenea Tata lu’ Ionuţ, îl lăsaţi pe Ionuţ la colindat??”
De sărbători se vine cu Steaua, cu Moşul, cu Baba, cu Ursul, cu Capra, cu Nea’ Ţaluşul, cu Sorcova, cu Grâul, cu Talanga, cu Plugul, cu Mielul...în principiu orice are acoperire, dacă speculezi momentul. Ţi-e milă? Ţi-am luat banul!

Aceleaşi bilanţuri dezastruase, aceleaşi speranţe deşarte pentru viitor. Acelaşi început, acelaşi sfârşit. Aceiaşi lipsă de logică. Aceleaşi trebuinţe, aceleaşi dorinţe, aceleaşi suferinţe, aceleaşi neputinţe. Aceleaşi obstacole de netrecut. Aceleaşi temeri. Aceleaşi prezenţe fantomatice. Aceleaşi doruri. Aceeaşi fiinţă. Aceleaşi limite.

Aceeaşi ţară. Aceleaşi întâmplări.
Acelaşi guvern propune comasarea alegerilor. Aceeaşi Opoziţie se indignează şi ameninţă cu diverse nasoale, dacă legea este votată în Parlament. Aceeaşi asumare. Aceeaşi moţiune propusă, niciodată votată. Apele se liniştesc....cel puţin până la următoare asumare.
Acelaşi mare meci, megaimportant. „Ai noştri” pierd, mare scofală. Nu-i nimic, oricum avem un fotbal la nivel de maidan. / „Ai noştri” câştigă, se califică mai departe. Aceiaşi suporteri ies în stradă, cu senzaţia că l-au apucat pe Dzeu de-un picior. La următorul meci, „ai noştri” se fac de cacao - nu-i nimic, oricum avem un fotbal la nivel de maidan.
Acelaşi crâmpei de ministru inaugurează mereu acelaşi crâmpei de autostradă. Crâmpeiul, calapodul mioritic. Se taie acelaşi crâmpei de panglică, văzduhul răsună de aceleaşi ropote de aplauze.
Curând apar aceleaşi gropi.

Monotonie fără raţiune.

Deconectat

“Magda Ciumac revine cu dezvăluiri răvăşitoare despre soţul vrăjitoarei… “
Ooooooooo…Dna Magda…da’ cum, se poate? Un ceiuţ, o cafeluţă..poate o măsucă, să ne-amintim de garsoniera poporului? N-am eu manele-n casetofon, dar prefaceţi-vă că auziţi muzica sufletului meu pur şi inocent şi băgaţi nişte unduiri lascive, să fie de colind.
Chiar mi-era dor de dumneavoastră! Sunteţi un vânt al primărerilor mele ancestrale. Parcă şi văd piciul în chiloţi şi cu cizme de cauciuc, jucînduse cu mâna în ţărână închipuindu-se Supermen - salvatorul damelelor în distress. Apoi, cu mers alean de rinorer gestant, pluteşte din genuni imaginea dispărută a Elodiei, urmată îndeaproape de Tolea Ciumac cel arestat în direct şi eliberat în reluare, de Iliuţă Numerologie, de paranormala aia care se îmfăşura în fular şi ghicea în găini…pfuai de mine, ce vremuri. Ce vremuri! Puşca şi cureaua lată!

Da, dragilor, am scos tv-ul de la naftalină. Tot e cu bucuria sărbătorilor de leru-i Doamne jingăn bel, aşa că îmi zic: poate or avea şi ei vreun program aniversar.
Şi aşa de o săptămână şi ceva sunt netless...cu ce să-mi ocup vremea, gutui în mă-sa (nu vă umflaţi de indignare ca nişte curcani la împerecheat, că nu înjur! Pur şi simplu le urez mămicuţelor de care aparţin deosebiţii furnizori să urmeze un tratament de copacoterapie, ultimu’ răcnet în materie de medicină alternativă), cum m-au tăiat ei de la ţeavă şi nu mă mai reconectează.

Oricum, nu e ca şi cum fără net aş fi fără chiloţi; şi chiar de-aş fi, cică trendul este să nu se mai poarte. Deci sunt monden sau sunt monden? N-am eu goagăl să mă mai uit de-o păpădie sau vreo altă animală, dar hei! Să gândim pozitiv: fără wwweu şi cu timp liber gârlă, m-am reapucat de răsfoit autorii de bază ai literaturii universale (Asimov, Arthur C. Clark) şi de bălit după tot genul de asistente.
Dar să nu amestec afacerile cu plăcerea! First, lectura. Bagi materialul din gros, organul se umflă de plăcere...gata inteligenţa. Nenorocirea e că până şi selfcultivatul s-a aliniat vremurilor moderne şi e un pic în format electronic...un adevărat blestem pentru rudimentarul ce mă aflu. Păi, băi tăticule, eu vreau să am pe ce pune mâna! La mine nu merge cu d-alea virtuale! Vreau să-mi umezesc degeţelul pentru aderenţă şi să purced la cercetarea interiorului, nu să-mi imaginez cum o fac! O fi ştiinţă şi imaginaţie, da’ mai laso-n sânge! Baza ştiinţei este practica, nu caii verzi închipuiţi pe pereţi!
Şi mai e o fază: urăsc din ficaţi să-mi satisfac nevoia de cunoaştere belind ochii la monitor! De felul meu, aşa, îs destul de catâr la cap şi când m-apucă cheful, nu mă mai lasă câteva ore; ori, nu pot citi atâta de pe LCD, că-mi sare irisul de extenuare! La naiba, nu-s porc, să mă ţină la nesfârşit!

În fine. Noroc că once in a while îmi mai arunc ochii şi pe televizor (păi ce să fac dacă n-am peşte? Să las mileul gol? Ar da ca pixu' la feng shui!), să mai văd şi eu ce se petrece prin lumea în care trăiesc. C-apoi iar rămân cel mai prost din curtea şcolii, cum am păţit când a murit Papa Ioan Paul The Second iar mireanul de mine, preocupat de o gamă variată de tâmpenii, a aflat din greşeală, după juma de an.
Morală: Fiţi informaţi. Informaţia înseamnă putere. Sau mai pe scurtătură, fiţi proşti. Dezvăluiţi ceva incendiar despre vrăjitoare şi vin banii ca puricii pe câine. Prostia este o inteligenţă de adaptare la mediul ambiant actual, o selecţie darwinistă. Ea aduce bani, iar Bani = Putere. V-aţi scos!
Păi dacă vrăjitoarele se inventau de pe vremea mea (şit, la naiba, că n-am şi eu un dram de noroc în viaţă!), cu fondul genetic din dotare acu eram departe!

Eeeeeii...am uitat! Nu ştiu alţii cum sunt, dar ne(mai)fiind conectat la era digitală, am început să descopăr plăcerile simple ale vieţii. Ce atâta querti, touch şi megamipexeli, codat şi decodat semnale de pe saeliţi?? Simplu şi direct, ca pe vremea lu’ tataie! Lasă-mă cu lumea la un click distanţă...Scot pe real capu-n mediul ambiant; mai văd câte-o păsărică mişto...lugulugu, lugulugu...am învăţat să fac ca guguştucul. Stau liniştit pe locul meu ocupat în spaţiu, când...BUF!! Mă păleşte splendoarea-n Imax!
Aoleu, apropo de asta: în weekend am trecut şi pe la cinema. Sincer, mă dusesem chitit să văd „Miaunel şi Bălănel”, dar iar am avut ghinion – se epuizase stocul. Aşa că am rămas la ce-am găsit...o prostioară infantilă şi complet previzibilă, ca să nu-mi suprasolicit gânditorul. Lasă, bă, că merge-aşa! Îi bun şi ăsta de spălat creerul!
The Change up. 2 tipi cu firi antagonice – unul prototipul omului cu scaun la cap, cuminte, muncitor şi devreme acasă, celălalt un inflatulat notoriu, curv beţiv drogat – se îmbăţă lemn şi se...ăăă..fac într-o fântână arteziană ce-a făcut Cioacă între rucăr şi Bran, apoi ietiti minune: li se sucesc personalităţile. Prostie, ce v-am spus?
Noroc cu diva introdusă în orice film pentru a mai clăti retina obosită a privitorului. Olivia Wilde...bucăţică, n-ai ce zice.

Sau poate ai...pe sistem „de ce o fi Hugh Jackman idolul femeilor în viaţă”, poate îţi vine să te întrebi de ce ai vrea s-o..adori pe Olivia Wilde.
Cine e stăpânul, cine e jupânul? Eu.
Ei, uite d-aia! C-aşa vreau eu!

C’est une batai (de joc)

Filosofări la plictiseală

La un anumit moment al existenţei mele pe planetă, o prietenă m-a rugat să scriu despre lume şi viaţă, concentrîndu-mi atenţia pe agresiune şi agresivitate.
Iniţial am vrut să întocmesc un text bazat pe părerile specialiştilor, doar că m-am scârbit repede de estetica ştiinţifică şi adeoseori fără noimă cu care este tratat subiectul. Prin urmare, am abordat situaţia pe baza propriilor mele observaţii.

