Cântec de iubire

Hai că numa' azi nu-i mâine şi vine Valentinu' cu iubirea...ce bine, ce bine, chiar simţeam nevoia de nişte dragoste! S-a înrăit lumea asta...ceva de speriat! Dacă te-a pălit leuca după ceafă să dai drumu' la ştiri, ai pus-o....crime, violuri şi bătai iscate din cele mai banale chestii - zici că eşti în junglă, nu în civilizaţia secolului 21!

Dar, ne rezolvăm, că veni luna iubirii! Valentin, Dragobet...să te ţii acum sentimente frumoase!

Mă amuzam mai ieri că deja au apărut fel de fel de campanii pe facebook..."Da, pentru Valentine's Day, DA pentru Iubire!"; "Anti Valentine's Day, pro Dragobete!"; "Vino şi tu să iubim româneşte" şi câte şi mai câte...de te ia cu capul!

Mă rog. Am mai stat eu şi m-am gândit...mi se pare idiot să dedici o zi pe an iubirii; sau iertării; sau îmbrăţişării; sau luptei anti SIDA; sau educaţiei; sau mamei; sau ...oricărui alt lucru care se presupune că trebuie făcut în fiecare zi, în fiecare clipă. Oricând e timpul să iubeşti şi să îţi declari sentimentele, să dai un buchet de flori sau să ieşi la restaurant cu persoana iubită. Teoretic, aşa zic că ar trebui...dar însuşi faptul că planeta a decretat câte o zi specială pentru diverse aspecte ale firescului, înseamnă că deja pierdem noţiunile de bază ale vieţii.

Nu-i problemă că Sf Valentin e patronul Dragostei. Pană la urmă sunt sute şi mii de sfinţi, fiecare pe câte un domeniu...Sf. Nectarie se ocupă cu vindecarea cancerului, Sf. Ciprian este izbăvitor de vrăji, Sf. Mina este patronul păgubiţilor, Sf. Stelian este ocrotitorul pruncilor...şi aşa mai departe. Ceea ce mă enervează pe mine la Valentine's Day nu este sărbătoarea iubirii, ci  marketingul extrem de agresiv ce o înconjoară. Deja ajungi ca EI să te dreseze, spunându-ţi că dacă nu îi dai iubitei flori şi inimioare de pluş, sau nu o scoţi în oraş, sau nu îi faci cadouri - nu o iubeşti. Ceea ce este profund greşit - pentru că, după părerea mea, iubirea este un sentiment relativ intim, care trebuie să se consume în mare parte în intimitate. Teoretic nu ar trebui să intereseze pe nimeni şi nu ar trebui să îţi spună nimeni ce să faci şi cum să îţi arăţi dragostea. Aşa cum fiecare persoană e unică, şi fiecare dragoste e unică - neîngrădită de canoane, obişnuinţe, modă sau gura lumii.

De exemplu, eu cred că dincolo de declaraţii şi rahaturi cu dantelă de pluş, singura formă de artă care reflectă foarte frumos fiecare stadiu al iubirii este muzica. Sincer, din câte cunosc, majoritatea melodiilor existente pe planetă vorbesc despre dragoste, în toate formele ei:

 - atunci când îţi doreşti să iubeşti, dar nu a apărut persoana potrivită:

 - atunci când abia ţi-ai dat seama că te-ai îndrăgostit şi te rogi să fie bine:

 - când ştii sigur că iubeşti:

- când cuplul se destramă şi realizezi că deşi iubirea este cea mai puternică forţă din univers, uneori pur şi simplu nu contează ceea ce simţi; sunt alte lucruri mult mai importante care definesc relaţia, iar acestea lipsind, totul se duce de râpă:

 - când iubirea îţi este refuzată complet:

Etc, etc, etc.. Mi-ar trebui un blog special numai pentru a posta astfel de melodii...iar de-ar exista, nu cred mi-ar ajunge viaţa asta pentru a surprinde toate nuanţele dragostei descrise de cântec.

Cu toate acestea, totul începe cu o dorinţă în noapte:

...chiar şi o umbră. Sau un gând. Sau o poveste fără sfârşit.

...pentru că tot ceea ce suntem are ecou în eternitate. Şi pentru că iubirea are un singur timp: prezent. 

Irina Margareta Nistor vs Google Translate

Înainte de revoluţie, cele mai tari filme purtau numele unui singur brand. Indiferent că ne uitam la Terminatorul Arnold, Cichi Cean în "Maestrul Beţiv", Van Damme în filmele cu Van Damme sau Stallone în "Rocky", întotdeauna o auzeam pe ea... Cu vocea mai piţigăiată sau mai îngroşată, mai suavă sau mai dură, dar mereu una şi aceeaşi. The one and only Iiiiiirina Margareeeeeta Niiistorrrr!!!!!

Băi frate, şi era mişto, să-mi trag pălmi! Nu ştiam eu engleză şi nu aveam habar ce se porcăiau ăia pe acolo...dar în cele din urmă, filmul era inteligibil. Defectuos ca formă, desigur! Dar dincolo de convertirea rugosului dialog anglofon într-o formă drăgălaşo-mioritică gen "plimbă ursul" sau "du-te naibii", esenţa rămânea aceeaşi. 

Înţelegeam, în puii mei, ceva!

Şi nu ăsta-i scopul comunicării? Că se face cu gura, cu mâna sau cu picioarele, cu norişori de fum sau beţişoare de urechi, dacă un om şi un klingonian se înţeleg, e perfect! 

Ei, dar asta a trecut de un car de vreme! Dacă stau să mă gândesc, copilăria mea pare situată pe undeva prin zorii istorei, când oamenii trăiau în peşteri şi vânau mamuţi, câmpiile era pline de verdeaţă şi rinocerii lânoşi zburdau pe coclauri ca oile!

Acum s-au schimbat timpurile...trăim într-o era exclusiv tehnologică! Un mediu complet controlat de mâna omului; sticlă, beton, oţel şi plastic, pentru un conform universal valabil!

Şi pentru că suntem foarte şmecheri, nu ne mai folosim creierul din dotare pentru a traduce filmele...s-a inventat Google Translate. Desigur, el face o traducere literală, nu literară. Zici că vorbeşte Tarzan cu pietre în gură. Ete na! Şi mai contează? Las' că merge şi aşa... 

*(pentru mărire, click pe fotografii)

P.S.:Nu ştiu despre alţii, dar dacă nu aş fi studiat engleza la şcoală, aş fi preferat-o oricând pe Irina Margareta Nistor în locul oricărui program de traducere. Asta aşa...să nu-mi scrântesc vreun neuron încercând să înţeleg ceva mai mult de la un film decât o succesiune de poze.

Eu, noi şi restul lumii - pe note muzicale

Stau câteodată şi-mi aduc aminte...pe la începutul "carierei" mele de blogger, eram un răzvrătit. Nu-mi plăceau multe, nu-mi conveneau multe şi o spuneam -  de cele mai multe ori foarte dur, hiperbolizând situaţiile; pentru a le face mai vizibile. Mă luptam, îmi dedicam timpul unei zbateri continue - menită să scoată la lumină tot ce nu îmi plăcea în societatea noastră - pentru ca mai apoi, conştientizând problemele, să le găsim şi rezolvarea. Na, ce să fac...aburii tinereţii! Şi dă-i şi luptă, şi luptă şi dă-i...taxam orice abatere de conduită, corectam orice mi se părea gresit - simţindu-mă chiar îndreptăţit să o fac; eram permanent revoltat, scorţos, gata să mă iau în gură cu oricine pentru a-mi susţine ideile. Uneori săream calul, în scris mă certam fără jenă - deşi, în viaţa privată încerc să mă concentrez pe liniştea spiritului, pe calm şi pe înţelegerea fără margini a defectelor umane.

