Îşi trimit copiii să înveţe peste hotare, iar educaţia românească este condusă spre distrugere.
Se tratează în străinătate, iar spitalele noastre se închid şi medicii sunt forţaţi să plece unde văd cu ochii.
Cheltuie sute de euro pe o sticlă de băutură într-o seară la club, iar bătrânii trăiesc cu câteva sute de lei o lună întreagă.
Un copil are alocaţia de stat 42 de lei, în timp ce un câine comunitar scoate din buzunarele statului (la dracu, să fim deontologi până la capăt!) în jur de 300 de lei lunar.
HUOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Sunt uimitor de calm. Inert. Apatic. Împietrit, dar cu un zâmbet maliţios în colţul gurii. O licărire de ură în privire şi-un entuziasm feroce în simţire. HUOOOOOOOOOOO!!!!!
Poporul român s-a răsculat, în sfârşit. După ce a fost umilit şi sărăcit la sânge, oamenii s-au trezit la viaţă. Finally!
Ha! Şi chiar dăunăzi cineva se întreba pe un forum cine va fi cu noi, poliţia, armata sau biserica, dacă vom porni o nouă revoluţie.
Am sentimentul gloatei prezente la o execuţie în piaţa publică. Sorb din priviri scene de groază. Suferinţă şi nepăsare.
Sânge. Sunt nemilos, vreau sânge. Am înfierat atâta furie, neputinţă şi frustrare în străfundurile fiinţei, încât singurul antitod este violenţa pură. Nealterată de nimic omenesc. Tresaltă inima în mine de nerăbdare; vreau să o văd, să o simt, să o savurez până la ultima picătură. Trăiesc surescitarea prădătorului flâmând în apropierea prăzii neajutorate. Sclipirea colţilor în întunericul nopţii mă înnebuneşte, urletele de durere şi mirosul cald al sângelui mă umplu de dorinţă. Trosnetul mut al pielii sfâşiate, detensionarea muşchilor muribunzi, pocnetul îndepărtat al oaselor. Sânge. Sânge. Sânge.
Avem un neam de leguminease dezrădăcinate. Mămăligi searbede. În toată istoria ei, populaţia asta nu s-a răzbelit niciodată fără a avea un lider. Horea (Cloşca şi Crişan, desigur), Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, agenturile stăine...fără ei nu ar fi existat nici măcar o crâcnire. De ce? Pentru că avem încastrată în ADN-ul naţional gena mioritică, instinctul de obedienţă. Fără un păstor, suntem nişte oi capii. Atât.
Acum, nemulţumirea a atins apogeul. Cetăţeniii au ieşit în stradă să îţi urle nevoile. Aceleaşi nevoi de la începutul istoriei. Aceleaşi scandări. "Ruşine, ruşine, ruşine să vă fie!". "Ole-ole, ole-oleee". "Ieşi afară, javră ordinară". Aceleaşi scandări. Aceiaşi lipsă de hotărâre. Mă gândeam: "se înţelege, e weekend; ce să facă şi omul, în cutia lui de chibrituri? Hai afară, la aer! Îl urăm şi pe Băzeu de început de an...las că nu moare de-atât."
Huooooo....Huoooooo...Bagă pinguinul, frate, că mi s-a sculat cheful de dans! România-Steaua, Europa-Steaua! Suntem peste tot acasă, porţile ni se deschid. Luptăm, luptăm, luptăm şi egalăm! Un pinguin conduce guvernul...
Vineri seara, sâmbătă seara, duminică seara...apoi mai ho, că luni e zi de muncă! Nu mai stă nimeni la bazaconii! La muncă, bei, nu la întins mâna!
O mână de ciumeţi striga în faţa Palatului Cotroceni şi Băsescu o..bulgărea pe Udrea-ntre urechi, la Mama Dracu-n vârf de munte. I se bălăngănea lui de problemele amărâţilor! Ula lui şi 4 bani, vorba unui vecin peltic.
Era o discrepanţă, o lipsă de seriozitate crâncenă. Manfestanţii vroiau să intre în Palatul Cotroceni. Un disperat a escaladat cu greu un chioşc, doar pentru a face tumbe cu drapelul în mână, ca o maimuţa arsă la cur cu un fier înroşit. Steagul românesc pe crâncena redută. Ieeeeeeeeeeeeeee, mamă, ce de mai izbândă!
Iar mulţimea încerca să...habar n-am. Se îmbulzea spre Palat. Aaaaaaa...păi frăţicule, n-aveţi nici o şansă aşa. Ia băgaţi o raclă sfântă la parterul dependinţei, apoi chemaţi o cireadă de credincioşi! Nici Tatăl+Mamăl Jandarmeriei nu le mai stătea în faţă pelerinilor! Prin spăngi, prin fum, prin mii de baionete, pupăm rămăşiţe sfinte. Vreţi răscoală? Aduceţi o moască sfântă şi plimbaţi-o prin faţa poporului, oprindu-l să o atingă. Băi nene, deci Al Doilea Război Mondial e un spârc de galinacee constipată, pe lângă ce poate face un credincios pentru a-şi freca chiloţii de mântuire.
Cam la nivelul acesta am perceput lucrurile.
Ei, astăzi nu a mai fost aşa. Nu sunt de acord cu violenţa, dezavuez complet acţiunile cretinilor ăia, însă aş fi ipocrit să nu recunosc: psihicul meu avea nevoie de aşa ceva. Nu am înţeles de unde lebăda calului au făcut ăia rost de atâţia bolovani, că doar Piaţa Unirii nu e în prundiş; nu am priceput cum au ajuns acolo cu cauciucele alea ca să le dea foc, că doar nu le-au avut rulate pe mână...logic; nu sunt lămurit de ce protestatari paşnici au fost bătuţi crunt de jandarmi, în timp ce nişte demenţi vandalizau ca turbaţii ce le ieşea în faţă şi nu au păţit nimic.
Însă violenţa dusă la extrem m-a uns pe suflet. Ea este balsamul disperării. Numai ea. Only heeeeeeeerrrrr....can make this world seem right.
Cine va fi cu noi dacă vom porni o nouă revoluţie? Nimeni.
Nimeni, pentru că nu va fi nevoie. Câteva mii de oameni, 0.02 şi niţel la sută din tr-un întreg nu poate porni nimic. Nu poate termina nimic. Este lăudabilă iniţiativa, mă bucur că oamenii au înţeles, în sfârşit, că nu se mai poate aşa.
Dar atât. Încrucişatul e dus unde vrea budinca lui, îl doare-n cot de spusele unuia sau altuia. Ăştia mai strigă niţel, se plictisesc şi se duc la căşile lor. Nu există un lider care să coaguleze norodul în jurul unei idei.
Totul va fi ca înainte. Se asumă legi din gâtu' mâini, Opoziţia vociferează în colţul ei, Cârmuitoru' face ce-i spune numele.
Nu, nu cred că se va schimba nimic. Singura soluţie viabilă pentru ţara asta, singura mea şansă la viaţă este să plec spre alte zări, mai albastre - ştiu, am mai spus asta de multe ori...ca şi multe altele.
M-am repetat ca o placă strică; sunt agasant. Eu, eu, eu...Am devenit atât de obsedat de propriile mele probleme, încât am uitat de context. Ba nu, nu l-am uitat. L-am ignorat, sperînd că...uf, nu ştiu. Există viaţă şi dincolo de nevoile mele. Îmi pare rău.
Singura soluţie viabilă pentru ţara asta, singura mea şansă la viaţă este...nu ştiu.
Voi vedea.
Să bem pentru asta!!!!
Vreau să beau şi să plec...unde m-or duce picioarele. Acolo. Oriunde, nu contează.
Se tratează în străinătate, iar spitalele noastre se închid şi medicii sunt forţaţi să plece unde văd cu ochii.
Cheltuie sute de euro pe o sticlă de băutură într-o seară la club, iar bătrânii trăiesc cu câteva sute de lei o lună întreagă.
Un copil are alocaţia de stat 42 de lei, în timp ce un câine comunitar scoate din buzunarele statului (la dracu, să fim deontologi până la capăt!) în jur de 300 de lei lunar.
HUOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Sunt uimitor de calm. Inert. Apatic. Împietrit, dar cu un zâmbet maliţios în colţul gurii. O licărire de ură în privire şi-un entuziasm feroce în simţire. HUOOOOOOOOOOO!!!!!
Poporul român s-a răsculat, în sfârşit. După ce a fost umilit şi sărăcit la sânge, oamenii s-au trezit la viaţă. Finally!
Ha! Şi chiar dăunăzi cineva se întreba pe un forum cine va fi cu noi, poliţia, armata sau biserica, dacă vom porni o nouă revoluţie.
Am sentimentul gloatei prezente la o execuţie în piaţa publică. Sorb din priviri scene de groază. Suferinţă şi nepăsare.
Sânge. Sunt nemilos, vreau sânge. Am înfierat atâta furie, neputinţă şi frustrare în străfundurile fiinţei, încât singurul antitod este violenţa pură. Nealterată de nimic omenesc. Tresaltă inima în mine de nerăbdare; vreau să o văd, să o simt, să o savurez până la ultima picătură. Trăiesc surescitarea prădătorului flâmând în apropierea prăzii neajutorate. Sclipirea colţilor în întunericul nopţii mă înnebuneşte, urletele de durere şi mirosul cald al sângelui mă umplu de dorinţă. Trosnetul mut al pielii sfâşiate, detensionarea muşchilor muribunzi, pocnetul îndepărtat al oaselor. Sânge. Sânge. Sânge.
Avem un neam de leguminease dezrădăcinate. Mămăligi searbede. În toată istoria ei, populaţia asta nu s-a răzbelit niciodată fără a avea un lider. Horea (Cloşca şi Crişan, desigur), Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, agenturile stăine...fără ei nu ar fi existat nici măcar o crâcnire. De ce? Pentru că avem încastrată în ADN-ul naţional gena mioritică, instinctul de obedienţă. Fără un păstor, suntem nişte oi capii. Atât.