O definiţie a violenţei dată de Muntean A. Apud..Stark, Flitcraft, spunea că ”violenţa domestică este o ameninţare sau provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răni fizice în cadru relaţiei dintre parteneri sociali, indiferent de statutul lor legal”...hai măi, lasă-mă cu teoriile. E bine şi s-o scăldăm prin bălării, dar practica...practica ne omoară, frăţicule! La dat definiţii suntem o planetă de savanţi, toată lumea se pricepe la asta...numai că Doreii care şi execută ceva sunt puţini la număr şi destul de slab pregătiţi. În principiu, proşti, în cel mai bun caz, fraieri.

Pentru o discuţie reală, trebuie să acceptăm întâi nişte fapte dovedite de istorie:
Violenţa este principala caracteristică a naturii; ea îţi garantează supravieţuirea, raţiunea de a fi a oricărei vietăţi. Scopul violenţei este frica, care la rândul ei, stă la baza ordinii. Ca să-l parafrazez pe Frank Herbert în „God Emperor of Dune”, pacea se atinge doar sub tiranie - deşi este un ideal la care aspiră oricine. Pacea este ordine, care la rândul ei, este piatra de temelie a civilizaţiei - apogeul societăţii umane.
Prin deducţie logică, violenţa este fundaţia civilizaţiei.
Omul este însă o fiinţă eminamente ipocrită, latură care s-a accentuat în ultimii zeci de ani. Omul este superior, este evoluat, este rafinat...s-a separat de animal. Omul este intelectual, este un cultivator al sensibilităţii; are drepturi garantate prin naştere, este educat, respectuos, stilat. Se roagă când se aşează la masă, spune ”sărut-mâna pentru masă” când termină, este cizelat în atitudine şi purtări. Omul este condus de cele mai înalte simţământe, diferenţiindu-se complet de bestia primordială. Pă dracu’! Taman emoţiile ne aruncă în hăul începuturilor istorice, ne apropie de organismele inferioare. Mângâie un câine şi el se va bucura. Ce este bucuria? O pornire sentimentală încercată de om şi animal, deopotrivă. Dar dă-i aceluiaşi câine să rezolve un puzzle. Reuşeşte? Nu, pentru că judecata nu este o caracteristica a codului său genetic. Deci care este deosebirea? Gândirea şi...atât, punct. Singura cale de evoluţie este raţiunea. Raţiunea pură, neafectată de emoţie - calea neascultării, a erorii. Păcatul originar a fost declanşat de dorinţă...imperiile antichităţii au căzut din cauza setei de putere...holocaustul a apărut din mândrie. Izvorul greşelii este localizat în planul afectiv. Acolo, în furnalul sufletului, pasiunea creşte neştiută de nimeni, acumulînd energie şi întunecînd lumina judecăţii. Înnebunindu-ne cu fierbinţeala ei, estompînd evidenţele, dezumanizîndu-ne. Transformîndu-ne în fiare, pentru că emoţia este doar o brută interioară, gata oricînd să rupă zăgazurile minţii lucide.
Cel mai mare duşman al omului este omul însuşi, propriul lui sine. Conflictul necontenit dintre raţiune şi simţire, pentru că cele 2 laturi, dispuse proporţional, niciodată nu se află într-un echilibru perfect. Nu se poate, nu este în natura noastă să fim aşa..suportăm blestemul dualităţii. Tocmai de aceea creştinismul, religia iubirii care împarte lumea în alb şi negru, este doar un ideal. Niciodată, dar niciodată nu ne vom putea nega originile, fibra fundamentală. Nu putem fi fiinţe perfect spirituale, la fel cum nu putem fi niciodată eminamente cerebrale. Singura modalitate ca toţi să trăim în iubire (termen general compus din pace, înţelegere, unitate şi alte abureli) este să eliminăm iubirea cu despotismul, cu oprimarea.

Da, OMUL ESTE UN IPOCRIT. Dă-i libertatea de a face orice fără a fi pedepsit, iar el se va întoarce în câteva secunde la stadiul de animal primitiv, pentru că niciodată nu l-a părăsit. Civilizaţia emotivă este doar o iluzie, o himeră desprinsă din lumea utopică a ideilor. O negare, o coafare a realităţii. Tunezi Muma Pădurii pentru a o transforma în Ileana Cosânzeana – măcar pe dinafară.

Violenţa face parte din viaţa noastră, a oricui, pentru că este instinctivă. Omniprezentă, omnipotentă. La fiecare pas. Nu o găseşti tu, dă ea de tine...clipe în care nu poţi face nimic altceva decât să-i răspunzi cu aceiaşi monedă; să lupţi cu furie, s-o cucereşti.
Violenţa este cea mai simplă, eficientă şi logică metodă de intimidare a adversarului: când se vor certa 2 persoane niciodată nu se vor duela printr-un joc de şah, ci întotdeauna prin pumni. Supravieţuieşte cel puternic, şi atât.
Pe de altă parte, violenţa domestică şi cea asupra copiilor...face parte din fibra noastră naţională, este o urmare directă a mentalităţii publice; iar a noastră, trebuie să recunoaştem asta, este la nivel de paleolitic. România este ţara lui ”eu te-am făcut, eu te omor” şi a lui „cât trăiesc eu, comand eu; după moartea mea, comandă alţii”. Înţelepciunea populară recomandă chiar bătaia, pentru că ”unde dă părintele, creşte” şi ”o palmă dată la timpul ei face cât o mie de palme date după aceea”. Da, doar că părinţii de la noi, în marea lor majoritate, nu ştiu unde să se oprească.
Violenţa asupra copilului...are multe forme şi grade diferite; este prezentă oriunde şi oricând, indiferent de nivel social sau pregătire intelectuală.
În primul rând se manifestă la nivel psihic, printr-o dominare totală a personalităţii infantile. ”Eu sunt mare, tu eşti mic; eu sunt deştept, tu eşti prost; eu am dreptate întotdeauna, tu greşeşti întotdeauna. Îmi datorezi ascultare oarbă, pentru că eu te cresc pe tine, nu tu pe mine. Eu am trecut prin viaţă şi ştiu mai bine...când vei fi ca mine poţi întreba, dar nici atunci. Când îţi cer ceva, tu asculţi şi execuţi, nu pui întrebări”. Recunoaşteţi personajul? Este şablonul părintelui autoritar, care îşi imaginează că procedînd aşa, copilul va învăţa să fie ordonat, cuviincios şi...restul atributelor din gamă. Da, este de lăudat intenţia, numai că metoda de învăţare este absolut eronată. Ea nu va face decât să formeze un viitor adult nesigur pe forţele proprii, timid, retras, inadaptat. Pentru a-şi forma o gândire logică, copilul nu trebuie învăţat decât un singur lucru: să se întrebe întotdeauna ”DE CE?”. Curiozitatea este cel mai mare dar pe care l-a primit umanitatea, iar stimularea ei este singura cale spre evoluţie. În fine...am divagat grav de la subiect.
O altă formă de violenţă pe care le întâlnim cel mai des este cea verbală. Este însă greu de controlat şi mai ales de dovedit, pentru că efectele ei se resimt la nivel psihic. Pentru că influenţează inconştientul, este o metodă de inferiorizare foarte eficientă, cu efecte pe termen lung...aceleaşi ca şi în cazul altor forme de abuzuri emoţionale: neîncredere în sine, însingurare, marginalizare.

Femeia şi ea, trebuie bătută...las’ că ştie ea de ce. Preventiv, că nu strică...plus că şi-n Scriptură scrie: „femeia trebuie să se teamă de bărbat.” Păi şi noi, cel mai credincios neam apostolic din toată istoria universului, să n-aplicăm recomandările sfinte?? Aaaaa...nu se teme? Nici o grijă, o facem să se teamă! În papucii mă-sii, că doar faci gimnastică la braţe, nu lansezi rachete pe lună! Orice bou de mascul adevărat poate face asta...iar orice femeie care se respectă are grijă să aleagă în felul ăsta. Românica. Mai poţi să spui ceva?? Îţi bagi picioru' şi no comment!

Una peste alta...Cum stăpânim instictul de nestăpânit? Simplu: nu o facem. De fapt, nu o putem face...poate decât prin educaţie. Mişto; numai că ciclul se reia. Practic, orice activitate, orice trăire a omului are o latură contondentă, pentru că ea este construit genomul animal. Nu putem nega ceea ce suntem. Stoparea se face prin acceptare, prin pregătirea psihică pentru apariţia violenţei. Prin cucerirea ei.
Însă, o victorie nu înseamnă câştigarea războiului. Războiul nu se poate câştga...pe termen scurt, aduce pacea, însă pe termen lung, doar se perpetuează lupta.
Viaţa în ansamblul ei este doar o cursă a înarmării.

Supravieţuieşte cel puternic.

Flori în mucegai

Ori de câte ori trebuie să călătoresc cu trenul, mă încearcă acelaşi sentiment: silă. Silă nemărginită şi furioasă, vâscoasă ca un puroi, violentă ca o vomă. Dacă ar trebui să merg în Rai cu CFR-ul, eu îmi bag picioru' şi iau TGV-ul în direcţia opusă.

Denumire europeană, jeg mioritic. Neputinţă românească. În sfârşit, nu mai folosim Personalele şi Acceleratelele ca nişte rudimentari ce suntem...de ieri ne-am aliniat cu civilizaţia; mândra noastră ţară este străbătută în lung şi-n lat de garnituri Reggio, Interregio şi Intercity - brănduire care preconizează reîmpărţirea administrativă dintr-un viitor cel mai probabil inexistent. Nu-i aşa că ar fi de porc să avem trenuri Reggio şi să n-avem regio?
Mi se rupe. În basmele populare, mârţoaga care hapleşte un făraş de tăciuni minteni se transformă în Ferarri Înaripat; găleţile noastre feroviare, însă, nu devin trenuri europene doar prin schimbarea pălăriei. Pentru a străbate 70 kilometri de ţarină trebuie să plec de acasă odată cu cântatul cocoşilor, pentru a-mi rezolva o trebuşoară programată după asfinţit. România. În secolul vitezei, în vremurile în care viaţa unui om poate depinde de o singură secundă, la noi pierzi ani pentru a te deplasa din sufragerie până-n dormitor. La dracu!! Alţii fac naveta zilnic pe câteva sute de km. ca să ajungă la lucru, eu îmi proptesc creierii în distanţe pentru care puţa de colibri pare un obictiv al următorului cincinal! Ce mă-sa o fi aşa de complicat? Intră trenu-n staţie - la timp, în puşca calului, nu după ce mi se lungesc urechile juma' de oră privind în depărtări - ciu-ciu-ciu-ciu...uuuu-uuuuuuu!!!! Ieti-ti...am ajuns! Aham, dar nu la noi. P-aci s-a copiat doar "ciu-ciu", că "u-uuuuu!" a fost disponibilizat pe fondul crizei economice. Până la urmă, unde pana mea m-aş grăbi? Că doar nu am nimic de făcut viaţa asta...Numa-n facultate dormeam nopţi de-a rândul prin gara din Braşov, pentru că pierdeam legătura spre casă. Acu' nu mai am drumul segmentat! Când ajung, ajung şi gata! Ce atâta grabă pe capul meu? Răbdarea e o virtute.
Băi, tăticule! Te urci în tren şi dacă găseşti o doritoare, îţi întemeiezi familie şi te-apuci de crescut la copil - ca să aibă cin' te trage de mânecă dacă ajungi la destinaţie şi dormi ca mortu-n păpuşoi (sau ca trenu-n gară)

Vine mocăniţa. Finally! Vine Reggio-ul...odată cu un iz insuportabil de cărbune încins - oare de ce, dacă locomotiva e electrică? - rugină şi urină stătută. Denumire europeană, trancalete mioritic. Ciudat, nu sunt mirat. Însă senzaţia murdară a păcatului mi se aştene pestre creierul amorţit ca o cloşcă râioasă pe nişte ouă sparte. Urc pe scară şi îmi condamn sufletul la chinurile Gheehei ori de câte ori întorc privirea. Saliva mi se transformă în venin, aerul inspirat capătă un gust metalic ce îmi erupe din piept în cocoloaşe flasce de greaţă. Îmi ferec simţurile în carcere pe care nici eu nu ştiam că le posed şi continui dârz. Îmi minte îmi răsună strigătul de luptă de la Mărăşeşti: "PE AICI NU SE TRECE". Ooooo....ba da, se trece. Priveşte şi plângi!
Închid ochii, strâng din dinţi, îmi îndes căştile în urechi şi mă rup complet de realitate. Trebuie să scriu. Ca de obicei, n-am pe ce; mereu mi-am propus să achiziţionez o agendă d-aia de buzunar cu pix micuţ, să am când mă apucă nevoia - de obicei în cele mai nepotrivite momente. Doar că mereu uit. Hmmm...la vârsta mea, cică e o problemă. Unii zic că-s încă tânăr. Şi mai problemă.
Cer instrumentele trebuincioase de la vecinii de banchetă şi îmi continui meditaţia. Un ecou surd de dezgust şi revoltă îmi răvăşeşte haosul interior. Mă cuprinde apatia şi dau să mă ridic, însă cad moale pe canapea, cu priviea alergînd sălbatic spre un punct fix.

Lionel Richie - Hello

Asculta mai multe audio diverse


Frumuseţea ei nu mă izbeşte din prima secundă, nu răneşte spiritul cu exuberanţa ei. Este diferită. Nu iese cu nimic în evidenţă însă fiinţa ei mă atrage, nemiloasă ca un cântec de sirenă. Este ca o floare ce mi se deschide treptat înaintea ochilor... Frumoasă, din ce în ce mai frumoasă. Divină.
Un foşnet imperceptibil şi privirea dansează pe curbele ei domoale şi perfect sculptate, pe picioarele-i lungi, unduitoare. Pieptul îi tresaltă ritmic, ca un gângurit de porumbel care-şi strigă chemarea în necunoscut. Răsuflarea îi încălzeşte obrajii îmbujoraţi şi îi agită o şuviţă şatenă de păr, pe care şi-o trece repede după ureche. Ochii căprui ard molcom în spatele unor pleoape albastru sidefiu, iar faţa-i gingaşă se sprijină neglijent pe o mână micuţă, albă ca petala de crin. Mă priveşte, iar eu mă prefac neatent, preocupat de foaia de hârtie pe care o am în faţă. Îşi trece din nou mâna prin valurile părului, şi-l dă într-o parte. O privesc pierdut.
Soarele răsare de după un nor şi ochii îi scânteiază neîmblânziţi. Ochii, mereu aceiaşi. Diferiţi, dar întotdeauna aceiaşi.
Mă reapuc de scris. Apoi iar o privesc. Doamne, cât este de frumoasă!
Doarme, sau se preface că doarme..uneori zăresc străfulgerări vernil avântîndu-se de sub gene înspre necunoscut. Mă pierd în timp, mereu cu ochii la ea, mereu căutînd-o.

Cu un urlet strident şi un opintit feroce, lumea îngheaţă în nemişcare. Se ridică tremurînd uşor, cu buzele întredeschise, ochii mari, străluctori şi trupul vibrînd ca un stol de privighetori speriate. Ştiu. Mă ridic încet şi pornesc nehotărât, cu paşi de melc, ca un condamnat spre locul osândei. Lumea şuieră ascuţit în jurul meu. Mă întorc şi o privesc din nou, apoi închid uşa ameţit, acompaniat de pleznetul mut al timpanelor şi regretul sufletului plecat.

Păşesc pe peronul spart de murdărie şi ies de sub vraja ei.

P.S.:

Şi dă-i şi luptă!

Gata, odată cu venirea primului Moş am intrat în perioada de iubire maximă a anului. Jingăn bel, jingăn bel, ce mişto e să ne lăsăm penetraţi de dragoste, dulceaţa care ne mântuie sufletele ostenite de griji şi amăreli mărunte!

Ştiu că tema asta cu iubirea e uşor adolescentină, vârstă la care încă mai crezi că te-a adus barza şi te freacă întrebările existenţiale despre amor. Dar mai târziu se presupune că te loveşte..nu nu pot spune chiar ineligenţa, deoarece pe plan afectiv o persoană la 1 miliard este inteligentă cu adevărat, dar experienţa în general se mai iveşte ici-colo. Treci în altă etapă a vieţii, schimbi şi tu setul de întrebări idioate, că asta e, acuma! Toţi îmbătrânim! "Dragule, mă mai iubeşti?"...ce-i aia? Lasă-mă măi, cu tâmpeniile tale...întreabă-mă dacă te mai suport şi tragi singură concluzia! De aceea, după la un 20 şi ceva de ani, e infantil să mai diseci nimic, băga-mi-aş...sentimentul, nu vă mai gândiţi la prostii! - în corasonul meu frigid!
Se pare, însă, că eu am rămas cu nelămuriri din tinereţe şi no....întreb, ca omu', mai ales că nu pricep neam lumea în care mă aflu, deci exsist, deci gândesc, deci chestionez. Fac anchete, sondaje de opinie, exit-pool-uri, orice îmi poate servi la atinderea scopului propus. Ca acum, de altfel...

De multe ori am auzit câte-o fătucă declarînd cu trufie: "Lupt pentru iubire, mă fac luntre şi punte ca să o împlinesc

Îmi ofer viaţa ca ofrandă pe altarul ei de inimi zdrobite, doar pentru a mă desfăta o clipă de veşnicie din plenitudinea-i omnipotentă." Apoi îmi vede mimica dezgustată şi continuă: " Doar persoanele de un înalt rafinament emoţional pot percepe acest imens sacrificiu, îl pot înţelege şi glorifica în doine de dor care transced eternitatea! (Subtext: nu ca voi/tu, nişte sălbatici care se zbat în mocirla materialismului instinctiv). Primul meu gând: ia uite unde era martiriţa supremă! Taman în asta s-a opintit jertfa pentru ideal! Te-ai fi gândit la aşa ceva? Că io - titlu domnesc, normal - habar n-aveam! Na, uite exemplu de brută cu mintea îngustă. N-are dreptate, săraca fată, când zice ceea ce zice? Săraca....
În fine, să bifăm c-am înţeles-o p-asta. Dar iar sunt gibon şi întreb: dacă eşti aşa belicoasă, mânca-te-ar tata de prinţesă, practic, cum faci? Şi nu la degeţel(e) mă refeream, ci la "bătutul pentru iubire". Cum luptăceşti pentru ceva la care ajungerea nu presupune luptă? La naiba, mi se pare extrem de amuzant; să-mi pice antena de bulgari, sintagma asta este din aceiaşi zonă cu "războiul pentru pace". Cum îi crăpi capu' unuia pentru a-l învăţa că nu e bine să-i crăpi capu' unuia?? Cum lupţi pentru a nu lupta??


Need very big help! Neuronii mei clacheză pe capete în încercarea de a pătrunde acest mister al umanităţii cilivizate.

La fel şi în cazul luptatului pentru dragoste. Ce înseamnă asta? Concret!
Din ce mai îmi aduc aminte de la şcoală, dragostea apare între 2 persoane. Ori, dacă astea se luptă, cum se mai iubesc? Măcar la nivel declarativ, iubirea nu-i aia cu zâmbete (într-o pastilă - albastră), fericire, iertare, compasiune, bunătate, înţelegere, lac unde înfloreşte frumuseţea, cântarea sufletului şi alte tembelisme d-astea abstracte, care cică tre' să sune delicat în ciocănel?? Ba da, identific bine fenomenul. Păi şi atunci, cum te lupţi? Uite-aşa: Buf! I-ai umflat ochii! Sau nu, că aia-i deja violenţă. Cum, ce?? Kung-fu-n pat? Aaaaa...păi aia-i altceva, frate! Aia-i hârnojeală în camera obscură, nu bătaie adevărată! Te epuizează, dar are şi momente plăcute. Dezbrăcîndu-ne de toate ipocriziile gingaş de libidinoase, aia e chiar scopul iubirii, momentul ei de desăvârşire.
Mda...să revenim. Lupţi pentru iubire? Ha! În 2 n-ai cum...poate într-unul? Adică o cenuşăreasă (privesc din punctul unei dudui pentru că recent am auzit o astfel de emanaţie de la una şi încă sunt sub impresia cuvântării) pălită de iubire răstoarnă munţii ca să o remarce prinţul destinatar. Pffff...şi dacă lu' suav i se scutură de ea, orice altceva nu devine o agresiune? Ce rost are lupta? Unde-i jumătatea predestinată fără de care cică nu-i iubire? Păi uite, că e! Doar că ea nu ştie încă! Aşa şi...te zbaţi pentru a-i inocula convingerile tale? O obligi? Şi dacă tot nu vrea, dragostea cu sila nu se numeşte viol? Sau încurc eu termenii...

Deci, ca să-mi închei scurta expoziţiune: unde-i lupta pentru atingerea iubirii, că nu o văd!! Bing...touch the screen, touch the screen! Here...kitty-kitty-kitty....no, încerc şi eu aşa, că poate oi fi prea fioros şi se ascunde de mine!
Here...kitty-kitty-kitty....

Locul sfinţeşte omul, iar datul îl împlineşte

Nu prea mă dau în vânt după primitul de cadouri. Ştiu, e frumos, e flatant, dar nu îmi place să fiu în centrul atenţiei. De cele mai multe ori nu găsesc gesturile şi reacţiile cele mai potrivite pentru a-mi exterioriza sentimentele şi până la urmă, nu consider că merit asta!
Dacă eram şi vreun minunat, mai ziceam. Oooooo...Mii de plecăciuni, Excelenţa Ta, ne simţim binecuvânţi de Dumnezeu că faci parte din ograda noastră şi ne consumi oxigenul; te rugăm, acceptă aceste umile daruri cu deosebită dragoste din partea şi mai umilelor noastre persoane. Da, frate! Dacă eram aşa, ieşeam singur în faţa mulţimii, ba o mai şi chemam pe un ton duios, dar poruncitor: Veniţi de luaţi - uffff...nu pot spune "veniţi de luaţi Lumină", că se poate interpreta. Plus că nu lucru nici la Electrica şi nici nu am tulburări de personalitate să mă cred vreo augustă făptură - Udrea, de exemplu. De fapt, e evident că nu sunt Udrea şi nu pot fi niciodată Udrea: nu am plete. Nevermind, unde rămăsesem? A, da! Dacă mă credeam vreo eminenţă, chemam eu norodul la mine: Veniţi de luaţi înţelepciunee....Iar mulţimea, în extaz: "Da, da, da, pişă-te pe noi, gurule - da' numa' să nu ai pietre la rinichi, că ne spargi la dinţi şi trebuie să facem împrumut la bancă pentru a consulta un stomatolog în ziua de azi!!"

Simplu, Moga & Taxi - Esti chiar minunat

Asculta mai multe audio diverse


Dar nu sunt. Asta e, life is a bitch. Sau poate am eu numai dorinţe tâmpite.

...Nu ştiu. Urmează să mai cercetez situaţia.

Una peste alta, nu mă simt prea confortabil să primesc cadouri. Să dau..uaaaaaaaaaaaa...aici e şmenul ăl gros! Nu-mi place să primesc, dar aş da continuu; în fiecare zi, nu numai de sărbătorile legale. De fapt, ce zic eu aici? Aş da de mai multe ori pe zi, uneori chiar la aceiaşi fată, dacă e bună - la suflet! (sunt un băiat sensibil la aortă, deci la mine contează în primul rând imaterialul. Spiritul sufletului sau ceva...parcă aşa e clişeul; corpul oricum îmbătrâneşte şi se urâţeşte. Bitches come!)
Până la urmă, nu suntem în Luna Cadourilor?! Ce poţi să faci altceva, decât să cadoriseşti??? Dacă nu acum, atunci când? Când m-o găsi schârciovelniţa?? Nu-i mare lucru...trebuşoara aceasta este fix ca trenurile de pe la noi; teoretic au un program, dar practic habar n-ai când te trezeşti cu ele în staţie. Şi nu ştiu despre alţii, dar eu nu am chef să păţesc ca nenea ăla de l-a găsit moartea taman în biserică!
Care nene? Cum care?

Stai! Am zis că nu vreau să păţesc ca el? Greşeală de tipar, m-am răzgândit! E cel mai perfect să se întâmple aşa!

Gica Petrescu - Uite aşa aş vrea să mor

Asculta mai multe audio diverse

Ptiu, piei Satană! Cum să mor în crâşmă?? Să am sufletul damnat pe vecie?? Nuuuuu...nu, nu, nu! Cel mai mişto lucru de pe lume e să mori la biserică. Păi nu tot acolo ajungi? Dacă dai ortu' popii acasă, familia are o tonă de treabă. Tre' să alerge să anunţe preotul, clopotaru, groparul, sa-ţi aducă avizieru' ăla de aprins lumânări, să care toate icoanele şi candelelele ca să ţi le agaţe de urechi...câte nu-s de făcut?! Pe când la biserică, e perfect! Toată lumea e acolo! E ca la mall, intri şi găseşti tot ce-ţi trebuie într-un singur loc. Ce e mai minunat de atât??

Să mori la biserică este ca şi cum te-ai îmbolnăvi în spital! Dacă se întâmpla asta, mai stai oare cu grijă că nu ajunge ambulanţa la timp când o chemi?? Nu... Mai intri în fibrilaţie că nu ai să-ţi bagi în venă "o doză de ceva" (puterea de-a spera, normal)??? Nuuu.... Te mai chinui să îţi programezi boala după orarul de vizite la domiciliu al doctorului?? Nuuuuu...
Ce mai, tăticule? Ascultaţi colea la mine, cel mai bine e să te lovească betegeala în spital! Uite d-aia România e cea mai tare ţară ever, e prima din istoria modernă care se gândeşte la binele cetăţeanului şi îl îmbolnăveşte acolo unde ştie că poate fi tratat: în mijlocul medicilor.

Pe mine însă m-a amuzat foarte mult chestia aia cu iertatul păcatelor. Adică nu înţeleg...cine a spus că dacă mori întins pe altar ţi se iartă toate păcatele? Nu 2, sau 3, sau 100, sau 1000; TOATE, beiiii...
Da' de unde siguranţa asta cu aer de sentinţă definitivă şi irevocabilă? I-a dat Dzeu un sms lu' Nea' Caisă ăla de enoriaş, sau cum? A trimis un porumbel cu indulgenţa-n cioc, să vadă tot poporul?? S-a petrecut o minune pe sistem "Mergînd după muşeţel, am găsit un bileţel/ Şi pe bileţel scria: Prietene, te voi ierta"??
Nu, dar aşa a zis preotul; iar acesta de unde ştie? Pfff...ce întrebări de rahat pun şi eu! Păi d-aia e slujitor al Domnului, ca să ştie! Ce zice preotul, e lege. Dacă el spune "uitaţi ce cadou minunat ne-a oferit Sfântul Nicolae, a venit cu ploicică", minteni auzi corul de babe: " Aşa-i părinte...Dumniezeu Drăguţul, cum nu ne lasă el să ne ardă seceta. Ne dă taman când ştie că avem nevoie. Da, da, da...da, da. Aha. Da. Uite cum ne-ajută Dumniezeu."
Totuşi, chiar aş vrea să fiu sigur. Că dacă-i aşa, pot să-mi decupez o particică de catapeteasmă ca să umblu cu ea în buzunar, just în case? Nu mă duc eu la biserică, vine biserica la mine. Se pune?? Dacă merge, mă pun pe păcătuială grav, că am chef de distracţie şi vorba 'ceea: tot ce e bun ori e imoral, ori e ilegal, ori îngraşă.