Astăzi continui să scriu. Tot aici... deşi mulţi prieteni mi-au sugerat să deschid un domeniu nou, care să se muleze mai bine pe gândirea de acum. Am refuzat - de ce să vă mint? Tot ce îmi doresc în viaţa asta este să las ceva în urma mea; iar la o privire mai atentă, blogul acesta este locul unei metamorfoze prin timp - cu toate bucuriile şi necazurile cotidianului social şi personal. Privit în ansamblu, nu scot neapărat în evidenţă evenimente, ci stări. De aceea nu vreau să şterg nimic...ar însemna să şterg o parte din mine. Şi de aceea nu vreau să încep nimic nou...pentru că ar însemna să reneg trecutul. Ceva în genul măgăriei pe care a făcut-o Disney cu franciza Star Wars: George Lucas a creat o poveste, iar toţi care au dorit să participe la îmbogăţirea ei au avut de respectat un canon. Asta până în 2014...Când noii proprietari ai drepturilor de autor au hotărât să reinventeze apa caldă şi într-o conferinţă de presă au anunţat că doar cele şase filme Star Wars trebuiesc luate în considerare. Restul, sutele de cărţi, jocuri şi benzi desenate care au dus povestea filmelor cu mii de ani înapoi în timp şi sute de ani în viitor - sunt doar legende. Practic, nu mai contează în economia subiectului.

Da, da...e amuzant cum lumea din jur aleargă tot timpul după nou, după modern. După schimbare. Nimic din ce a fost nu mai este de ajuns...astăzi totul trebuie să fie altfel: mai colorat, mai complicat. Mai emancipat. Mai diferit de simplitatea trecutului - deşi, în esenţă, omul nu s-a schimbat cu nimic, ci doar contextul. Acum avem Iphone, Ipad, laptop, bolizi de sute de cai putere...şi luptăm pentru toleranţă, egalitate, independenţă. Deşi pentru astea au luptat şi oamenii de acum 200 de ani, de acum 2000 de ani şi chiar mai bine. Iubim, urâm, plângem şi râdem, ne războim pe diverse idei, cântăm...dar asta făceau şi grecii, şi romanii, şi egiptenii antici...şi pun pariu că şi oamenii cavernelor.

Da, dar cântecele de astăzi sunt mai noi. Mai recente. Nimic din ce a existat nu se poate compara cu ce avem astăzi. Uite, că tot veni vorba de muzică: cu atâtea manele, Inne şi Lala Banduri, cine mai ascultă romanţe interbelice? Muzică lăutărească sau folclorică? Gabi Luncă, Ileana Sărăroiu, Maria Tănase?

Ei, bine... las că ne apreciază alţii!

Producătorii de filme moderne se întorc în trecut pentru a sublinia emoţiile prezentului...şi uneori, chiar în istoria muzicală a mioriticilor care ne aflăm. Cum aşa, cum aşa?

Simplu. Vă dau un exemplu rapid:

Mă rog..."Ăştia din India copiază tot" - veţi zice. Adică, no! Şi-au făcut până şi variantă proprie a Terminatorului şi Matrixului hollywoodian: se numeşte Enthiran!

Dar...

Ştiţi ce a asta? "Cobzarul" nostru! Reorchestrat din greu, e adevărat...dar tot "Cobzarul" rămâne! Şi după părerea mea, cred că este alegerea perfectă: nici o melodie din lume nu cred că putea reda mai bine tragedia lui Davy Jones - un fel de Darth Vader al secolului XVIII, dacă ar fi să fac o paralelă cinematografică inteligentă.

Închei tot cu o melodie. De joc şi voie bună, să nu rămânem în starea de contemplare melodramatică a ritmurilor anterioare:

P.S.: Îmi place de mor partea de final: "Aaaaaaaaaa gagagagaga! Aaaaaaaa....gagagagagaa!"

P.S. 2: Pentru cei care nu ştiau, Johnny Weissmüller, Tarzan-ul anilor '30, avea tot origini româneşti.