Se afișează postările cu eticheta istorie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta istorie. Afișați toate postările

vineri, 31 ianuarie 2025

Răţuşca cea urâtă

Din ce în ce mai des, aud pe la diverse persoane: "Îmi place să călătoresc" - ceva ce la mine în cap se traduce aşa: "Îmi place să mă plimb, să mănânc la restaurant ce-mi pofteşte inima, să cheltui bani şi să mă distrez". 
Iar asta, mă întreb eu, tot în capul meu...cui nu i-ar plăcea?

De exemplu... şi mie "îmi place să călătoresc". Şi-mi place să văd locuri noi, să experimentez lucruri noi şi să cunosc oameni noi. 
Întâmplarea face că am perioade când pot face toate aceste lucruri, dar nu le fac. Nu am porneala necesară, iar "plăcutul călătoriilor" se rezumă la un condiţional optativ perpetuu: "aş pleca, aş vizita, m-aş duce". Şi atât... pentru că aceste planuri nu se traduc în realitate. De ce? Din mai multe motive, deşi, dacă e să răspund sincer şi scurt pe doi, habar nu am. 

Motive se găsesc. Cel mai important este că nu-mi place să plec singur - cu toate că au fost ocazii când am mai plecat cu câte cineva şi mi-am blestemat zilele. De aceea, mi s-a mai atenuat nevoia de companie. Mă rog... treaba e că renunţ.
Apoi, locurile  acelea "noi" sunt la jumătate de zi distanţă şi nu mă mai trage inima să pierd vremea aiurea, prin diverse mijloace de transport - aşa că iar renunţ. Iar la final, vin motivele diverse: timp, bani, chef, vreme, sănătate - şi aşa mai departe, pe sistem "când fu Tică, nu fu Tache".
Prin urmare, deşi plăcerea plimbatului îmi zace permanent şi neostoită într-un colţ de minte, trebuie să se alinieze multe astre, ca să ies şi eu din casă.
Totuşi, uneori mai scap calul în porumb şi-mi iau minţile în cap, evadând oriunde văd cu ochii.
 
Aşa mi s-a întâmplat şi zilele trecute, când mă simţeam ca un claustrofob încuiat într-o cutie de chibrituri şi profitând de o zi liberă, m-am urcat în tren şi dus am fost. Dus până la Sinaia, c-apoi voiam să fiu acasă până apunea soarele şi nu-mi venea să umblu prea mult. Plus că Sinaia nu-i vreo metropolă, iar în afară de telegondolă, mănăstire şi Peleş, nu prea ai ce face pe acolo.

Zis şi făcut: ziua era frumoasă, soarele pe cer anunţa miezul zilei...iar eu urcam, voiniceşte, felurite trepte, care mă duceau spre destinaţia pe care mi-am propus-o.
Şi uite aşa, o treaptă, o poză, o admirare de peisaj, o verificare de GPS - că nu mai ştiam cum să ajung unde voiam, trec pe la mănăstire şi urc spre Peleş. Am orbecăit, oleacă, până am nimerit aleea de lângă mânăstire ce mă scoate la castel... dar când am găsit-o, am apucat-o pe dânsa, în sus - printre copaci betegi şi căsuţe de suveniruri părăsite. Măcar aerul era curat. Rece, de munte, ca să-mi trezească raţinea la viaţă.
C-apoi nu ştiu ce mi se întâmplă, dar după trecerea sărbătorilor, am rămas prins într-o stare de lâncezeală apatică. Şi nu aş mai face nimic; sunt zile când nici nu aş mai mânca, pentru că marea fericire e să stau cu ochii în tavan sau să mă pierd în paginile unei cărţi.  😅 

Revenind:
Urcam spre Peleş, nerăbdător să fac nişte fotografii frumoase. Şi când am cotit din pădure spre aleea ce duce la castel, am rămas dezamăgit: poieniţa din faţa castelului era sub orice critică - plină de uscături, răvăşită ca de uragan şi părăsită în uitare. Bine, e iarnă şi nu mă aşteptam la vreo vegetaţie luxuriantă... dar peisajul arăta ca bombardat. Tranşeele mai lipseau şi deja mă vedeam soldat în slujba patriei, cu raniţa în spate şi arma pe umăr.
De vreo câteva ori era să-mi rup şi gâtul, într-atât era aleea de denivelată - iar piatra cubică imagina o dantură total neîngrijită: dinte-gaură-lipsă-pauză. Desigur, dacă mă adunam de pe jos, era doar vina mea: dacă stam cu ochii împrăştiaţi în toate direcţiile şi nu mergeam pe unde mă uitam, la ce mă puteam aştepta? Dar m-a păzit Domnul şi doar mi-am belit pantofii în bot, de la câteva colţuri de noroi îngheţat sau pietre, pe care le-am luat în plin.

Despre castel, ce să mai zic? Era înveşmântat în schele, moloz, bocăneli şi înjurături. 
Câţiva turişti mai umblau, plăpând, pe aleile exterioare şi încercau să să-şi facă poze. M-am întrebat de ce se mai chinuie...că era ca şi cum ţi-ai face poze în cimitir. Dar,  na! Majoritatea erau străini şi probabil că voiau să imortalizeze locul, chiar aşa trist, golaş şi în paragină cum era. 
Eu nu m-am stresat cu astfel de îndeletniciri. Lumina era proastă, peisajul oribil; de ce să mă chinui? Aşa că am făcut cale întoarsă, spre gară. 

