Îmi plac desenele animate. Mi-au plăcut dintotdeauna, încă dinainte de a mă naşte.
De la o vreme, chiar, începusem să îmi fac griji: împlineam 17 ani, toţi prietenii mei rupeau ringul de dans prin discoteci şi ciupeau gagicile de fund pentru a le atrage atenţia, unii erau chiar taţi, iar pe mine nu mă mai scoteai de la "Ţestoasele Ninja", "Sailor Moon" sau "Voltron - Apărătorul Universului".
Dar, privind în urmă - că de! Când îţi ciocăne Sfârşitul în uşă, începi să-ţi mai pui viaţa în bilanţ, să vezi ce rămâne după tine (chiar dacă ai fost ca ninja şi n-ai lăsat nici o urmă a vieţuirii tale pe planetă) - constat că atunci când eram mic, eram foarte inteligent...pentru că aveam mintea pe care o am acum. C-apoi mi-a dat părul alb în cap şi eu tot la desene animate mă uit, cot la cot cu nepotă-miu. Bine...el are 4 ani; iar eu - no, ce să mai zic? Presupun că mi-ai da maxim 5, dacă m-ai vedea mergând pe stradă şi îngânând "Un motan cât un pisoi...pam-pam-param-pam-pam" sau "Ha-ha-ha, ha-ha-ha şi micul Boroboaţă râdea, râdea, râdea". Unde mai pui că am început să mă cert şi cu ăla micu' pe desene...el vrea Peppa Pig (că-s în engleză şi le înţelege), eu vreau "Bobiţă şi Buburuză", că-mi place mult melodia de început şi-s şi în română, să le priceapă tot pro...omul! Ca să nu mai spun de fata de la traducere, care are o voce de mă răscoleşte cu dânsa prin inimă, ca cu mixerul...
În plus, sunt şi foarte educative! Uite, spre exemplu, într-un episod, Bobiţă şi Buburuză participă la un concurs de talente - ceva gen "Românii au talent", dar cu insecte maghiare. No, şi la sărituri, cel mai bun a fost Săltăreţ - băiatul libelulă; la zbor, Fulguşor fetiţa fluture; la tumbe Buburuză - fetiţa mămăruţă. Dar Bobiţă, băiatul melc, a piedut de fiecare dată...aşa că prietenii lui i-au inventat un concurs unde să fie cel mai bun...pentru că, de fapt, fiecare probă sportivă scotea în evidenţă un talent unic de-al concurenţilor.
Exact la asta mă gândeam când, dând o raită pe net, găsesc un citat de-al lui Einstein însoţit de o fotografie cu tâlc:
...şi am început să zâmbesc, ironic: foooarte tare! Mare descoperire! Revoluţie, propun să schimbăm societatea din temelii!
Eram ca un ţăr cu cizme când bunica îmi mai citea de printr-o Carte că suntem mădulare fiecare în parte, ale aceluiaşi Trup. Şi fiecare avem funcţii diferite, talente diferite, abilităţi diferite: unul este bun în afaceri, altul îţi inventează computerul în garaj, altul crează chiloţi de mii de euro, altul se pricepe să îţi bată tabla pe acoperiş, altul dă cu coasa din zori până-n seară mai ceva ca o maşină de tuns iarba, altul e meşter la accesări de fonduri europene...şi tot aşa.
Ştim asta cu toţii şi nu de azi, de ieri - deşi ni se pare că noi am inventat inteligenţa pe planetă. De aceea, mai că mă bufneşte râsul când văd că pe de o parte redescoperim periodic nişte informaţii cunoscute de mii de ani, cu aceeaşi plăcere pe care o are un copil când îşi deschide oul Kinder; iar pe de altă parte, mergem pe uniformitate...cu cântec, înainte MARŞ - că tot înainte era mai bine!
Uite aşa au apărut cursurile motivaţionale şi antrenorii pentru succes...care îţi scot ochii cu Gingirel milionar faimos şi îţi explică povestea lui de viaţă: amărât şi plin de jeg, a găsit, într-o zi cu soare, o măslină pe jos; pe care a vândut-o şi cu banii obţinuţi şi-a luat un borcan de măsline, pe care l-a vândut şi cu banii obţinuţi şi-a achiziţionat un teren pe care l-a plantat cu măslini - iar la recoltă a scos profit triplu pe care l-a reinvestit cu cap şi uite aşa, în câţiva ani şi cu multă trudă, întoarce banii cu excavatorul. Deci, dacă el a putut, ŞI TU POŢI! Acuma nu mai contează contextul social, talentele personale, posibilităţile geografice şi/sau istorice ale vremii...chiar ne împiedicăm de fleacuri! Ideea e că tot ce trebuie să faci ca să ai şi tu o viaţă de magnat este să gândeşti pozitiv şi să ai atitudine de lider...pentru că, nu-i aşa, Universul îţi oferă un morman de posibilităţi din care abia aşteaptă să te înfrupţi!! Aaa...nu ştii cum? Hai la noi, că te învaţă tati la biberon...
Şi lumea chiar se duce! Grămadă! Buluc! Porcoi! Căcălău! Vorba aceea: cine nu vrea să fie şef? Seful şefului, dacă se poate...capo di tutti capi, baştan, şerif pe tarla?
