A trecut nebunia de 1 Mai şi minivacanţa de Paşte; s-a încheiat şi Săptămâna Luminată.
Acum este mai linişte şi îmi pot auzi tăcerea gândurilor în toate formele ei: nerăbdătoare, plictisită, învolburată ca o cascadă, fierbinte ca soarele deşertului sau rece ca un bulgăre de zăpadă.
...iar când faptele s-au sedimentat iar oceanul întâmplărilor cotidiene s-a mai limpezit, în urmă rămâne o senzaţie înspăimântătoare de decădere socială şi gol spiritual. O pierdere.
Când este înţepată de o viespe, bovina reacţionează promp. Scutură din cap, dă din copite, se zvorcoleşte din toate încheieturile şi o rupe la fugă. Nu contează unde, nu există destinaţie. Doar nevoia de a lăsa în urmă durerea, dorinţa de a se retrage în tihna rumegăarei apatice de dinaintea momentului fatidic. Primul instinct, prima senzaţie. Apare stimulul, se naşte acţiunea. Raţiunea încă nu şi-a făcut apariţia.
1 Mai. Toată lumea la mare!!!
Grătărele sfârâind, râuri de băutură, munţi de carne. Plaje aglomerate, muzică în difuzoare, dansuri destrăbălate, bălţi de vomă alcoolică, ochi drogaţi de nesomn şi minţi înceţoşate. Trupuri deşucheate-n lumina dimineţii, dureri de cap, icnete şi mirosuri acre de sudoare stătută. Munţi de gunoaie.
Discoteci pline, urlete asurzitoare, aplauze furtunoase. Dansuri unduitoare, trupuri lucitoare, frenezie maximă, distracţie frate! Nu contează pentru ce, nu contează pentru cine! Este 1 Mai, acum începe şi se sfârşeşte totul! "Mâine" nu există, important este doar momentul prezent.
Apare stimulul, se naşte acţiunea.
La fel ca acum un an, ca acum 5 ani...şi totuşi, nu exact la fel.