Chiar dacă nu am avut peisaj de fotografiat, pe undeva, mă bucur că şi Peleşul este renovat. Vorbind cu cineva de pe drum, am aflat că stătea să cadă; acoperişul era numai găuri şi ploua înăuntru, turlele abia se mai sprijineau, zidurile erau scorojite, iar bârnele de lemn care sprijineau palisada, putreziseră şi ele. 
Aşa că totul risca să se năruie.
Sper, numai, ca renovarea să nu însemne acoperiş din ţiglă metalică, termopane şi parchet laminat - cum s-a întâmplat în cazul renovării casei lui Ion Creangă. 

Apropo de scriitori: pe 15 ianuarie am aniversat 175 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Îl ştiţi? Băiatul acela trenţăros, fără noroc în dragoste, care scria poezii mişto şi a fost de-o genialitate fără seamăn. 
"A fost odată, că-n poveşti, a fost ca niciodată... din rude mari, împărăteşti, o prea frumoasă fată". No, l-aţi localizat?
Bun. A fost ziua lui. 

Mă bucur că am ştiut, că altfel... nici nu prea aveam de unde să mai aflu. A mai postat pe Facebook, câte un prieten, o notificare mică. Şi cred că s-a menţionat şi pe la ştiri, în treacăt? Între noi alegeri şi discuţii politice, parcă s-a strecurat, fugitiv şi o mică informare despre acest eveniment...dar nu prea mult. C-apoi ştim că Eminescu a fost un misogin, un rasist şi nu mai ştiu ce etichete i-au pus ăştia treziţi la progres. Oricum, chestii periculoase, mai ales pentru vremurile pe care le trăim azi.
 
Şi tot pe 15 ianuarie a fost Ziua Culturii Naţionale. 
Iar eu m-am întrebat toată ziua aceea, la fel cum mă întreb şi acum: "Care cultură, frăţică"? 
Muzeul de Istorie Naţională... care se dărâmă, dacă bate vântul mai tare? Peleşul? Muzeul de Geologie din Bucureşti, care e plin de exponate prăfuite cu etichete marca R.S.R.? Muzeul Maritim din Mangalia, care este cât o baie de bloc comunist, iar exponatele din curte sunt ruginite şi arse de soare? Muzeul Militar din capitală, năpădit de rugină şi scaieţi? Muzeul Naţional Tehnic din aceeaşi capitală, îngrămădit cu fiare slinoase şi machete mâncate de carii? Sau influensăreala, tiktokăreala, modeleala şi behăiturile pe fundalul alarmelor antifurt - care cică-i muzică modernă? 
Să îmi fie cu iertare, dar eu nu consider că asta este cultură.

De când mă ştiu, mă duc în muzee pe oriunde mă poartă norocul. Şi singurele care îmi... plac? Adică arată, cât de cât îngrijit, le număr pe degetele de la o mână.
Restul sunt vai de capul lor. În paragină...deşi nu e doar atât. Mustesc de o atmosferă indiferentă şi de lene. Sunt nişte vestigii ale unui trecut uitat, de care nimeni nu mai este interesat - deşi ţine de mândria naţională să ni-l amintim la anumite zile. 
Iar aşa este situaţia pretuutindeni. 



Aţi mai fost în Grădina Cişmigiu? Sau în Parcul IOR din Bucureşti, locul pe unde m-am îndrăgostit la un moment dat, de-mi fluturau urechile? Sunt locuri pline de amintiri pentru mine... dar mai ales de bălării, alei rupte, bănci deschiolate, mizerie şi neglijenţă.
Toată ţara noastră este aşa. Da, la noi sunt sunt multe locuri frumoase. Nu-ţi ajunge o viaţă să le vezi pe toate... însă sunt într-o stare de alterare permanentă.. Emană sărăcie, indolenţă şi treabă de mântuială, făcută ca să fie.

Am fost la Vulcanii Noroioşi, unici în Europa... şi mi-a picat capul când am ajuns acolo. În primul rând, îţi trebuie elicopter - pentru că maşina ţi-o faci pulbere pe drumurile din zonă. Şi-apoi, ajungi şi dai peste o construcţie de lemn mai mică decât coteţul meu de găini, de unde îţi cumperi bilet. Treci de poartă şi te-apuci să vizitezi minunile. Şi gata. 
Nu mă aşteptam la Las Vegas...dar măcar o toaletă funcţională speram să găsesc. Şi un chioşc de suveniruri mai felurite, nu doar vederi şi magneţi. În vremurile în care orice analfabet are smartphone, cine mai dă banii pe vederi? Da, sunt imagini imortalizate profesionist, surprinse în momente ideale. Şi totuşi...cine mai dă banii pe ele? 
Noi, turişti - desigur! Deoarece preţuim cultura...
    
De fapt, ia stai aşa! Cum mai definim cultura în ziua de astăzi?
Geme ţara de creatori de conţinut. Adică un fel de "inginer la mama acasă", care se pozează cât e ziua de lungă şi umple spaţiul virtual de păreri, idei, reclame şi tot felul de "provocări" care mai de care mai idioate - cum a fost băiatul acela care îndeplinea provocări, luându-se de oameni pe stradă. Cică "nu şi-a dat seama". Hmmm! Dar nu părea să aibă 3 ani, ca să nu ştie ce face.
Sau alt caz:  Cristian Presură, mare fizician şi inventator român, care se prăpădea de râs când l-a auzit pe unu' când spunea că apa nu conţine doar hidrogen şi oxigen, ci şi informaţie. Iar Mister Cristianos  comenta că dacă vrei informaţie, trebuie să citeşti cărţi. Nu să bei apă. 

Am rămas perplex. Iniţial am crezut că glumeşte, aşa că i-am reluat clipul. Şi nu glumea, omul chiar era serios. Apoi, mi-am dat seama de ceva: domnul Presură vorbeşte ca un ateu. Şi un nespecialist chiar şi în ştiinţa lui.
De ce spun asta? Simplu:
Dacă ai puţină trăire spirituală, înţelegi că lumea nu este formată doar din materie. Chiar dacă eşti neştiutor de carte, prin prisma spiritualităţii, înţelegi că există şi o dimensiune abstractă a vieţii. De aceea, mâncarea nu este doar crăpelniţă pentru stomac - ci şi o hrană sau o otravă pentru suflet.
În acelaşi fel, aghiasma, de asemenea, nu este doar apă simplă -  ci este apă cu informaţie. Iar asta a fost dovedită prin metode ştiinţifice -  ca şi puterea intenţiei şi energia cuvintelor.

Dincolo de asta, acelaşi domn fizician vorbeşte şi ca un ne-specialist, deoarece Constantin Dulcan, de exemplu, vine cu dovezi ştiinţifice care să susţină ideea de lume imaterială. Şi, de fapt, chiar şi în fizică sau chimie, vorbim despre energii care susţin şi influenţează materia - cum este cazul diamantului şi grafitului, ambele formate din atomi de carbon, dar legaţi diferit unul de celălalt. 
Şi totul de la schimbul de informaţie! Să vezi şi să nu crezi!  
 
Una peste alta, întreb şi eu: 
Ce cultură naţională mai promovăm noi, ca să fim mândri de ea şi să o sărbătorim? Mai ales când e plină ţara de părerologi experţi în orice prosteală, dar specialiştii adevăraţi îi numeri pe degete?

Coiful de la Coţofeneşti demonstrează că am avut nişte abilităţi artistice şi tehnice de netrecut cu vederea, chiar şi în vremuri imemoriale. Adică nu ne-am coborât din copac şi ne fălim cu vorbe goale, doar de amorul artei.
Problema e că ne mândrim doar cu trecutul, pentru că prezentul nostru este gol şi degradat. Ca şi muzeele noastre. Ca tot ce ne înconjoară, de altfel. Doar mall-urile, cluburile şi farmaciile sunt strălucitoare.  
Suntem ca răţuşca cea urâtă, mereu înghiontită şi pusă la colţ. Nu ne mai interesează de unde venim şi nici nu realizăm unde suntem. Doar alergăm după plăceri de moment, care ni se şi cuvin - pentru că suntem cetăţeni europeni şi avem drepturi...desigur.

Întrebarea este: ne mai putem transforma în lebăda care suntem meniţi să fim? Poate că nu, poate că da - dar numai dacă ne dăm cu reveneală.
Pentru că opusul iubirii nu este ura, ci indiferenţa. Iar noi ne scăldăm în indiferenţă, pe toate planurile, deşi ne batem cu pumnii în piept că iubim orice şi pe oricine. 

Ce să zic? Minunat!
Să bem pentru asta!

Momentan, un păhărel de aperitiv...un Aperol, de exemplu. Şi după masă mergem la un vecin, că el are tipografie şi citim pe la el ceva bun, ca să marcăm şi o activitate culturală. 
Ca-n bancul cu acelaşi nume; îl ştiţi? Acela cu ţăranul care este întrebat de un reporter cum decurge o zi din viaţa lui şi cand ţăranul răspunde că se trezeşte şi bea un păhărel, munceşte niţel, mai bea un păhărel, apoi se pregăteşte de masă şi mai bea un păhărel, mănâncă şi mai bea ceva, face siesta, se trezeşte şi mai bea, apoi seara pleacă la un vecin care are cârciumă -  reporterul îi zice: "Bade, nu-i frumos să spunem oamenilor că bei aşa mult. Uite, zi şi mata că...citeşti. Atunci ţăranul răspunde: " Mă trezec, citesc un ziar, muncesc, mai citesc un ziar, mă pregătesc de masă şi citesc un roman, iar după masă mai citesc încă unul. Fac siesta, mai citesc un roman, apoi plec la vecinu', că are tipografie".  

No, bun!
Atunci... hai cu muzica! Gata, nu mai stăm, că ne stă şi norocul!


  
[Phoenix - Nunta]