Vrem să fim toţi la fel de smecheri - DAR fiecare diferiţi, c-aşa zicea Einstein! Faceţi loc pentru geniul din mine şi deschideţi robinetul de posibilităţi!
Suntem ca-n bancul acela cu magazinul de soţi:
La New York s-a deschis un magazin unde femeile pot alege şi cumpăra un soţ. La intrare sunt afişate regulile de funcţionare ale magazinului :
- Poţi vizita magazinul O SINGURĂ DATĂ!
- Sunt 6 etaje, iar caracteristicile bărbaţilor se îmbunătăţesc pe măsură ce urci la etajul superior;
- Poţi alege orice bărbat de la un etaj, sau poţi urca la etajul următor;
- Nu te poti întoarce la etajul inferior!
O femeie decide să viziteze magazinul, pentru a-şi găsi un bărbat. La etajul unu, pe uşă este următorul afiş: “Aceşti bărbaţi au un loc de muncă!”. Femeia decide să meargă la etajul următor. Aici vede pe uşă următorul afiş: “Aceşti bărbaţi au un loc de muncă şi iubesc copiii!”. Femeia hotărăşte să urce la etajul următor. Pe uşă vede următorul afiş: “Aceşti bărbaţi au un loc de muncă, iubesc copiii şi sunt extrem de frumoşi!”
-“Wow!”, îşi spune femeia, însă hotărăşte să meargă la etajul următor . La etajul al patrulea, pe uşă este următorul afiş:”Aceşti bărbaţi au un loc de muncă, iubesc copiii, sunt frumoşi de înnebuneşti şi ajută şi la treburile din casă!”
-“Incredibil!” exclamă femeia. "Cu greu pot rezista!"
Însă decide să meargă la etajul următor. La etajul cinci, pe uşă este următorul afiş:”Aceşti bărbaţi au un loc de muncă, iubesc copiii, sunt frumoşi de înnebuneşti, ajută şi la treburile din casă şi sunt extrem de romantici!” Femeia este tentata să rămână şi să aleagă un bărbat, însă până la urmă decide să urce la ultimul nivel.
La etajul şase se află urmatorul afiş: "Sunteti vizitatoarea cu nr. 31.456.012 a acestui etaj. Aici nu sunt barbaşi; acest etaj există numai pentru a demonstra că este imposibil să satisfaci o femeie. Mulţumim pentru ca aţi ales să vizitaţi magazinul nostru!"
Mda, ce urât! Ce glumă misogină! Hahaha, ce m-am distrat!
Şi totuşi, trecând de hlizeala primei secunde şi revolta din secunda următoare, am constatat că, de fapt, snoava asta este un fel da haz de necaz la adresa societăţii întregi. Nu se referă doar la femei, ci la noi toţi, la OM. Şi mai ales, la nestatornicia noastră. Pentru că suntem atât de avizi după succes, atât de bombardaţi de informaţii, atât de vrăjiţi de mirajul posibilităţilor infinite, încât ni se pare că tot timpul ne aşteaptă un succes şi mai mare după colţ! Un colţ spre care alergăm...şi când ajungem lângă el, vedem alt colţ la orizont, şi mai tentant.
Aşa ne trece viaţa...tot într-o goană. Când, de fapt, lucrurile ar putea fi mai simple! Nici măcar nu avem nevoie de prea mult pentru a fi fericiţi.
Mă gândeam, odată, ce mi-ar trebui mie pentru a fi cel mai fericit; prima opţiune:
Opţiunea 2: o cadă plină cu clăbuci, să mă bălăcesc printre spume ca un siren în valurile mării.
Mă gândeam, odată, ce mi-ar trebui mie pentru a fi cel mai fericit; prima opţiune:
Opţiunea 2: o cadă plină cu clăbuci, să mă bălăcesc printre spume ca un siren în valurile mării.
Şi totuşi, mergând ieri să-mi iau o pită de la buticul din şosea, am văzut la vreo câţiva zeci de metri în faţă o bătrânică pe-o canapea, cerşind din când în când, câte ceva de la trecători. O domniţă s-a oprit în faţa ei şi i-a dat nişte mărunt; acuma nu am zoom de 4x la retină, dar nu cred că erau mai mult de 3 lei. Iar bătrânica a început să plângă şi printre lacrimi, i-a sărutat mâinile şi i le-a strâns la piept; s-au scurs ani, până a lăsat-o pe fată să plece-n treaba ei.
Când am trecut pe lângă mămaie, la cateva secunde după eveniment, am văzut că are ochii albaştri. Nu i-am dat nimic, ca nu cumva să alimentez mafia cerşetoriei...dar clipa aceea în care măicuţa bătrână cu brâul de lână a sărutat mâinile unei necunoscute, care îi putea fi strănepoată - până la urmă, mi-a rămas în minte. Şi mă tot întreb: ce îi trebuie unui om ca să plângă de fericire? Mult? Puţin? Mai mult decât are acum?
Îmi amintesc o vorbă din moşi-strămoşi: "nu da vrabia din mână, pe cioara de pe gard!" - dar dacă cioara pare un păun, cine nu şi-ar da vrabia sa, pentru a fi mai fericit?
Să bem pentru asta! Şi să cântăm...
