M-am plictisit să tot fiu Gică Contra, mereu pe dos şi pururea nemulţumit. Mi se pare patetic să enumăr mereu doar ce nu avem, ce nu facem, ce nu este în neregulă cu ţara asta. Şi da, mi s-a cam luat de lamentacii şi arătătorii cu degetul care s-au apărut peste tot, ca buruianul după ploaie!
"Luume, săriţi lumeee să vedeţi ce Ev Mediu a crescut în România şi suntem intoleranţi cu minorităţile homosexuale! Vai, vai, vai...cum s-a răsturnat căruţa cu înapoiaţi taman la noi în proximitate"
"Tulai, Doamne, cum e preistoria călare pe noi fiindcă te arată cu degetul dacă ai coadă de păun în cap, păr desprins din curcubeu şi unu...doua...zece tatuaje, pe ici pe colo! Da' n-am înţeles...e închisoare sau libertate?! Bă râmelor şi babalâcilor învechiţi ce-mi sunteţi!"
"Văleleu, grobieni şi nesimţiţi care sunt bărbaţii ăştia ce nu se îmbracă cu gust, femeile curve care bagă trupul de sirenă la înaintare în căutare de sponsori, profesorii care-s nişte bătuţi în cap pentru că nu-s în stare să educe elevul şi uite aşa se duce ţara de râpă!"
N-avem străzi, n-avem, spitale, n-avem bun simţ, educaţie, sistem sanitar, economie, politică, viitor, oameni de calitate sau un sistem de valori. N-avem una, n-avem alta, n-avem aia şi ailaltă.
GATA!!! Pân-aici!! Da' ce, suntem la olimpiada de bocit??
Azi şi numai azi, eu vreau să fiu altfel! Mi s-a uscat gura să tot urlu ce nu-mi convine...Aşa că mi-am propus să fiu fix pe invers şi îmbăţoşat de patriotism, să-mi laud şi eu măcar o dată ţara! Numa' aşa, să mai ies din plictiseală...c-apoi cine ştie, poate-mi place!
Ce nu avem, ştie toată lumea. Vede toată lumea şi spune toată lumea, fiecare după cum îl taie capul. Dar oare ce avem? Păi să mă gândesc...avem ofiţeri acoperiţi. Mă rog..neacoperiţi; s-a vorbit atât de mult despre ei că deja mă simt absolvent al Academiei Naţionale de Jameşi Bonji. Mâine-poimâine mă şi vezi la SRI, SIE, CIE, MIE, 2 şi-un sfert, 3:20 şi alte prescurtări! Ochi albaştri am, la costum mă port...ori agent secret, ori mormon, în puii mei! Sau ofiţer învăluşat? Măcar vreun soldat cu glugă! Că doar ştiu totul...spionajul a devenit subiect de bârfă cât mai stau la o coadă pe undeva.
Şi mai avem...credinţă. Credincioşi, moaşte, pelerini. Hip Hip uraaaaaa!!
Perfect! Ţi s-a luat de spionaj, pui broboada şi te-aşezi la rând. Ce e mai minunat decât să te rupi de agitaţia zilei şi să te închizi tu cu tine în cămara sufletului, într-o rugăciune continuă? Dăm cezarului ce e-al cezarului...audienţe record la Acces Direct, intrigile amoroase şi politice care ne condimentează cotidianul...şi lui Dumnezeu ce e-al lui Dumnezeu: post şi rugăciune. Că doar, ce pana calului, d-aia suntem credincioşi! Cum spunea cineva de pe la Trinitas: Vreme dificilă...dar totul este doar un test prea blând al credinţei pentru pelerinul care, pios şi cu sufletul plecat vine să sărute sfintele moaşte.
Ok....am înţeles asta cu testul şi dorinţa omului de a-şi arăta vrednicia pentru cele sfinte prin renunţarea la confort, fie doar şi pentru câteva clipe/ore/zeci de ore. Că doar d-aia stă drept-credinciosul la rând cu zilele, urcă dealuri numa în genunchi, stă nemâncat şi îndură diverse vicistitudini. Problema e că Biblia, la Matei 9, 13 spune clar: Milă voiesc, iar nu jertfă. Iar la Matei 25; 32 - 46, împărţeala oilor de capre se face exclusiv după principiile iubirii aproapelui şi a milei faţă de acesta. Adică nu vine Dumnezeu: Mă omule, ia zi repede câte moaşte ai pupat şi câte ore ai stat la coadă, că uite-acu te trec la Carte! Iar dacă ai mai bagat şi câteva mii de mătănii, te-ai scos! Raiul te mâncă!...ci e cu mila faţă de nevoiaşi, ajutarea omului în nevoi, d-astea!
Deci: care-i faza, să mă prind şi eu! De unde plăcerea asta nebună de a pupa moaşte una-ntr-una, fără deosebire de loc, timp sau durată? Înţeleg că suntem neam de latini şi casanovi din tată-n fiu, dar chiar aşa?
Evident, minunile aşteptate nu au loc, pentru că nimic nu se schimbă! La câţi credincioşi avem, ai zice că va curge lapte şi miere la robinetul de apă (nu prea)potabilă. Planeta e un jeg, România-i fruncea! Numa grâu, fra', calitatea I fără pic de neghină!Grădina lu' Maica Domnului, pururea plivită de pir şi aranjată-n stil cazon. Nici musca nu bâzâie fără aprobare. O posibilitate care e cel puţin discutabilă.
Şi în afară de asta, după cum arătam mai sus, Domnul se pare că preferă pomana pentru sărac, nu jertfa sinelui, oricât ar fi ea de însemnată. Ceea ce pe undeva e de înţeles...mai degrabă schimbi schimbi lumea printr-o faptă de iubire, decât prin încolonarea la pupatul celor sfinte.
Acuma, no...răspunsurile şi părerile sunt împărţite.
Unii spun că popii care fac şi dreg, prostesc poporul pe faţă. Afişează pasajele enunţate mai sus şi demostrează clar beneficiul financiar de care se bucură Biserica după terminarea sesiunilor de pelerinaje.
Alţii, din contră...evidenţiază supremaţia plăcerilor nepământeşti care încearcă scârbavnicul credincios în prezenţa sfinţeniei ce emană din sfintele moaşte. Ieri, un anume cercetător antropolog sublinia tocmai lumina inefabilă care îţi cuprinde sufletul în astfel de situaţii. Timpul se comprimă, fiecare minut devine o desfătare. Ploaie sau vânt, fum sau spăngi, prin mii de baionete de-ai trece, totul păleşte înaintea purităţii ce înalţă sufletul în astfel de momente. Faci un pas spre Dumnezeu, El face zece spre tine! Ce se dă la televizor, e doar manipulare rău voitoare, pentru discreditarea credinţei. Adevărata atmosferă de pelerinaj, pe care o simţi doar în mijlocul mulţimii, este cu totul alta...de negrăit prin cuvinte omeneşti.
Un preot completează: de fapt nu este vorba de nici o contradicţie, ci despre faptul că se pune răbdarea la încercare. "Încerci" un drum al Crucii. Această jertfă nu înlocuieşte bunătatea, dar poate fi o modaltate de "răstignire" a trupului. Statul la coadă nu este decât un drum iniţiatic: pleci de la o stare şi ajungi la o altă stare, iar "drumul" în sine are valoarea lui. Cu cât lupta e mai mare, cu atât biruinţa e mai mare. Trupul trebuie să devină un templu al Duhului Sfânt, iar asta se face prin mortificarea plăcerilor - măcar şi pentru moment.
Foarte tare, frate!
Atâta că înţeleg de aici că totul e relativ şi supus interpretării. Bine sau rău, viaţă sau moarte, scop sau complex de coincidenţe, nu există absolut. Totul este supus interpretărilor, iar în funcţie de asta, explicaţiilor. În cele din urmă, nimic nu contează şi se rezumă la un singur lucru: ce alege fiecare să creadă. Că discutăm despre religie, un sentiment, un om, sau o simplă idee, adevărul depinde doar de direcţia propriei alegeri.
Pentru că niciodată, absolut niciodată, nimeni nu va putea să demonstreze fără putinţă de tăgadă ceva. Orice.
Nu există perfecţiune decât în ochii privitorului - care este diferit, de la caz la caz.