But, have no fear, the church is here! Oricum aş muri, bucata de sfinţenie la purtător îmi asigură absolvire: SPUF! Albul pur, albul sigur! Chiar şi pe şoseţele!

Vibraţiuni cosmice în roMânia mea

Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar de la o vreme mă comport ciudat... Sunt tulburat şi fac bulburuci la neuroni mai des ca un copil mic baloane de scuipat la gură. De multe ori reacţionez exact pe invers, lucruri care-mi plăceau, acum mă dor / mi se pare ciudat, zile-ntregi au trecut, tu nu ai sunat and shit like that, conform hitului în vigoare. Apoi mă chinuie diverse pofte, care mai de care mai excentrice (multe dintre ele cu o descriere care nu-şi are locul aici; sunt prea violente...o gagică mă tot ameninţă că mă joacă-ntre picioare dacă nu-mi bag minţile-n cap, măi, la ce vă gândeaţi?!). Deci clar, ori am intrat în anu' morţii (caz în care ar trebui să dau colţu' de 3 ori pe zi, din moment ce anul ăsta se cam repetă de câţiva ani), ori sunt gravid (ceea ce este uşor imposibil, că tocmai traversăm puţin post şi no! Creştinu' adevărat nu se dedulceşte la prima apetisantă care-i apare-n cale)!Totuşi....hmmmm...asta e o temă de studiat în particular.
Dar nu disperaţi, mai este încă o posibilitate! De curând am citit un articol despre preschimbările şi remodelările care se vor întâmpla în 2012. Pe scurt, pământul intră în tahicardie - se accelerează bătăile pipotei, adică; timpul va mergea de-a curmezişul, uneori chiar pe contrasens, cu depăşire a liniei continue - faptă pedepsită în noul cod rutier; polii se vor de-a berbeleacul, sau chiar se vor inversa. Ce mai la deal-la vale? Realitatea cum o cunoaştem astăzi va înceta să mai existe. Însă asta nu e tot. Noi, oamenii, vom suferi schimbări raicale: ni se va deschide al treilea ochi - mamă...deci e voinţa Inteligenţei Cosmice ca eu mă îndeletnicesc cu Dragon Balll-ul. Un personaj al seriei, Tien Shinhan pe numele de campion al dreptăţii, se remarcă tocmai prin prezenţa celu de-al treilea ochi, Ochiul Cunoaşterii.


Ori eu, un tăntălău prin definiţie, sunt atât de nemobilat la minte încât trebuie să mi se predea medidaţii despre evoluţia antropologică...primul pas fiind acela de obişnuire cu imaginea noilor oameni.
Mda, dar e ca porcu! Vă daţi seama că dacă se întâmplă asa ceva, o bună parte a poveştilor copilăriei vor trebui rescrise? Păi cine va mai citi basme despre Făt-Frumos Cu Stea În Frunte?? Chiar aşa, mintem puradeii pe faţă??



Să-i zică şi lui ceva upgradat, acolo...Făt-Frumos Cu Ochi În Frunte, sau ceva... să fie mai verosimil, oleacă!
În fine; ideea e că după vom beli orbitele (ceea ce nu e sex orbital, nu vă aprindeţi aşa!), ne vom înălţa spre a patra dimensiune, care de fapt este un precursor pentru a cincea dimensiune (Hai, nu mai spune! Chiar aşa?? A cincea dimensiune...care, ghici ce? V-a fi urmată de a şasea dimensiune! Eeee...te-ai fi gândit la aşa ceva?? ), un loc unde dorinţelele ni se vor materializa doar prin la o simpla pocnire a degetelor! Aaaaa...păi dacă-i de-şa, abia aştept! Nu pot să sar o treaptă a evoluţiei şi să mă dezvolt de acum? Vreau să-mi doresc mai repede, că tic-tac-tic-tac trece timpul, n-am chef de prostii! Trăim în secolul vitezei, la naiba!! Vreau ca războinicii vikingi, un palat în care să se servească numai carne de vânat pe tipsii de argint şi mied în cupe de aur bătute cu pietre preţioase! Apoi mă las influenţat şi de Raiul musulmănesc şi cer 40 de virgine, că de! Dup-o masă copioasă... Indiferent de locaţie, tot om sunt, în cele din urmă! Ochii văd, inima cere, peste tot numai plăcere.

Da' gata, ajunge cu visarea la fete verzi (fată verde, cu părul pădure - logic) pe pereţi!
Deocamdată suntem la începutul lui decembrie 2011...prilej de fericire maximă, căci am mai traversat o nouă zi de serbare naţională.
Uraaaaa!!! Uraaaaa!! Oooo, yeee, Cheptăn Geac (ăsta e pe sistem "Pempărs 3 lei/buc", cum am văzut că e trentul cu neologismele la boşimanii mioritici), ţine gura să mă...căşun cu bătaia pe tine că nu eşti mândru de ţara în care te-ai născut!!!



De fapt...Nu-i nimic, nici eu. N-am motive. Sunt fix ca tanti de vinde pâine la magazinu' din centru pe dreapta, care a răsuflat uşurată când am intrat pe uşă şi am salutat-o, apoi i-am cerut ce aveam de luat. "Uăi, copile, dacă îmi spuneai şi tu "La mulţi ani", te porcăiam. Deci nu mai pot...de azi dimineaţă am capul ca un bostan sub presiune de la atâtea urări! Care cum intră, pac! La mulţi ani, să trăiţi şi să-nfloriţi, să-nverziţi , să mi-o cântaţi; da' mai lăsaţi-mă fraţilor, că nu e ziua mea! Omagiaţi Românica, lăsaţi creerii mei în pace! Ce v-au făcut ei?? Uf! Şi mai am 10 ore de lucru..."

Yes sir, i'm not proud - and i'm proud of that! Nu e trend, doar o părere personală pe care mi-o afirm răspicat. Deşi parada a fost drăguţică şi cu momente comice pe alocuri (la un moment-dat chiar făceam un scenariu mişto în cap la mine: oare ce s-ar întâmpla dacă vreun cal de defilare ar tufli o balegă de sub coadă? S-ar întrerupe toată tărăşenia, sau săracii soldaţi ar calca norocu-n picioare în pas de semigâscă - "pasul de gâscă" e la 45 de grade, iar acolo nu era cazul. Dar nu s-a întâmplat aşa, deci ori avem cai educaţi, ori au fost constipaţi, ori i-a dus cineva la toaletă, în prealabil. Din două, una!), nu sunt mândru că-s român; mi se pare inadecvat să zbârnâie aroganţa-n mine ca obeliscu-n prezenţa Nicoletei Scherzinger din cauza unei pure întâmplări. În cel mai rău caz aş putea fi mândru de ţara asta, dar prefer să nu. Iar n-am motive. Da, ştiu...aviaţia modernă n-ar fi exisat fără Coandă, preşedintele Cehiei nu avea ce stilou să fure la conferinţa din Chile dacă un român nu-l inventa în prealabil, tabelele nu s-ar fi dat peste cap la Montreal dacă Nadia nu lua 10, Moş Crăciun rămânea fără cadouri de dat dacă nu se inventa Catena (farmacia tuturor românilor), ca să aibă de unde se aproviziona.

[aici trebuia să fie prezentată reclama cu pricina, doar că nu dau de ea, neam. Totuşi, credeţi-mă pe cuvânt, există]

Right. N-am prea înţeles la ce dracu tre' să-mi aducă Moşu' o cutie de supozitoare cu algocalmin dacă a dat boala-n mine şi fierb ou-n gură de la febra ce-o am, dar fie...probabil nu pricep eu destinaţia cadoaielor.
Oricum, astea-s reuşite individuale, nu succese ale patriei. Că într-o plantaţie de legume mai apar şi genii, este tot o întâmplare. Deci, de ce să fiu mândru??

România nu e Eminescu, e ţara care şi-a bătut joc de el cât a trăit, pentru a-l glorifica după moarte. România nu e Nadia, e ţara pe care a părăsit-o pentru a putea trăi ca un om, dar pe alte meleaguri. România nu e soprana Angela Gheorghiu, este societatea pe care a dat-o-n morţii mă-sii, pentru a se putea afirma în alte zări. România nu este peisajul montan care te lasă cu gura căscată, ci munţii de gunoie care-l sufocă.
România este, în primul rând, un organism. Nu o celulă, nu un organ. Un întreg. O gloată.
România suntem noi...iar câteva vârfuri apărute pe parcursul a 200 de ani nu sunt de ajuns pentru a schimba percepţia generală.



Aceasta este România. Omor pentru o lingură de fasole şi-un cârnaţ, căsăpiri pe 2 peşti stricaţi, tigăi de teflon şi bormaşini la reducere
"Îmi pare rău să vă spun e mai bună ca acasă". Păi normal...dacă nu dai câteva coate-n rinichii din împrejurimi, unde mai e plăcerea?? Înghiontirea pentru mâncare este ca viagra pentru putirinţă, ca musca pentru balegă şi maneaua pentru cocalar. Împreună se completează şi formează un produs nou, un tot unitar care ascede spre absolut.
De fapt, eu pot să pun pariu că toţi ăia de aplaudau frenetic la mărşăluirea impresionantelor, superbelor şi extaziantelor echipamente militare au venit mai mult pentru haleala de după.
...Că doar şi patriotismul trece prin stomac.

P.S.: În condiţiile în care se ştie că fasolea balonează...WOOOOOOO...
Păi bomba de la Hiroshima cred că era un pârţ de domnişoară pe lângă tsunamiul de biogaz eliberat de atâta norod.
P.S. 2: Băsesculeeeee....unde eşti, frate, că te omagiază cetăţenii!!!

Just M

A year has passed since the world has changed.
Who the fuck am I kidding? It's no use...



"Your soul is mine", like Shang Tsung would say.

Viaţa-i scurtă. Gustul...şi mai scurt.

Am mâncat o Eugenia. De fapt nu a fost una, ci una jumate. Şi nu am mâncat, ci am savurat.

Nu m-am mai intersectat serios cu asemenea banalitate de prin Cuaternar, când eram un vaşnic vlăstar de student. Atunci, pe vremea când muştele se excitau în prezenţa insecticidului, iepuroica urma tratamente de fertilizare artificială şi domniţele se măritau cu zestrea neatinsă, eu serveam (eeeeeeeeeee) masa la cantina căminului - o zeamă călâie de legume şi varză călită alături de ciorapii bucătăreselor, că doar aşa reuşea să capete acea aromă aparte, binecunoscută. No, meniul ca meniul - acuma mai vrei să-ţi şi placă ce mănânci, hă? Lasă, frăţicule, alţii se hrănesc din ghene şi trăiesc, d-apoi noi, ditai inginerii, să ne proptim în atâta lucru?! Mai dă-o-n colo, să fie ceva cald la stomac, că nu se moare de atât! Păi ce calu' meu, trăim ca să mâncăm, sau mâncăm ca să trăim?
Deci cum spuneam: zeamă de buruieni + varză (sau câte-un coloş de orez, numa' bun de crăpat nucile cu el; aaaaa...păi foarte bine! Cum vrei să le spargi? În dinţi, ca ţăranii, să rămâi chel în gură până faci 25? Las' că nucile-s bune la inteligenţă, te fac deştept la bostan!) apoi desert: FLLOOOOORRRRRIIIIIIIIIIINNNN CĂĂĂĂ-LIIII-NESSSSS-CUUUUUUUUU...gagicile-s pă mese, publicul face valuri şi aplaudă dezlănţuit.
Doar că nu era Florin şi nici mânuţele lui alea două. La desert aveam Eugenia. Venea Eugenia - că aşa o chema şi pe domnişoara de făcea muncă patriotică, servind la mese; o mică recompensă pentru oribilitatea de mâncare pe care o îngurgitam - şi ne-aducea eugenii. Câte una de fiecare, că ce e mult, strică - noroc că spre sfârşitu' anului mi-am format o pilă sus-pusă şi mai făceam rost de vreo 3, supliment pentru mine, de drăguţ ce eram. Beton desert, să-mi bag picioru'! Serios, beton...nu ştiu unde le ţineau, dar dincolo de ambalaj biscuitele era întotdeauna tare ca fierul, iute ca oţelul - mai că-mi venea să sparg nuci în dinţi ca să-mi cadă mai repede şi să-mi pun unii de metal ca a lu' taică-miu, să mă pot bucura şi eu de dulceaţa lor!
Băi, dar, crema! Crema, tăticule...uuuuaaaaaaaaaaa...ambrozia zeilor! Nu-i bai, că rar o ajungeam...de obicei dădeam limbi pe lângă ea, dar şi când o prindeam, rupeam! Era prăpăd, bătălia de la Posada altoite cu atacul hoardelor tătare! Eu şi crema Eugeniei, Al Treilea Război Mondial! Faza mişto e că mereu câştigam...aşa că de la o vreme aia mi se preda fără luptă. Hai, mă, că tot eşti insistent! Bagă-te, că nu mai am chef să mă lingi pe lângă! Cu spor, că mai am şi alte treburi! Baga-l pe sufletul petrecerii în acţiune şi rezolvă-te şi tu ca oamenii, măcar bucuria asta s-o ai în viaţă!

Dar asta a fost demult, pe când...tiii...cred că până şi Adam se juca cu mâna în ţărână! Oare atât de bătrân să fiu??
Apropo de moşi: chiar dăunăzi depănam amintiri cu un coleg de breaslă: puşca şi cureaua lată, ce tineri şi frumoşi eram odată - mai ales eu; şi-acu ce-am îmbătrânit şi ne-am urâţit...mai ales el.
Anyway, alte vremuri. De-atunci nici nu m-am mai ocupat cu despreunatul Eugeniei. Las-o acolo, între timp s-au inventat alte măgării de ocupat timpu' pe vreme de foame: o şaormă, o kebabă, o pulpiţă de puicuţă, o aripioară...produse d-astea moderne, de mâncare rapidă. Plus că mi se luase, trecuse vârsta la care senzaţiile tari aveau farmec. Acu'-s cu fotoliu la cap, nu mă mai încurc cu ciurucuri.

Da' nu ştiu cum fac, că la un moment-dat (recent) mă păleşte o poftă nebună de ceva. Ce să fie, ce să fie? Băi, aş mânca ceva dulce! O cio-co-la-tăăăăăă...dau fuga la piaţă, achiziţionez, consum - că doar d-aia mă numesc consumator - şi...Haiti! Foarte bună, numai că nu m-a satisfăcut nici cât un morcov pe Jena Jameson! Mă chinuia o nevoie nedefinită, o chemare izvorâtă din negura timpului. Ceva, o prezenţă îndepărtată din istorie mă asalta bifazic şi mi se împrăştia prin organism multidirecţional, ca o boare trasă-ntr-o mânuşă.
Clar, am căzut bolnav la pat. Vorba cântecului:
"Pe umeri, pletele-i curg râu,
Mlădie-i ca un spic de grâu
Cu şorţul negru prins la brâu
O pierd din ochi de dragă.
Eu când o văd, mă-ngălbinesc
Şi când n-o văd, mă-nbolnăvesc."
No, eu n-o vedeam, mă-nbolnăveam. Da' care să fie cauza, că habar n-aveam nici măcar unde să mă uit!

Şi-apoi m-a lovit epifania...am auzit "în pădurea de la strungă, suntem cei cu puşca lungă" şi mi-am amintit că doar prin facultate aveam curiozităţi d-astea; adică ce mă interesa pe mine cine-s ăi cu puşca lungă?? Ce ţi-ai pus la cingătoare?? Eşti mutant cu 3 picioare?? Ce ţi se bălăngăneşte şi-n genunchi de te loveşte??
Da' no, eram şi eu mic şi prost, ce să-i faci?
Când eram eu mic şi prost?? La fa-cul-ta-teeee..iar asta înseamnă un singur lucru: EUGENIA!!!!! IUUUHUUUUUUU
Minteni m-am învârtoşat că Fătul Frumos după ce-a băut Apă Vie şi am dat năvală la chioşcul de pe colţ, de unde m-am blindat la buzunar cu 2 minunăţenii ale artei culinare comuniste. Nu-mi venea să cred că am pus mâna pe aşa ceva! Ziceai că n-am văzut în viaţa mea delicioşenii mai mari! WAAAAAAAAAAAAAleluia, aaleluia!
Şi-apoi am purces la treabă. Respiraţia mi s-a oprit în piept, în timp ce ochii-mi beculeau ca girofarul pe formele ei curbe, ademenitoare.


Inima a început a-mi bate haotic, un fior de plăcere mi-a străbătut citoplasma fiecărei celule, degetele au început să-mi tremure de dorinţă. Ploaia a început să-mi plouă-n gură, fruntea s-a brobomit cu sudoare, mişcările mi-au devenit înebunitor de lente, de tandre. Am rupt ambalajul cu o mişcare brutală şi am primit-o pofticios, cu ochii ieşiţi din orbite şi respiraţie umedă, accelerată, fierbinte. Timpul a încremenit diform în jurul nostru, timpanul mi se zbătea mut, apoi totul a explodat într-o frenezie pătimaşă!
Am cedat focului lăuntric şi m-am înfruptat din ea cu o bucurie sadică, desfrânată.

Papilele-mi erau în sărbătoare, dădeau chef pe plaja Caraibelor. Vâna mi se ofilise sub dogoarea voluptăţii. De la prima înghiţitură, până la ultima fărâmă, a fost Dumnezeu! Timp de 5 minute am fost în Rai, am zburat printre îngeri. Câteva zeci de secunde m-am lăsat învăluit de zvâcnetul simţurilor am trăit clipe de bucurie necunoscute muritorilor de rând. Vulcanul pasiunii îmi umplea fiinţa toată de arome vinovate. Realitatea s-a estompat atât de rău în jurul meu încât mai că era să pic în şanţul de pe marginea drumului - ştiu că e nepoliticos să mănânci pe drum, dar eu o făceam din mers - doar nu eram nebun să leşin de poftă până ajungeam acasă.

Da, domnule! Fericirea cea mai mare chiar se află în lucrurile mărunte...atâta timp cât contactul cu ele îţi este îndeajuns de rar încât să uiţi senzaţiile pe care ţi le provoacă.
(Ocazie cu care i-am înţeles şi eu, în sfârşit, pe emigranţi; cred că aş ajunge să-mi fie dor chiar şi de coteţul mioritic, dacă aş sta despărţit de el...hhhmmm...să luăm o perioadă scurtă: câteva generaţii, sau ceva)

Şi-apoi am văzut reclama

...şi iar mi s-a făcut chef. Dar nu de Eugenia. Sau, ba da...de ea.

Legea e lege

Am găsit vreo 3 subiecte pe care vreau să le atac prin comentare: Două foarte amuzante şi unul mai serios. Dacă aş fi jurnalist, aş vorbi despre toate odată; "Oroare în judeţul Constanţa: cadavrul unui călugăr decapitat a fost lepădat lângă Hârşova. Viaţa are însă şi părţile ei frumoase - ne-o confirmă cu mâna pe inimă cei care au schiat astăzi"...cum am văzut că se prezintă ştirile la emisiunile informative.
Dacă aş fi fost jurnalist, aşa aş fi făcut. Dar nu sunt, prin urmare o să organizez arealul informaţional pe căprării. Cu care vreţi să încep??
Hai cu râsul, că am chef să fiu rău.

"Din decembrie, denumirile de personal, accelerat şi rapid vor deveni simplă amintire. Locul lor va fi luat de trenurile Regio şi Interregio, România aliniindu-se astfel la clasificarea existentă în Uniunea Europeană.
Totul va depinde de viteza de circulaţie care va putea fi asigurată pe traseul pe care circulă acestea. o garnitură nu va putea fi denumită Intercity decât dacă va circula cu o viteză medie comercială de minimum 60 km/oră. În ceea ce priveşte trenurile Interregio, viteza medie comercială va trebui să fie de cel puţin 45 km/oră. Garniturile Regio, actualele personale, vor trebui să circule cu o viteză medie comercială de minimum 35 km/oră, iar serviciile oferite vor fi minime."

http://www.ziaruldeinvestigatii.ro

Mişto. Cool. Beton armat.
E super, frate! Ce noroc pe capul nostru!! Din decembrie ne-am aliniat cu preumblatul uniunii. Când mai vreau să folosesc transportul feroviar, nu mă mai urc în Personal, ca ţăranii...acum voi păşi cu mândrie într-un mirific Reggio. WOW!!!
[Ţineţi-mă, bă, că leşin aicea]

Sau nu. După model românesc, noi copiem doar forma. Vor aceleaşi janghine de tăblării împuţite, aceleaşi căi ferate pururea în lucru. Mi se bălăngăne ca mucul în adierea serii că şi-a schimbat denumirea...condiţiile sunt mereu aceleaşi, din ce în ce mai proaste. Vagoane pline de rugină şi puţind a urină, canapele de vinilin crestat cu lama sau plastic reciclat inscripţionat cu declaraţii stomatologice pentru gagicile disperate de dantură, covoraşe de seminţe scuipate pe unde s-a nimerit. Toalete de-ţi vine să intri ieşind, duhneală de hoit, jeg, neoane chioare sau lipsă, mucegai, mizerie, gunoaie.



Da, dar e interreggio. Merge mai repede...s-a dat lege. Serios? Păi atunci m-am liniştit! S-a dat lege, clar, zboară ca...ca...trenul pe şine! Uuuuu-uuuuuuu...cicicicicicicicic. 35 de km/h! Un adevărat pisc al rapidităţii, acum vreo 5000 de ani, pe când nu se domesticiseră animalele de tracţiune! Păi dacă mă enervez o iau la alergare pe lângă tren şi ajung în gară înaintea lui! La ce dracu' să mai dau bani pe bilet??
Oricât de eupropean aş arde-o, oricâte orgasme m-ar năvăli când mă caţăr într-un Inter-reggio d-ăla ca în civilizaţie, pariu că de la Bucureşti la Sibiu tot o zi întreagă voi face? Pariu că dacă se va defecta, garnitura va fi reparată tot cu scoch şi-o creangă?? Pariu că tot vom călători în condiţii de cocină ambulantă?

Uite, am o idee, că tot n-avem drumuri sau alte căi de rulare conform mileniului 3. Băgăm diligenţa-n funcţie, tăticule! Natural, simplu şi eficient. Protejăm mediul, pentru că nu vom mai folosi carburanţi care poluează aerul (şi aşa ăştia se scumpesc mai repede decât ar îngheţa un baleg sub jet de azot lichid)...de fapt, chiar participăm activ la îngrăşarea solului - că de! Calu' mai are şi el nevoi, ca omu!
Da, m-am hotărât! O să întocmesc o petiţie pentru folosirea diligenţei. Apoi, eeeee...apoi vine şmenozeala a mare: propun să se dea lege prin care să se stabilească viteza de circulaţie a trăsurii la 130 km/h, ca pe autostradă! Se dă lege, clar, tre' să se respecte! Cal, necal, minteni vede bulăul pe dinăuntru, dacă face fiţe!
Păi nu?? Unde-i lege nu-i tocmeală!

Hm! Şi mai zici să nu iubeşti ţara asta! Păi băăăăăăă...iubirea e în tot ce mişcă...râul, ramul, mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman ţi-este!
Hăăă?? Am deviat ca Intercity! Ca cine???...Mda, intercity rămâne, că aşa e european. Hai, măi, că n-am greşit..e că mă adaptez repede la mediu??

Dar ziceam că am 2 subicte; care este al doilea? Dragostea, desigur. Iubirea care te păleşte indiferent de specie sau starea civilă, dar care se acordă în gen, nr şi caz cu dorinţele lăuntrice - în special când cea nouă e mai mare, mai grasă şi mai lăptoasă decât fosta. Adică cum stai tu aşa, buf! Iubirea e pă tine, la fel cum ţăranul e pe câmp - ura, drăguţa mea, ţăranul e pe câmp! Alea-alea, jumătăţi, jurăminte, jughiniri...apoi după niţel timp, pac! Altă iubire ţi-a rupt capu' de pe umeri! Nu mă credeţi? Nu contează.
Nu despre asta vroiam să zic...ci despre iubirea infantilă, aia de mucoşi - îmi venea să zic "boraci", dar sună cam meltenesc. Deci: iubirea puerilă. Nu există?? Ba da, am văzut-o eu în timp ce mă uitam online la Dragon Ball. Pe site e si un loc de chatuială, unde se întâlnesc tinerii patriei şi pierd timpul discutînd vorbe. Mamăă...şi au ăştia nişte denumiri: numa Saddestangel, Albastrica, Copiliţa, Neînfricatul, Lonelystar, RosePoison...deci te-apucă cufureala de râs! Mai ales că unii-s săriţi binişor de 20 de ani.
No, şi Saddestangel (asta-i emo, wtf?) cică e fată de 13 ani şi Neinfricatul e băiat de 12. Şi băiatul se plângea fetei că o iubeste de-o rupe pe una de la el din clasă, da' aia îi dă mereu cu flit; prin urmare, ce să facă? Pe sistem "Bagă, fată, sfaturi, că d-aia eşti fată, ca să pricepi ce vrea tuta!"
Iar Saddestangel rupe netu-n două: "În primul rând tu eşti prea mic să iubeşti, tu doar placi. Iubirea e pentru oameni mai mari; ca mine..."

Pfuai de mine...i-a dat de l-a julit! Naşpa moment, dar îmi place că fătuca a priceput de mică cum merge treaba: sirenele-s cu iubirea, omu' grotei cu satisfacerea ei, chiar dacă n-o înţelege.


N-aveam cont pe chat, să consolez EU sufletul rănit al sărmanului băiat. Aşa că am continuat cu Dragon Ball, desenele copilăriei... bătăi, căsăpiri de monstrălăi, mult sânge, moşi depravaţi - care-s cu nasu' numa-n chiloţii + adiacentele fetelor, luptători homălăi şi bunoace pe invers. Tare! Ce nevoie mai am de hentai-uri, în mama mă-sii?!
Dacă aş fi părinte, nu l-aş lăsa pe copilul meu să vadă aşa ceva. Perverşi rău, japonezii ăştia, să-mi bag calu'! Pupa-i-ar tata pe ei de micuţi!

Oricum, mi-am şi zis: "Uite, beeei, generaţia următoare! Ăştia se preocupă cu drăgostitul de mici, nu ca mine...cal batrân şi habar n-am ce-i aia gândire de înamorat! Eu îs cu veni, vici, vinci, nu cu ţi-am dat un ineeeeeeeeeeeel..rotund ca inima mea, rotund ca inima mea."
Concluzie: Bravo lor, bravo lor, bravo copilaşilor!

Magna cum laude

Nu ştiu cum se face, dar de la o vreme sunt bombardat cu mailuri cu caracter istorico-naţional, ce preaslăvesc tărâmul binecuvântat dintre dintre Dunăre şi Tisa, declară cu patos cum îmi voi iubi eu (ADICĂ EU????) ţara la bine şi la rău, cum dacii formau cel mai miştoc popor al antichităţii şi cum pământurile astea gem de mândria ciolanelor care-s îngropate într-însele. Decebalus per Scorillo, Ulpia Traiana Dacia Solenza, Zamolxe + Bendis = Love şi va ce minunaţi suntem noi, că ne-am apărut p-aci. Ura!

