duminică, 27 noiembrie 2011

Viaţa-i scurtă. Gustul...şi mai scurt.

Am mâncat o Eugenia. De fapt nu a fost una, ci una jumate. Şi nu am mâncat, ci am savurat.

Nu m-am mai intersectat serios cu asemenea banalitate de prin Cuaternar, când eram un vaşnic vlăstar de student. Atunci, pe vremea când muştele se excitau în prezenţa insecticidului, iepuroica urma tratamente de fertilizare artificială şi domniţele se măritau cu zestrea neatinsă, eu serveam (eeeeeeeeeee) masa la cantina căminului - o zeamă călâie de legume şi varză călită alături de ciorapii bucătăreselor, că doar aşa reuşea să capete acea aromă aparte, binecunoscută. No, meniul ca meniul - acuma mai vrei să-ţi şi placă ce mănânci, hă? Lasă, frăţicule, alţii se hrănesc din ghene şi trăiesc, d-apoi noi, ditai inginerii, să ne proptim în atâta lucru?! Mai dă-o-n colo, să fie ceva cald la stomac, că nu se moare de atât! Păi ce calu' meu, trăim ca să mâncăm, sau mâncăm ca să trăim?
Deci cum spuneam: zeamă de buruieni + varză (sau câte-un coloş de orez, numa' bun de crăpat nucile cu el; aaaaa...păi foarte bine! Cum vrei să le spargi? În dinţi, ca ţăranii, să rămâi chel în gură până faci 25? Las' că nucile-s bune la inteligenţă, te fac deştept la bostan!) apoi desert: FLLOOOOORRRRRIIIIIIIIIIINNNN CĂĂĂĂ-LIIII-NESSSSS-CUUUUUUUUU...gagicile-s pă mese, publicul face valuri şi aplaudă dezlănţuit.
Doar că nu era Florin şi nici mânuţele lui alea două. La desert aveam Eugenia. Venea Eugenia - că aşa o chema şi pe domnişoara de făcea muncă patriotică, servind la mese; o mică recompensă pentru oribilitatea de mâncare pe care o îngurgitam - şi ne-aducea eugenii. Câte una de fiecare, că ce e mult, strică - noroc că spre sfârşitu' anului mi-am format o pilă sus-pusă şi mai făceam rost de vreo 3, supliment pentru mine, de drăguţ ce eram. Beton desert, să-mi bag picioru'! Serios, beton...nu ştiu unde le ţineau, dar dincolo de ambalaj biscuitele era întotdeauna tare ca fierul, iute ca oţelul - mai că-mi venea să sparg nuci în dinţi ca să-mi cadă mai repede şi să-mi pun unii de metal ca a lu' taică-miu, să mă pot bucura şi eu de dulceaţa lor!
Băi, dar, crema! Crema, tăticule...uuuuaaaaaaaaaaa...ambrozia zeilor! Nu-i bai, că rar o ajungeam...de obicei dădeam limbi pe lângă ea, dar şi când o prindeam, rupeam! Era prăpăd, bătălia de la Posada altoite cu atacul hoardelor tătare! Eu şi crema Eugeniei, Al Treilea Război Mondial! Faza mişto e că mereu câştigam...aşa că de la o vreme aia mi se preda fără luptă. Hai, mă, că tot eşti insistent! Bagă-te, că nu mai am chef să mă lingi pe lângă! Cu spor, că mai am şi alte treburi! Baga-l pe sufletul petrecerii în acţiune şi rezolvă-te şi tu ca oamenii, măcar bucuria asta s-o ai în viaţă!

Dar asta a fost demult, pe când...tiii...cred că până şi Adam se juca cu mâna în ţărână! Oare atât de bătrân să fiu??
Apropo de moşi: chiar dăunăzi depănam amintiri cu un coleg de breaslă: puşca şi cureaua lată, ce tineri şi frumoşi eram odată - mai ales eu; şi-acu ce-am îmbătrânit şi ne-am urâţit...mai ales el.
Anyway, alte vremuri. De-atunci nici nu m-am mai ocupat cu despreunatul Eugeniei. Las-o acolo, între timp s-au inventat alte măgării de ocupat timpu' pe vreme de foame: o şaormă, o kebabă, o pulpiţă de puicuţă, o aripioară...produse d-astea moderne, de mâncare rapidă. Plus că mi se luase, trecuse vârsta la care senzaţiile tari aveau farmec. Acu'-s cu fotoliu la cap, nu mă mai încurc cu ciurucuri.

Da' nu ştiu cum fac, că la un moment-dat (recent) mă păleşte o poftă nebună de ceva. Ce să fie, ce să fie? Băi, aş mânca ceva dulce! O cio-co-la-tăăăăăă...dau fuga la piaţă, achiziţionez, consum - că doar d-aia mă numesc consumator - şi...Haiti! Foarte bună, numai că nu m-a satisfăcut nici cât un morcov pe Jena Jameson! Mă chinuia o nevoie nedefinită, o chemare izvorâtă din negura timpului. Ceva, o prezenţă îndepărtată din istorie mă asalta bifazic şi mi se împrăştia prin organism multidirecţional, ca o boare trasă-ntr-o mânuşă.
Clar, am căzut bolnav la pat. Vorba cântecului:
"Pe umeri, pletele-i curg râu,
Mlădie-i ca un spic de grâu
Cu şorţul negru prins la brâu
O pierd din ochi de dragă.
Eu când o văd, mă-ngălbinesc
Şi când n-o văd, mă-nbolnăvesc."
No, eu n-o vedeam, mă-nbolnăveam. Da' care să fie cauza, că habar n-aveam nici măcar unde să mă uit!

Şi-apoi m-a lovit epifania...am auzit "în pădurea de la strungă, suntem cei cu puşca lungă" şi mi-am amintit că doar prin facultate aveam curiozităţi d-astea; adică ce mă interesa pe mine cine-s ăi cu puşca lungă?? Ce ţi-ai pus la cingătoare?? Eşti mutant cu 3 picioare?? Ce ţi se bălăngăneşte şi-n genunchi de te loveşte??
Da' no, eram şi eu mic şi prost, ce să-i faci?
Când eram eu mic şi prost?? La fa-cul-ta-teeee..iar asta înseamnă un singur lucru: EUGENIA!!!!! IUUUHUUUUUUU
Minteni m-am învârtoşat că Fătul Frumos după ce-a băut Apă Vie şi am dat năvală la chioşcul de pe colţ, de unde m-am blindat la buzunar cu 2 minunăţenii ale artei culinare comuniste. Nu-mi venea să cred că am pus mâna pe aşa ceva! Ziceai că n-am văzut în viaţa mea delicioşenii mai mari! WAAAAAAAAAAAAAleluia, aaleluia!
Şi-apoi am purces la treabă. Respiraţia mi s-a oprit în piept, în timp ce ochii-mi beculeau ca girofarul pe formele ei curbe, ademenitoare.


Inima a început a-mi bate haotic, un fior de plăcere mi-a străbătut citoplasma fiecărei celule, degetele au început să-mi tremure de dorinţă. Ploaia a început să-mi plouă-n gură, fruntea s-a brobomit cu sudoare, mişcările mi-au devenit înebunitor de lente, de tandre. Am rupt ambalajul cu o mişcare brutală şi am primit-o pofticios, cu ochii ieşiţi din orbite şi respiraţie umedă, accelerată, fierbinte. Timpul a încremenit diform în jurul nostru, timpanul mi se zbătea mut, apoi totul a explodat într-o frenezie pătimaşă!
Am cedat focului lăuntric şi m-am înfruptat din ea cu o bucurie sadică, desfrânată.

Papilele-mi erau în sărbătoare, dădeau chef pe plaja Caraibelor. Vâna mi se ofilise sub dogoarea voluptăţii. De la prima înghiţitură, până la ultima fărâmă, a fost Dumnezeu! Timp de 5 minute am fost în Rai, am zburat printre îngeri. Câteva zeci de secunde m-am lăsat învăluit de zvâcnetul simţurilor am trăit clipe de bucurie necunoscute muritorilor de rând. Vulcanul pasiunii îmi umplea fiinţa toată de arome vinovate. Realitatea s-a estompat atât de rău în jurul meu încât mai că era să pic în şanţul de pe marginea drumului - ştiu că e nepoliticos să mănânci pe drum, dar eu o făceam din mers - doar nu eram nebun să leşin de poftă până ajungeam acasă.

Da, domnule! Fericirea cea mai mare chiar se află în lucrurile mărunte...atâta timp cât contactul cu ele îţi este îndeajuns de rar încât să uiţi senzaţiile pe care ţi le provoacă.
(Ocazie cu care i-am înţeles şi eu, în sfârşit, pe emigranţi; cred că aş ajunge să-mi fie dor chiar şi de coteţul mioritic, dacă aş sta despărţit de el...hhhmmm...să luăm o perioadă scurtă: câteva generaţii, sau ceva)

Şi-apoi am văzut reclama



...şi iar mi s-a făcut chef. Dar nu de Eugenia. Sau, ba da...de ea.

3 comentarii: