duminică, 6 mai 2012

Beculind în întuneric

Mi-am dat seama cu stupoare că înţeleg metehnele naturii umane, chiar dacă pe unele le condamn cu înverşunare. O fi de bine asta?

Înţeleg invidia. N-am gagica cea mai mare şi maşina cea mai tare, mamă ce-mi vine să mă urc pe pereţi de oftică. Asta e, n-am ce să-i fac!
Pricep mândia. O dezavuez când e prostească, o aprob când are o bază reală. Adică...frate, te zbaţi de unul singur prin ditai mocirlă şi ieşi la liman, stimă şi respect! Poţi să fii plin de tine şi să dai şi pe dinafară de aroganţă, că nu mă deranjează! Ai cu ce te lăuda, foarte bine! Pişă-te pe noi, gurule! Condu-ne spre Lumină, o, Înţeleptule!
Ba de la o vreme am început să înţeleg şi violul - deşi mă scârbeşte şi mă înfurie. Tenebrele mecanismului de declanşare nu-mi sunt atât de misterioase, însă tot este singura faptă pentru care aş institui pedeapsa cu moartea. Clar, scurt şi la obiect, fără drept de apel! Nu, nu, nu, că a fost o greşeală şi-ţi ceri iertare...ce tot mănânci căcat? Adică te-ai împiedicat şi ai căzut cu mădularul între picioarele fetei? Maaaaarş! Mori în chinuri, băăăăăăăă!! Îţi ronţăi capu' de pe umeri şi-l dau la câinii, gâţii mă-tii de dement! 
Da, aşa aş face. Fără milă, fără regrete! 
Şi totuşi, la un anumit punct sunt de acord şi cu specimenele astea bolnave - am o gândire foarte flexibilă, ce dracu' să mai zic?

Care a mai ieşit pe stradă de când a dat căldura? Presupun că toţi...doar nu mai e iarnă să clociţi în casă, la televizor! 
No, aţi văzut noua generaţie de fetiţe? Nu m-am priceput niciodată la agăţat aiurea-n club şi nu-mi propun să încep de-acum...însă mărturisesc cu mâna pe inimă, mi-e groază să mai intru în vorbă cu vreuna. Mi se zbârleşte păru' pe mine de frică...mi-e să nu mă bage la corupere de minori, în puii mei! Nu le pot legitima, că doar nu-s cu organu' de control; aşa că stau pe coada mea. Băi frăţicule, sunt astea de 13-14 ani, zici că-s făcute la ciudă, îţi vine să-ţi dai palme când le vezi! Dacă le pui un strat de polişfaiţ pe ochi - ceea ce şi-l pun singure, de fapt -  zici că au 25, nu-s nişte biete copile de generală! Mama Ta, Doamne...nişte mulăciuni pe ele, de le ies toate organele prin textilă! Şi au ce le ieşi, pe cuvânt de cercetaş! Faci anatomia pe ele, în papucii calului!
Mă uitam într-o zi când mă duceam să-mi iau pâinea noastră cea de toate zilele - ştiu, câh, nu se mai serveşte pâine la masă, că aşa e modern. Ei, uite că io mănânc; omu grotelor e în mine. Comentarii? - şi trec pe lângă o şcoală. Era 7 seara, ora când ieşeau elevii de la ore. Aoleu, şi-o căldură d-aia nesimţită şi umedă, de mă ofileam în adidaşi! Deci dogoreau clădirile, ziceai că-s furnale de oţelărie! Aerul vălurea de praf şi căldură şi asfaltul se fleşcăia brusc sub piciorul meu. Eu, ce să mai zic? Eram o fleoarţă fără vlagă, ce mai la deal, la vale?! După fiecare colţ mă aşteptam să apară Fata Morgana - goală, că doar pe zăduful ăla nu era nebună să vină înveşmântată! Deodată toată simţurile îmi bipăie înnebunite, pe sistem "Baiazid, privind la dânsa, i se face mâna băţ"": din neant se iveşte o bunăciune brunetă, de-ţi era mai mare dragul s-o priveşti! Cur bombat strâns în latex albastru, sâni obraznici, abia acoperiţi de câteva franjuri de tricou alb, picioare dezgolite de gazelă, talie trasă prin inel. WOW! Mulţumesc, Cerule, că-mi scoseşi aşa ceva în cale! - e pe bază de credinţă, măi...ce, te joci cu Te-ncurci, te-mpiedici şi cazi jos! 
Nu mă dumiresc bine după apariţia asta neaşteptată, când în secunda 2 îmi pică capu' de pe umeri: în urma diveniei alearga cu limba de-un cot o fată din vecini, pentru a-i cere caietul de geometrie să-şi copieze nu ştiu ce măgărie de formulă. Vă daţi seama cum m-am simţit? Ginşa creatură era clasa a şaptea!  Şi-atunci aş fi vrut să-i zic: "Uăi, fată, fă-ţi dracu' un bodypainting cu Tempera, că ieşi mai ieftin şi oricum acuareaua e mai de vârsta ta ! Ce să mai dai o căruţă de bani pe nailoane cât palma, chit că-s de la D&G, Ţ&Ş, Puta Madre şi alte orătănii, când ţara geme de criză?
În schimb, mi-am băgat piciorele şi mi-am mutat gândul, oftînd cu obidă. Ce mai puteam face? 

Taxi  -  Trag un claxon
   
 Asculta  mai multe  audio   electronica

De-avean cu vreo 10 ani mai puţin...Mnea., oricum nu rezolvat nimic! La cum arăta de sofisticată, adierea de parfum era pusă pe bănet serios, îmi trebuia un camion de carduri s-o întreţin! Mă amanetam pe 10 vieţi şi tot nu reuşeam să-i rezolv  integrala! Şi avea abia 14 ani!
Numai că  acu' mă-ntreb şi eu, ca prostu: de-o vedea p-asta vreun obsedat - nu un bărbat aşa bine crescut, ca mine - n-o băga în primu' boschet şi mi ţi-o smotocea prin toate decolteurile, de-i mergeau fulgii???
Normal că aşa făcea. Poţi s-o ai acasă pe Jena Jameson altoită cu Angelina Jolie (în tinereţe, să ne-nţelegem), dacă eşti mai dus cu capul şi dai peste o aşa prospătură, parcă ţi-e şi milă s-o laşi neiniţiată! O cere, la naiba! Clipoceşte pe avarie ca Faru' din Alexandria în furtună! Chiar aşa, laşi domniţa flămândă? Unde e bunul samaritean din tine?Dacă strigă "viol, nu săriţi că-mi place?BeBeculind în întuneric"
Prin urmare, în condiţii normale, înţeleg violul. S-amplinit don'şoara şi au crescut curbele pe ea, te mai propteşti în buletin? Mai ales că vrea şi ea, dar nu a învăţat s-o ceară. Dacă nu ştie vorbi, un copil întinde mâna când vrea ceva; femeia doar se-mbracă dezbrăcată. Simplu.

Dar n-am priceput niciodată gelozia. Pur şi simplu nu pot, orice experimente aş executa eu sau alţii pe mine. E ceva de nu-mi pot imagina nici măcar ca idee desprinsă de un context palpabil. Când mi-e foame, mănânc; când mi-e somn, dorm; când sufăr, plâng. Dar dacă sunt gelos ce trebuie să fac? Există "Manualul micului gelos" sau o bibliografie adiacentă, care să mă ajute la iluminare?
Ţin minte, odată, vine duduia de eram cuplat cu ea şi-mi povesteşte, implorîndu-mă să o iert, cum s-a molfăit franţuzeşte cu unu' la o petrecere, când s-a abţiguit puţin şi s-a umflat tărâţa-n ea. "Aşa, şi ce vrei să te-aplaud, sau cum? Nu-ţi mai place de mine, punem punct şi pa. Sufăr oleacă şi asta e. Poate îmi trece în timp, sau poate nu.". Ea nu, că îi pare rău, că nu se mai întâmplă, că ţine a mine, că hâr, că mâr. "Bine", îi zic. Doar că ea pune botu'. La vreoo juma' de oră, iar vine la mine: "Ştii, că de fapt m-am şi culcat cu ăla". "No, bine, dragă. Te rog doar să-mi spui dacă vrei să punem punct şi ne vedem fiecare de-ale noastre". Ce putean face altceva?  


Şi-atunci mi se pune fata pe-un plâns şi-un suspin, de sărea cămaşa de pe dânsa! Cerul s-annourat, vântul a prins a sufla cu rafale tăioase, natura toată era un zbucium încrâncenat. Până şi pietrele s-au umezit de mila ei. "Ce-are asta, s-a ţicnit?". Nope, mai trage-odată! Cică doar m-a testat să vadă dacă-s gelos. Nu sunt, deci n-o iubesc. Concluzie tare pe capul ei!
Cică aşa se spune: dacă nu eşti gelos, nu iubeşti.


Right! Atât că-s comntra, plus că nu e cazul. Dar presupunînd că ar sta haremu' pe mine grup şi că aş încerca să fiu gelos, cum trebuie să mă comport? Îi pun lesă? Brăţară d-aia la gleznă, cum au ăia de sunt sechestraţi la domiciliu? O altoiesc - preventiv, că doar după ce s-a consumat fapta, la dracu' mă mai agit -  în fiecare dimineaţă? Îi verific mesajele? Tresar de câte ori o priveşte vreun străin? Mă duc să-l joc p-ăla în picioare, că nu ştiu ce mi s-a părut mie? Idioţi sunt gârlă pe lume! Chiar azi am văzut o scena de mi-a urcat adrenalina la cotele de inundaţie: trecea o una pe trotuar. Şi la vreo 2 metri în spatele ei, cu pas potrivit, venea un cefăloc râgâitor de mici, mângâinduse pe şliţ  cu ochii ţintă pe dernieru' fâţâitor al fătucei.
Şi-acuma întrebare de baraj: dacă aia era "femeia mea"  -  aşa se zice la cartier, iar eu eram mare iubăcios plin de gelozii, cum trebuia să reacţionez? Mă luam la pumni cu prostu'? Îi goleam tot tubul de spay paralizant în mufă şi-l jucam între picioare cu telescopicul, până cânta ca o soprană? Dă-l în mă-sa de animal retardat! 

Sau cum m-a întrebat altcineva, odată, în copilărie: "Auzi, ce părere ai avea dacă prietena/soţia ta ar fi actriţă şi s-ar săruta cu unu' pe scenă, în văzul unei săli întregi? Ăia se sărută pe bune, să ştii". Ştiam.
Şi i-am răspuns tot cu o întrebare: "Dacă iubirea e mână-n mână cu gelozia, înseamnă că un actor de filme porno nu are dreptul la o soţie? Ăia şi-o trag pe bune, să ştii".

P.S.: Bine că a trecut prosteala cu Ziua Bărbatului. Am băut un pahar de bere şi mi-am luat un "la mulţi ani" pe cocoaşă. Se pune că am bifat momentul conform tendinţelor în vigoare?

luni, 30 aprilie 2012

Şuetă la un ceai îndulcit c-un fagure de miere

Pentru că aveam şi altceva de spus...

Înţelepciunea străbună rezumă, simplu, toate bucuriile vieţii: "Bine-i, Doamne, când mănânci; când strănuţi şi când te...hmmmm...culci" - zic bine? Parcă aşa era.
Dar dincolo de toate acestea, cel mai frumos e să fii copil. Să ai lumea la picioare şi să poţi visa orice, fără a fi condamnat. Să îmbrăţişezi, fără a cunoaşte aşteptarea sau iubirea. Să urăşti şi să-ţi treacă câteva minute mai târziu, fără a fi etichetat "labil emoţional". Să ai puterea de a te bucura - necondiţionat şi sincer - de cele mai neînsemnate lucruri, pentru că nimic nu durează o veşnicie. Să ceri un sfat, fără a te teme de consecinţe. Să poţi păşi în alte lumi, fără a fi întrebat de motivele pentru care ai vrea să faci asta, mai ales când tu ştii de ce. Să fii liber să faci orice, fără a fi judecat. Să fii oricine vrei tu, dar în primul rând, "MARE".
Şi mai presus de toate, să te poţi uita la desene animate. Eheeeee...desenele copilăriei...erau într-un mare fel, chiar geniale, aş putea spune;  nu porcăriile de astăzi. Ce Pokemoni, Johnny Test, Gemenii Cramp şi Sponge Bob? Poveştile de atunci creau legende, scriau istoria. Se întipăreau în memoria colectivă cu forţa unei dălţi ce modelează o bucată de cremene. Erau simple dar complicate, aveau de toate: melodii care deveneau hituri, citate memorabile, personaje fantastice şi fete mişto - mda...de mic era un casanov; nasol pentru mine că m-am prostit la bătrâneţe..
Pe vremea mea, cine oare nu a auzit de Blackstar, Voltron, Macron 1 sau Saber Rider? Nu era copil care să nu ştie cine este Captain Planet, cu se se mânca Piraţii Apei Negre, care erau numele Motomarţienilor, ce arme aveau Testoasele Ninja, sau cum suna melodia lui Grendizer.







Astea desene, băi tăticule!
Atunci nu aveam computere, nu ştiam de Counter Strike sau alte parascovenii. Cei mai avuţi îţi mai pierdeau vremea la câte-un Mario, pe televizor.
Noi, ceilalţi...Cum bătea de 8, toţi puradedii eram planton pe uliţă. Acolo trăiam, ne jucam, acolo râdeam, sau plângeam. Acolo mâncam; mama se muncea, săraca, să-mi facă prăjituri - prin magaziine făceai crimă de om să apuci măcar o turtă dulce sau o bucăţică de rahat turcesc - iar eu o păzeam când pleca la lucru şi ieşeam în stradă cu tot platoul de baclava, chec, fursecuri, cornuleţe cu gem - sau ce-mi mai pregătea: "Copii, a venit Moşu!" Şi în 2 minute era totul ras, tuns şi frezat, ca după o hoardă de omizi păroase ale dudului.
Ce mai? Eram belea de mic, să-mi trag palme! Sau să-mi tragă mama...când ajungea acasă, nu ştia dacă să se bucure că m-o pălit dărnicia, sau să mă altoiască că mi-am bătut joc de munca ei.

Când porneam câte o ţurcă printr-o curte mai spaţioasă, ne băteam care să deseneze cu o bucăţică de cărămidă (creta era un lux, nu se găsea decât în şcoală) pe spatele tricoului numărul 7 al lui Lăcătuş - eu îl apucam doar în singurătate; de obicei eram Piţurcă  - şi dădeam cu Stângaciu. 
Tot aşa, când ne prindeam în lupte intergalactice sau operaţiuni strict-secrete, luptam ca Michelangelo sau Donatello, trăgeam drept la ţintă asemenea lui Colt, sau alergam în Furia Roşie Turbo, cea mai rapidă maşină de curse din întreg universul. Uneori ne confectionam inele colorate din coperţile vechi ale caietelor şi eram Planetarii. Alteori ciopleam o cracă şi o transformam în Sabia Stelei. Iar pegasurile vechi...deja treceam la profesionişti; dacă încă mai aveau roţile, erau perfecte pentru a se întrupa în motocicleta sport a lui Vinnie, şoarecele marţian.



Când începeau desenele de atunci, toată suflarea copilărească era pironită cu ochii în sticla televizorului. Ca la un semn, străzile se goleau şi vântul rostogolea neîngrădit ciulinii şi vălătucii de praf, mai abitir ca în cel mai clasic western. Nici un mişcă nu mai mişcă, cine mişcă - nu mai mişcă, care mişcă - mişcă mort! Se auzea melodia testoaselor, nici iarba nu mai creştea! Şi era teroare...uneori, bunica mă mai trimitea cu oile la păscut. Eu, drac împieliţat! Mi se rupea de behăitoare, chit că brânya cu mămăliguţă caldă şi laptele abia muls îl beam cu cea mai mare plăcere; se făcea timpul desenelor, zbâc în casă! Câtă bătaie am mâncat pentru că am pierdut săracele rumegătoare...ohooo..sărăcuţul meu curişor! Dar ştiţi ce? MERITA! Ce, nu puteau să pască şi singure? Trebuia să le ţin eu de coadă?? Nu, nu, nu...cică trebuia să învăţ ce e aia "RESPONSABILITATEA". Etete, ţâs Călină! E vreme pentru asta, acum încep Ţestoasele. :p
Transformam pliciul de muşte într-o chitară electrică şi trăiam melodia cu intensitate maximă, ţopăind prin casă în acordurile ei frenetice; mi-o întipăream în minte cu fierul roşu al entuziasmului, pentru a o fredona în momentele mai plicticoase.



Vecinii se făleau cu tricori, şepci sau caiete inscripţionate cu eroii la modă, aduse de părinţi din străinătate. Eu...la dracu', că nu aveam pe nimeni dus de acasă. Aşa că desenam. Lângă televizor aveam un caiet şi creion; cu un ochi mă uitam la ecran, cu celălalt desenam orice liniuţă vedeam - vroiam să fiu cât mai fidel în reprezentare. Wow, şi ce m-ar fi ajutat o fotografie...dar de unde aş fi putut-o lua?
Apoi, începea altă distracţie, o chinuială mai mare ca cea dintâi: cum colorez opera, că nu am televizor color. Shit! Fuck! Scheisse!
La început, megeam pe ghiceală: "One, ciu, free, Pamela vrea copii. Dar Bobi nu o lasă, că e prea frumoasă." Tarammmmmi...prăjitura-i gata. 
Dar cu timpul vine şi experienţa, dublată de inventivitate: mi-am confecţionat un cod al culorilor, transpuse pe alb-negru. Galbenul se vedea un alb murdar, albastrul - un negru mai spălăcit, verdele - un fel de gri, roşu...de multe ori semăna cu albastrul, aşa că mă lăsam călăuzit de spiritul artistic. Asta până când m-am săturat de îndoieli şi m-am mai şmecherit: dădeam o copie a desenului unui prieten care avea color şi mă scăpam. Sau, şi mai simplu, întrebam. Uf! Aşa ce urăsc să mă bazez pe alţii...uneori îşi mai băteau şi joc de mine, stiind că nu îi pot contrazice. Ţin minte, odată, l-am desenat pe Zorro. Şi nu ştiam cum să-l colorez, că aia nu spuneau pe nicăieri ce haine are şi nici nu se inventase netul, să dau search pe google. Aşa că apelez la variantele ajutătoare: sună un prieten, sau întreabă publicul.
De unde dracu' era să ştiu eu că Zorro se îmbracă în negru?? Mergeam la defilare şi agitam frenetic steguleţe tricolore, nu la bal mascat!



No, l-am făcut mov din cap până în picioare, aşa cum mi s-a spus. Şi arăta ca un clovn, nu mai era un spadasin de temut; dacă-i atârnam câţiva clopoţei la pălărie, se încrada perfect întrun carnaval...dar dacă aşa mi-au spus ei?

Şi să mai ai încredere în lume! Nu, frate! Nimeni nu e de încredere!
Am învăţat asta în cel mai simplu mod cu putinţă!

P.S.: Apoi am crescut şi am uitat. Boule ce sunt, de bou ce sunt!
Şi totuşi...este cel mai bun lucru pe care l-am făcut până acum...

P.S.: Aş vrea să stau singur, "pe o plajă - neapărat pe o plajă şi să aud valurile, sau ploaia, sau vântul".

sâmbătă, 28 aprilie 2012

Apucături răzgândace

Gata! M-am decis: o să-i reevaluez pe forumişti!
Am spus că-s cam imbecili, cu creierul nivelat şi fin ca un cur de bebeluş cu pampers super-absorbant. Am afirmat că-s retardaţi cu mintea obosită, că nu au imaginaţie şi sunt primitivi în abordări. Îmi pare rău, am greşit...şi nu-mi ajung toate vorbili planetei pentru a-mi exprima dimensiunea căinţei. 
Sunt cele mai delicate şi inteligente fiinţe care vieţuiesc pe acestă planetă. Circumvoluţiunile lor sunt adevărate cratere ale cunoaşterii, reţeaua lor neuronală este mai încârligată ca ierburile unei păduri virgine, necălcate de mâna omului. Subiectele pe care le supun atenţiei publice sunt adevărate nestemate de înţelepciune metempsihotică, o enciclopedie uşor digerabilă de mireni şi reprezentanţii tuturor claselor sociale. 

Forumistul este acea latură temătoare a noastră, care nu are curajul să comunice problemele existenţiale cu cei apropiaţi şi se ascunde după un monitor şi-o tastatură, pentru a discuta cu întreaga planetă. 
Forumiştii suntem noi. Eu, ea, el, tu - ăla din spatele ei, tu - de te scobeşti în nas şi-ţi rozi unghiile, sperînd că nu te vede nimeni......şi mai ales TU! Da, da, nu te mai uita aşa...vrei să spui că nu te dezbaţi niciodată în mediul online? Vrei să spui că nu ţi-ai lăsat niciodată seva priceperii pe nici un site de profil? Ştiu că o faci, nu mai e cazul să negi. Suntem în mileniul 3, toţi o facem - indiferent de formă. S-a inventat/indus/infiltrat în subconştient nevoia de socializare cu toate colţurile planetei...nu ai de ce să mai negi 

De la o vreme, am devenit prea personal în scrieri. Orbit de problematicile private, prea optimist...ceea ce nu e bine deloc. Fiind mai aplecat spre cinism şi pesimism, analizez cu luciditate o situaţie. Strâng şi dinţi şi mă pregătesc pentru lovitură. (pe sistem "Răstgniţi-mă -  nu mă doare, nu mă doare, c-am mâncat fasole tare! :p 
Dar dacă o iau pe panta gândirii pozitive, se duce de suflet totul! Realizez hopul; apoi purced la hodina cânelui şi m-apuc de sperat mai abitir ca o fecioară doritoare de dildău: Hai că poate de data asta, nu. N-are cum să se întâmple...da' de ce să nu se-ntâmple? Nu contează, din 7 miliarde de oameni, tocmai mie îmi pică pocinogul? Nu, nu, nu...vizualizez izbânda! O scriu pe hârtie, cum mi-au spus mie antrenorii de succes! Mă trezesc dimineaţa şi trăiesc momentul de glorie; mă îmbrac, îmi beau ceaiul - urăsc cafeaua din ficaţi, apoi mă înveşmântez din nou în mantia de strălucire a viitorului. Seara, nu mă urc în pat până nu-mi mai bag în venă o fiolă de euforie. Ce dracu! O iau la 6 ore, ca pe antibiotic, dacă e nevoie! Universul se mişcă după cum îl împing eu...iar dacă eu îi fac o felaţie ca la carte, e imposibil să nu-mi întoarcă favorul! Ce semeni, aia culegi - cum era vorba străbună? Împlânţi sămânţa iubirii, doar n-o ieşi dracu' gol...şi totuşi, ba da...dacă o faci de unu' singur. În doi, dragostea e calea spre Dumnezeu; de unul singurm e un blestem de moarte - aşa scrie la Carte! 



De la o vreme, m-am oprit din postat. În papucii calului! Căcaturile mele zilnice put ca ale tuturor, nu au miros de trandafir! La ce v-ar interesa disecţia lor? De ce m-aş lamenta aci? Şi ohooooo....m-a călcat o cisternă cu elegie, de-ţi lăsa gura apă! D-aia m-am oprit. Involuntar, m-am apucat să drenez mizeria şi să mă dopez cu floricele, spre a o putea ambala într-un celofan auriu, cu buline şi fundiţe roz. 
Deşi am observat că viaţa personală pusă pe tapet produce audienţă oriunde, nu vreausă fiu căinat - atâta timp cât nu mă cheamă Pepe, Zbârciu, Cruduţa sau Drăguşanca. Şi nici atunci, nu ştiu cu ce m-ar încălzi. De fapt, ba da...e rost de bărfă, iar bârfa produce profit. MULT.

Am vrut să o frec prin bărcile culturii, dar nu are rost. Pe nimeni nu interesează asta. Pe când bârfa...toţii o practicăm. Desigur...cu toţii suntem atât de speciali, de preocupaţi der inedit, încât neobişnuitul de nişă a devenit autostrada centrală şi nu am recunoaşte niciodată un adevăr atât de frivol.



Dar eu ştiu. Mi s-a dovedit asta, de prea multe ori. Care-i diferenţa între un om cu 4 clase şi un masterand? Practic, nici una: ambii lansează acealeaşi idei, dar într-o formă diferită. Care-i diferenţa între "Libertatea" şi "Esquire" (singura publicaţie de bon-ton pe care o mai citesc once in a while, prin amabilitatea soldatului necunoscut)? Practic, nici una!
Libertatea: "Gingirica, ce haină trendy ţi-ai tras!"
Esquire: "Bărbaţii inteligenţi se îmbracă cu sacou D&G de 10000 de dolari"

Care-i asemănarea?? Aceeaşi idee. Care-i diferenţa? Snobismul! Aşa că nu mă mai frecaţi cu inteligenţa! Toţi suntem la fel 



...ne stratifică doar aroganţa!
D-aia i-am reevaluat pe forumişti. D-aia am înţeles că ei discută probleme care seacă intimitatea tuturor. 
D-aia mi-am dat seama că nimeni nu dă o balegă uscată pe viaţa mea personală, pe zbuciumul meu interior, pe metaforele lansate adeseori p-aci prin proximitate - în special în ultima vreme. D-aia am înţeles că pe toţi ne preocupă bârfa şi derizoriul. Sau mă rog...sâmburele îmbrăcat în neimportanţă şi ironie arhisuficientă.

Şi d-aia doresc să mă desfăşor pe lângă o întrebare existenţială, preluată de pe un forum specializat în socializări date de gard: "V-aţi cupla cu cineva care plânge după fostul?"


Răspunsul în episodul următor.