Mda...mai are vreun sens să-mi declar antipatia faţă de subiect? Nu ştu dacă asta se întâmplă pentru că deja-s plin până-n gât de "Noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni" - graţie dragilor mei părinţi, care au blocat televizorul pe Etno şi behăiala asta îmi zdruncină pasta de neuroni care mi-a mai rămas în stare funcţională de dimineaţa până seara, dar...Bă, pupa-ţi-aş pălăria, mă leşi? Încă de când era în burta mă-sii, ţara asta a avut nevoie de alt popor! Studiile demografice recente arată că oricum suntem în pragul extincţiei ca naţie, din cauza natalităţii insignifiante şi a mortalităţii uriaşe. Preoţimea face apel la enoriaşi să se pună pe turnat copii, altfel, în câţiva zeci de ani, românismul se va împărţi în tranşe: "rom(m)" şi ciora mă-sii ce-o mai fi după, că nimeni nu a dat în bobi mai departe - chestia asta sper s-o mai apuc. N-oi ajunge chiar la Finalul Ăl Mare, da' o extincţie de aperitiv poate prind şi eu...deja îmi fac privizii de floricele şi testez prietenii care mi-ar putea împrumuta şi mie o plăsmoacă 3D, pentru o urmărire a evenimentului în cele mai bune condiţii.

Aoleu, frăţicule...apropo de extincţii! Nu-i de ajuns că iar am ratat finalul planetei? Pe 11.11. 2011 ora 11.10 m-a trecut şi pe mine piş, ca pe tot omu'. Şi nici una, nici două, ce-mi zic? Dacă mă trece, asta e, vrei să mi se blocheze rinichii? N-a mai contat că toată dimineaţa am stat cu ochii pe secundar mai ceva ca pe ţâ...ăăă..ţarina vecinei când o păzeam să n-o calce hoţii, şi nici măcar că mi-am jurat pe roşu ca de data asta să înţepenesc cu coatele pe geam în aşteptarea v.i.p.-ului; m-a tăiat, asta e vrerea Domnului. Acu' n-o fi şi Sfârşitul ăsta atât de parşiv încât să se ducă fără să mă lase să-l zăresc! S-o fi grăbit, el, că de! Mai are şi prin alte părţi de ajuns...dar mă gândeam că apuc şi eu măcar un trailer, ceva! De unde! Am luat-o în mână! Ori m-a furat peisajul ca de obicei, ori nu ştiu ce să mai zic, că n-am văzut nimic! Nimic, nimic, nimic!!!!! AAAAAAAAA!!!!!!!!
Dar să gândim pozitiv - v-am spus deja că mă aflu într-un proces de reconstrucţie asiduă a fondului de convingeri; nu-mi iese mie mereu, însă intenţia contează, nu?? Deci, sunt optimist: nu am pierdut banii pe bilet - noroc că nu s-au dat bilete pentru aşa ceva şi...întotdeauna va mai exista o data viitoare. Sunt un supravuieţuitor, sau ce? Am depăşit atâtea Apocalipse, că m-am săturat! Nu că vreau să zic, dar vreau să spun că mănânc Apocalipse la micul dejun! Cine trece-n Valea Seacă, cu hangerul fără teacă? Chuck Norris scrie pe mine!

[click pentru a mări]

Uf! Însă mai e mult până departe, iar cu gropanele de pe potecile mioritice, cam greu cu traficul. Mai bine m-aş concentra pe prezent...
...Unde realizez cu groază că şi dacă mă dezlipesc de porcoiul sentimentelor de oripilare care mă leagă de băştinimea mioritică, să-mi pice antena de bulgari dacă eu reuşesc să penetrez sentimentul ăsta de mândrie naţinală. Sunt român, sunt român, sunt pe veci, aici, stăpân. Aşa, şi? Mă legăn pe picioare ca o găină beată, aplaud defocalizat pe acordurile hitului, storc o lacrimă din cremenea pipotei, apoi ce? Care-i faza? Da..vine 1 decembrie şi tre' să îmbrăcăm fibra de adulatori patrioţi!!!
"DE CE?" - cum ar zice cineva...da, la tine mă refer, te ştii, nu trebuie să te mai numesc eu. De ce? Păi dacă nu o dăm în bărci cu lauda pentru aborigenii din dotarea neamului şi a grădinii de Rai pe-o gură de plai unde ne târâm zilele, ce sărbătoare naţională o mai fi aia? Ieeeee.....ieeeee...RO-MÂ-NI-A!!! RO-MÂ-NI-AAAAoleu, mămică, mămică, l-am împuşcat pe unu'! Ramp-papa-pam, ram-papa-pam...BUM!
Apoi văd o mână de ciumeţi care protestează cântînd (sau cântă protestînd - n-am reuşit să desluşesc tipul activităţii pe care o desfăşurau acolo). N-avem bani să mâncăm, măi, măăăăăiiii...n-avem bani să ne-ngropăm, măi, măăăăăăiiiiiiii...Demisia, domn ministru...Haidi băi, si-nc-odată măi flăcăi, hăi, hăi!

Bine măi, hai, treacă de la mine...erau nemulţumiţi - chiar dacă pe unii îi mai umfla râsul - şi protestau cu obidă în suflet. Cântau de foame, ce mai la deal, la vale?! Dar nu înţeleg o chestie mică: dacă tot au pierdut o săptămână să străbată ţara, de ce nu şi-au invăţat repertoriul cum trebuie?? Păi ce era lălăiala aia diformă?? Dacă eu am nevoie de subtitrare pentru a-i pricepe (şi vorba 'ceea, camera de filmat e dotată cu microfon, din câte ştiu), ce să mai înţeleagă demnitarii din spatele zidurilor?? Măcar de-ar fi băgat şi ei dans ("Bebeluşele, dans", desigur), ca să aibă roşcovanul încrăvăţat la ce beli ochii!

Revenind la vigoarea patriotică: Ce spuneaţi? Să fiu mândru că-s român? De ce aş face asta?? Dacă tot mă apuc să mă umflu-n pene, aş prefera să fiu mândru de un merit personal, nu de voinţa sorţii. Dar chiar şi aşa, mă gândesc că s-ar fi sculat fălnicia-n mine de mă năşteam prin Qatar, Singapore, Taiwan, chiar Olanda...ţări cu un nivel de trai acceptabil. Nu ca la noi, coada clasamentului. Deci, pfuai, suntem teroare! Nu e de ajuns că ne-au luat şi Botswana + Trinidad Tobago + Congo şi alte state bananiere, dar noi suntem chiar şi în spatele ultimului clasat! Cum era aia? "Că de-acum românu-n lume, va fi vrednic de-al sau nume". :)) Măcar aici a nimerit-o! Cauţi "românul este.." pe Goagăl şi-ţi apare: "..ţigan, păduchios, hoţ".
"Noi suntem români, noi suntem români...."

No, şi după toate astea vine şi 1 decembrie! Păi n-am înţeles...de ce Apocalipsa nu vine niciodat, dar 1 decembrie ajunge cu regularitate? Nu e drept! Auziţi? Dacă dau o fugă la biserică şi-i pun un acatist de inimă albastră, poate la anul, cine ştie? Dacă zvâcneşte credinţa-n mine ca vigoarea în legedarul Herakle, mai ştii? Te pomeni că îi face pană autobuzul, îi deraiază trenul, îi naufragiază vaporul, îi moare avionul...d-astea buune. Şi pa-pa 1 decembrie...
De-aş fi fost urs...intram în fundul peşterii, ca să mă simt şi eu bine - nu săriţi aşa, că nu-s speofil! Întâi mă asigur că e majoră, că aşa îi şade bine unui gentleman. De-aş fi fost râmă, îmi săpam vizuină lângă centrul Pământului. De-aş fi fost o floare de colţ, mă mutam cu tot carabalâcul pe cel mai pisc muntos de pe planetă. Şi de-aş fi fost purice, plecam în vizită la verii de pe ornitorinc.
Dar aşa, ce să fac, dacă m-am născut un biet om??? Unde să mă ascund? La vârsta mea, e uşor de porc să mă mai pitesc sub pat...

ŞTIU!!! Mă las inundat de pozitivism - care mă alină ca o mamă, urlîndu-mi în urechi că mai am puţin peste o săptămână să mă decid. La naiba, poate totuşi vine Sfârşitul Lumii! O moarte d-aia subită, ca blackout-ul din Flash Foreward: tic-tac-tic-tac...BUF! Musca încremeneşte-n aer, gospodina leşină cu borcanul de murături în mână, beţivul cade lemn pe caldarâm; ca la un semn, toată suflarea e apucată de vertijul celor drepţi.
Ups, scenariul ăsta nu prea mai musteşte de norişori aurii, floricele pe câmpii şi cântece de joc şi voie bună...cred că mi s-a defectat o ţârucă organul responsabil cu euforia. Las' că se repară lejer! O gumă de mestecat, puţină salivă împletită cu multă dragoste şi e ca nou...MMMMMMMM...şi miroase şi-a căpşuni!