Se afișează postările cu eticheta cum să te vindeci de suferinţa în dragoste. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cum să te vindeci de suferinţa în dragoste. Afișați toate postările

duminică, 17 septembrie 2017

Timpul NU vindecă

Când eram prin clasele primare, am avut o lecţie, odată, la Limba Română, care m-a marcat profund. Era o povestioară cu rol de lecţie pentru viaţă, despre un copil neastâmpărat, care făcea numai boacăne. Ce mai la deal, la vale? Era un nazdrăvan fără pereche. Taică-su, însă, nu îl bătea cum făceau alţi părinţi, ci pentru fiecare prostie pe care o făcea, bătea un cui în uşă - până aceasta a devenit o mândreţe de zid de cuie, că nu mai aveai loc nici să pui un deget. Văzând aşa, copilul îşi propune să se schimbe şi pentru fiecare faptă bună pe care o făcea, scotea un cui. În timp, le-a scos pe toate...moment în care se duce la taică-su şi îi spune: "Ai văzut? Am scos toate cuiele!". "Da, le-ai scos - răspunde tatăl. DAR  GĂURILE?"  

No, şi de aici, mintea fragedă a elevului trebuia să tâlcuiască finalul şi să ajungă la concluzia că rănile nu se vindecă niciodată cu adevărat, indiferent ce am face după aceea, pentru a le remedia. Cel mai bine este să nu le provocăm.
Era o lecţie despre responsabilitate - care, culmea, încă se mai predă...mai ales adulţilor, la webminare specializate în dezvoltare personală. Ceea ce mi se pare perfect normal, că doar repetiţia e mama învăţăturii!

Eu mi-am amintit de această povestioară când am dat de o discuţie pe un forum, unde cineva întreba ce să facă pentru a se vindeca de suferinţa din dragoste. Nu am dat atenţie, că nu prea m-a intreresat subiectul - de ce să mint? Doar că o perioadă după aceea, numai de articole de acest gen mă împiedicam, pe oriunde mă opream să mai citesc şi eu câte o ştire (pesemne vibram pe o frecvenţă care atrăgea asemenea informaţii, cum mi-a zis un prieten, mai târziu). Şi azi aşa, mâine aşa, până mi-am zis să deschid şi eu un articol d-asta, să văd despre ce e şi să nu mor prost! 

Sincer, am rămas dezamăgit. Chiar mi s-a făcut silă.  
Dragostea este privită ca un contract de parteneriat între două firme. Ca să se împlinească, vine cu o listă de cerinţe ce trebuie bifate...iar dacă nu merge treaba, urmezi altă listă, menită să te detoxifice şi să cauţi altceva mai bun. Normal. Eu credeam că iubirea e ceva inexplicabil, un sentiment pe care nu îl poţi descrie prin nici o logică. Şi nici prin cuvinte, pentru că rişti să pari complet libidinos. Cum era cântecul ăla al lui Conect-R? Dragostea nu se explică, ea se simte. 
De unde frate, cică nu e aşa! Vrei dragoste, aplici reţeta pe care o înveţi de la unii mai şmecheri; nu mai vrei dragoste, intri în perioada de doliu, faci discuţia aia de closure things (e cu engleză, că d-acolo ne vine lumina) şi gata! Îţi vezi de drum! Timpul vindecă orice, aşa se spune! 

Doar că se spune greşit. Timpul nu vindecă nimic. Şi nu există absolut nici o cale de a scăpa de suferinţa din dragoste; tot ce poţi face este să o duci cu tine şi să o ignori, pe cât posibil. Pentru că niciodată nu va dispărea. Poţi să urmezi cei 10 paşi, cei 35 de paşi propuşi de oricine, poţi să citeşti câte cărţi vrei, poţi să ţii cât doliu vrei, sau să nu ţii deloc - suferinţa nu dispare. Şi nici măcar nu se estompează. 
Este ca o explozie. În primele minute îţi bângăne creierii, te împroaşcă cu fum şi ţărână. Îţi ţiuie urechile, vezi în ceaţă, te clatini pe picioare. Iar astea trec, este şocul iniţial. Aşa zic ăia inteligenţii...avem scriptul, urmăm reţeta! Vă rog frumos, fără scene! Potriviţi-vă-ţi ceasul, la semnalul meu...START!
În ziua 1 conştientizezi situaţia, în ziua 2 vorbeşti cu cei dragi; apoi tot restul săptămânii îţi exprimi emoţiile prin terapii diverse (pictură, scris poezii, desenat gâşte pe asfalt; de aceea şi cele mai mari opere s-au născut ca urmare a unei suferinţe).
Am intrat în a doua săptămână de durere..când tre' să te înconjori de prieteni. Buuunnn...şi dacă am doar un prieten, ce fac? Îl pun p-ăla să dea ture în jurul meu toată săptămâna? Isaia dănţuieşte! - Doamne feri, nu...că-mi aduc aminte de visuri neîmplinite! Proaste idei mai am, câh! 
Vine săptămâna a treia...în care este necesar ca suferindul să găsească activităţi cărora să li se dedice. Cică e exclusă beţia. Nasol. Nu ştiţi ce-i bun!
De la a treia până la a şasea lună, soseşte momentul socializării; sau cum am zice mai neaoş, începi să te bagi în seamă cu lumea. Poate pică ceva, mai ştii?



De abia după luna a şasea priveşti realist situaţia. Pe scurt, îţi bagi picioarele în trecut şi-ţi vezi de viaţă, că doar puii mei, ce ai putea să faci altceva? Viaţa-i scurtă şi nu te alegi de pe urma ei decât cu ce bagi în gură şi ce tragi pe...ptiu! Zi să-i zic!
...ce iubeşti, asta era!! 

Foarte tare! Dacă am fi roboţi, chiar am funcţiona conform şablonului. Sau, măcar nişte animale, dresate să reacţioneze pe model pavlovian. Necazul e că suntem oameni. Şi după perioada de suferinţă crâncenă, când smogul se mai duce în vânt şi focul se mai domoleşte, ne trezim lângă ditamai craterul - care nu mai poate fi astupat. Pot trece săptămâni, luni, ani, sau chiar zeci de ani...gaura aia rămâne. Indiferent cu cine socializezi, indiferent ce faci, indiferent cu cine mai eşti. 
Timpul nu vindecă nimic...doar îţi dă posibilitatea de a te gândi la altceva, de aţi umple inima şi mintea cu alţi oameni, cu alte experienţe. Bune sau proaste, nici nu mai are importanţă. 

Însă, de câte ori te vei păşi pe cărările amintirilor, de câte ori te vei pierde în trecut, şi de câte ori va trebui să mai dăruieşti o parte din inima ta, vei da de crater, Şi vei simţi fix ce ai simţit atunci; pentru că timpul este irelevant şi prezentul se contopeşte cu trecutul. 

Aşa e omul. Aşa este orice om, indiferent dacă o recunoaşte sau nu. 
Am observat la mine lucrurile astea, le-am observat în jur. Şi am analizat situaţia. Nu contează cine eşti, ce vârstă ai sau cu ce te ocupi...o relaţie în care te implici emoţional lasă urme adânci, care nu mai pot fi şterse niciodată. Unii le zic traume. Mă rog...până la urmă, ce este omul, dacă nu suma traumelor sale şi modul în care reuşeşte să se descurce cu ele?

De aceea se şi spune că prima dragoste nu se uită. De fapt, nu se uită nici o dragoste. 

Şi mai interesant este că se întâmplă destul de rar ca cineva să rămână alături de Marea Dragoste. Stai...de fapt, toată dragostea este fix la fel. Nu vine pe lungimi, nu este  este una mai mică şi una mai mare. Diferenţa e că în unele relaţii dăruieşti mai mult - pentru că pasiunea ignoră orice urmă de raţiune, iar cu altele doar te mulţumeşti, pentru că sunt comode. 
Revenind şi reformulând:  se întâmplă destul de rar ca relaţia să meargă când dragostea este pasională, pentru că ea chiar estompează orice diferenţe. Nu mai contează starea financiară, nici religia, nici ocupaţia, vârsta sau studiile, nici părerile altora, nici orice altceva. Problema e că acestea se minimizează doar la nivel subiectiv, nu şi obiectiv...iar mai devreme sau mai târziu, efectul lor se va simţi şi va începe să distrugă acea relaţie. Valori, gânduri, pasiuni diferite, nevoi diferite. Toate vor săpa adânc, indiferent de aspectul emoţional.


Apoi ne "maturizăm" şi cautăm iubirea cu lista în minte. Bifăm calităţi şi defecte, plusuri şi minusuri. Alegem raţional şi dacă ieşim în profit, ne băgăm. Deja ştim că sentimentele trec, aşa ne zice ştiinţa. Deci ce importanţă are? Dacă scoţi sentimentele din contex, care ni se spune că apar şi dispar, tot ce avem de făcut este să luăm simple decizii logice.

Însă, craterul acelei iubiri pasionale şi dezinteresate, rămâne. Cu cât a fost mai mare dăruirea, cu atât este mai adâncă şi urma sa.
Şi o numim Marea Dragoste - vindecată? de alte iubiri şi de trecerea timpului.

Suferinţa este ca un cui. Iar cuiele se scot, nu e nici o problemă. DAR GĂURILE?

Simt nevoia să toastez pentru asta!