Acum, nemulţumirea a atins apogeul. Cetăţeniii au ieşit în stradă să îţi urle nevoile. Aceleaşi nevoi de la începutul istoriei. Aceleaşi scandări. "Ruşine, ruşine, ruşine să vă fie!". "Ole-ole, ole-oleee". "Ieşi afară, javră ordinară". Aceleaşi scandări. Aceiaşi lipsă de hotărâre. Mă gândeam: "se înţelege, e weekend; ce să facă şi omul, în cutia lui de chibrituri? Hai afară, la aer! Îl urăm şi pe Băzeu de început de an...las că nu moare de-atât."
Huooooo....Huoooooo...Bagă pinguinul, frate, că mi s-a sculat cheful de dans! România-Steaua, Europa-Steaua! Suntem peste tot acasă, porţile ni se deschid. Luptăm, luptăm, luptăm şi egalăm! Un pinguin conduce guvernul...
Vineri seara, sâmbătă seara, duminică seara...apoi mai ho, că luni e zi de muncă! Nu mai stă nimeni la bazaconii! La muncă, bei, nu la întins mâna!
O mână de ciumeţi striga în faţa Palatului Cotroceni şi Băsescu o..bulgărea pe Udrea-ntre urechi, la Mama Dracu-n vârf de munte. I se bălăngănea lui de problemele amărâţilor! Ula lui şi 4 bani, vorba unui vecin peltic.
Era o discrepanţă, o lipsă de seriozitate crâncenă. Manfestanţii vroiau să intre în Palatul Cotroceni. Un disperat a escaladat cu greu un chioşc, doar pentru a face tumbe cu drapelul în mână, ca o maimuţa arsă la cur cu un fier înroşit. Steagul românesc pe crâncena redută. Ieeeeeeeeeeeeeee, mamă, ce de mai izbândă!
Iar mulţimea încerca să...habar n-am. Se îmbulzea spre Palat. Aaaaaaa...păi frăţicule, n-aveţi nici o şansă aşa. Ia băgaţi o raclă sfântă la parterul dependinţei, apoi chemaţi o cireadă de credincioşi! Nici Tatăl+Mamăl Jandarmeriei nu le mai stătea în faţă pelerinilor! Prin spăngi, prin fum, prin mii de baionete, pupăm rămăşiţe sfinte. Vreţi răscoală? Aduceţi o moască sfântă şi plimbaţi-o prin faţa poporului, oprindu-l să o atingă. Băi nene, deci Al Doilea Război Mondial e un spârc de galinacee constipată, pe lângă ce poate face un credincios pentru a-şi freca chiloţii de mântuire.
Cam la nivelul acesta am perceput lucrurile.
Ei, astăzi nu a mai fost aşa. Nu sunt de acord cu violenţa, dezavuez complet acţiunile cretinilor ăia, însă aş fi ipocrit să nu recunosc: psihicul meu avea nevoie de aşa ceva. Nu am înţeles de unde lebăda calului au făcut ăia rost de atâţia bolovani, că doar Piaţa Unirii nu e în prundiş; nu am priceput cum au ajuns acolo cu cauciucele alea ca să le dea foc, că doar nu le-au avut rulate pe mână...logic; nu sunt lămurit de ce protestatari paşnici au fost bătuţi crunt de jandarmi, în timp ce nişte demenţi vandalizau ca turbaţii ce le ieşea în faţă şi nu au păţit nimic.
Însă violenţa dusă la extrem m-a uns pe suflet. Ea este balsamul disperării. Numai ea. Only heeeeeeeerrrrr....can make this world seem right.
Cine va fi cu noi dacă vom porni o nouă revoluţie? Nimeni.
Nimeni, pentru că nu va fi nevoie. Câteva mii de oameni, 0.02 şi niţel la sută din tr-un întreg nu poate porni nimic. Nu poate termina nimic. Este lăudabilă iniţiativa, mă bucur că oamenii au înţeles, în sfârşit, că nu se mai poate aşa.
Dar atât. Încrucişatul e dus unde vrea budinca lui, îl doare-n cot de spusele unuia sau altuia. Ăştia mai strigă niţel, se plictisesc şi se duc la căşile lor. Nu există un lider care să coaguleze norodul în jurul unei idei.
Totul va fi ca înainte. Se asumă legi din gâtu' mâini, Opoziţia vociferează în colţul ei, Cârmuitoru' face ce-i spune numele.
Nu, nu cred că se va schimba nimic. Singura soluţie viabilă pentru ţara asta, singura mea şansă la viaţă este să plec spre alte zări, mai albastre - ştiu, am mai spus asta de multe ori...ca şi multe altele.
M-am repetat ca o placă strică; sunt agasant. Eu, eu, eu...Am devenit atât de obsedat de propriile mele probleme, încât am uitat de context. Ba nu, nu l-am uitat. L-am ignorat, sperînd că...uf, nu ştiu. Există viaţă şi dincolo de nevoile mele. Îmi pare rău.
Singura soluţie viabilă pentru ţara asta, singura mea şansă la viaţă este...nu ştiu.
Voi vedea.
Să bem pentru asta!!!!
Vreau să beau şi să plec...unde m-or duce picioarele. Acolo. Oriunde, nu contează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu