Pizza - Multi Stagioni

Notă: datorită întiderii oarecum considerabile şi pentru a nu plictisi excesiv cititorul, postarea de faţă a fost divizată în 2 părţi - inegale dacă mă întrebaţi pe mine, dar de ce ar conta părerea mea?

"Nu ai suflet în tine, răule şi urâtule la suflet!"
"Eşti pesimist şi nu gândeşti optimist!"
"Critici mereu şi vorbeşti numai urâţenii"

Ouuuuukkkkkk...
Sincer, mie mi s-a cam acrit de prosteli d-astea. A fost amuzant, am râs, am glumit, dar e o limită în toate. Întotdeauna mi-am explicat acţiunile - dar dacă mă lovesc de o anumită doză de..naivitate, ce puii mei pot să mai fac? Că nu pot aplica principiul "dacă nu ştii, te învăţ; dacă nu poţi, te ajut; dacă nu vrei, te oblig", din simplul motiv că nu pot obliga pe nimeni să facă nmic - nu am pretenţii de dictator...încă.
Hai, pentru (sper) ultima oară (cel puţin până primesc în Mama Ciorilor nişte critici mai creative), să o iau metodic, ca inginerii.
Mai întâi, nu am înţeles cum pot avea ceva urât dacă nu-l am deloc, dar...probabil că am lipsit eu la lecţia asta; sau nu ştiu ce să mai zic. Pur şi simplu, nu îmi dau seama! Personal, văd doar 2 posibilităţi: ori am o coajă de suflet, dar e urât ca Moartea în Vacanţă, Muma Pădurii printre compatrioţii de acelaşi gen; ori nu am nimic şi e lipsă: gaură neagră, pitch black, extirpare totală, se usucă şi pică. Dar nu se poate lipsă şi urât. Mă-nţelegi?
Apoi, observ că lumea e nemulţumită de prestaţia mea, că-s aşa şi pe dincolo. Ce să zic? În principiu mi se...lasă, nu mai zic, că rănesc sentimentele fragililor. Dar dacă mă fac optimist şi gândesc pesimist, e bine? Mai are cineva ceva de comentat?
De criticat, ce să zic? Trebuie să critic. Cârteala stă la baza evoluţiei. Cum altfel poţi elimina lipsurile şi restul calităţilor rele, dacă negi existenţa lor din start? Cum e emanaţia aia de vorbe deştepte la întâlnirile de profil? "Primul pas în rezolvarea unei probleme este acceptarea ei". Eu o accept şi o spun mereu, ca să nu o uit. Deci o să critic, pentru că doar asta mai pot face. În puii mei, întreaga mea existenţă este o critică la adresa Mamei Naturi, face parte din fibra atomilor care mă compun. Nu pot renunţ...aşa că îmi pare rău, dragă, nu te pot ajuta. Unless...BINGO!!!!
Dacă o să critic gândind frumuşenii, merge? - Pe sistem "Flori de mucegai". Gândesc minunăţenii în timp ce icnesc - de plăcere, desigur. (Harder, harder, lick my nipples! Suck me to another dimension! Don't stop, don't stooooooooh....uhhhhhhhhh...ahhhhh...diri-diri-da...oac-oac-oac-oac diri-diri-da - vorba cânticului)

Problema e: cum Paştele Calului să fac asta? Vedeţi, măi, d-aia n-are ursul coadă. Mă dau de ceasul morţii pentru a-mi mulţumii admiratorii, doar ca să-mi răzui cu mistria adulaţia lor de pe ochi. Şi bătut şi cu banii luaţi...Păi treabă-i asta?

Staţi că am găsit!
Nicole Scherzinger. Ce poate fi mai minunat pe lume decât Nicole Scherzinger? (îmi vin mie câteva idei, dar nu-şi au locul aici). Deci Nicole...hmmmm....Nicole, Nicole...fâl-fâl-fâl-fâl-fâl, Zâna Zânelor. Când apare, cerurile se deschid şi îngerii încep să cânte îngereşte - cum altfel? AAAAAleluia, AAAleluia. Nicole, blândă şi suavă ca o garofiţă; proaspătă şi dulce ca sclipirea razelor de soare pe roua florilor, în dimineţile de vară. Cafea cu parfum de femeie: Nicole. Afrodita în extaz; Venus din Milo, varianta cu mâini. Mai frumoasă ca însăşi Isis în zilele ei cele mai bune.
O vezi şi ţi se taie respiraţia...O vezi şi mintea îţi fuge spre un singur lucru (nu, nu acela - bine, şi el, dar întâi cu preludiu):

Nicole Scherzinger.

Btw...am descoperit că pasiunile se pot educa, în cea mai mare parte a lor.
Cele mai fioroase se formează în suflet. Ele sunt profunde şi pure. Crude şi viguroase. Văpăi ale morţii, care îţi săgetează adâncurile fiinţei, fără milă. Valuri de lumină ce încinerează totul în jur. Îţi mistuie fiecare coardă a inimii, îţi macină intelectul. Când te-apucă una d-asta, să te ţii! Eşti mai turbat ca un animal turbat, mai flămând ca un monah ieşit din postul lui negru. Eşti de neoprit; dacă ai fi Atlas, te scobeşti cu globul pământesc între dinţi, pentru că eşti un Zeu. Nimic nu mai este de ajuns. Totul păleşte înaintea pasiunii fierbinţi; întreaga ta existenţă este un simplu joc de cuvinte, dincolo de graniţele timpului şi spaţiului. Orele se transformă în ani de dor nebun, viaţa ţi se prăvăleşte în moalele capului şi te îngroapă sub ruinele ei. Trec peste tine şi te lasă ca ciumat; un tărâm al morţii, uscat şi ofilit. Vlăguit. Pădurile nesfârşite de odinioară sunt doar câmpuri întinse de cioturi şi putereziciuni, izvoarele limpezi ca cristalul (licenţă poetică) mustesc acum de hoituri şi miresme otrăvite. Soarele este doar o pată bolândă pe un cer zdrenţuit, pământul pârjolit de dorinţă este golaş, sterp. Duhoarea dezgustului te sufocă, te înconjoară umedă, ca un giulgiu. Interiorul ţi se umple de fiere şi metal ruginit, îţi explodează ritmic în piept. Echilibrul îţi este absorbit într-un vârtej de durere, odată cu visele spulberate. Greutatea hăului din genunile minţii te zdrobeşte într-o durere continuă, mută.
Pasiunea pură apare din nimic şi dispare odată cu tine. Te schimbă. Te orbeşte. Te transformă. Te ucide.
Pasiunea pură este rea. Câh, caca, nu pune mâna!
Acum, eu vreau să mă refer la pasiunea de suprafaţă, care apare în intelect şi se întăreşte sub puterea cuvintelor. Repetiţia e mama învăţăturii; îţi repeţi în cap de zeci de ori, sute de ori până crezi orice. Porcul zboară; porcul zboară, porcul zboară, porcul zboară...după vreo săptămână, pariu că o crezi?


Divele mioritice. Contează că sunt târfe slute ca un dos de maimuţă rujat? De nu s-ar fi inventat bisturiul sau cauciucul subcutanat, erau norocoase dacă primeau un post de hrănire a porcinelor. Adică na...sau şi bietele animale onoarea lor; dacă se speriau şi intrau în greva foamei; râmâneau cu sechele. Făceau boala vacii nebue şi crăpau.
Dar zilnic ţi se repetă în creieri. Voluptoase, apetisante, sexy. Voluptoase, apetisante, sexy. Ceas de ceas, zi de zi, an de an. Ajungi să o crezi. Cuvintele li se mulează pe imagine, iar ele devin o înşiruire de litere. Se transformă în idei, concepte impalpabile, abstracte.
Pasiuni.

- VA URMA -

Haos de tăcere

Extras din astenia unei evocări din altă lume

Sunt mort.
Nu mai am putere, nu mai am voinţă. Nu vreau să mai am putere…sunt epuizat. Plutesc în gol, cad încontinuu. Timpul se roteşte nebun în jurul meu, spaţiul se curbează, vibrează ca un roi de albine în preajma unei flori rare. Sunt suspendat între lumi, între sacru şi profan. Între realitate şi hipnoză, între firesc şi metafizic.

O pată întunecată într-un univers de ploaie măruntă şi rece. O părere stearpă, un ecou întunecat care se loveşte de zidurile pustii ale unui labirint nesfârşit.
Gândurile îmi explodează în piept, cu o ritmicitate înspăimântătoare. Le aud şi încerc cu disperare să mi le opresc, să le afund în material vâscoasă care o pipăi undeva, în depărtare. În minte construiesc baraje, ridic ziduri de cărămidă crăpată, izolez, ramforsez, adun, acopăr, construiesc zăvoare impenetrabile. Încerc să le opresc, dar le simt cum îmi îngheţă bătăile inimii, cum îmi ard corzile vocale. Stomacul mi se zvârcoleşte nebun de uimire, într-o ameţeală fierbinte. Capul îmi zvâcneşte dureros. Găvanele ochilor sunt goale şi mă doboară sub greutatea lor.

Roşeşte.

Revelaţii

Du-du-du-dummmm...moment aniversar.
După evidenţa blogosferei în care activez, cică ce va urma este postarea cu numărul 500; un pas mic pentru omenire, un salt uriaş pentru mine, care nu mă pot concentra pe orice mai mult de o oră (se pune că am sindrom d-ăla...cum îi zice? ADHD, sau ceva. Nuuuuuu, n-are cum; stau bine cu atenţia...cred).
Cum spuneam, am ajuns la moment special. Sincer, am început dintr-o prostie pentru o fată (ce să mai zic...eram încă mic şi bătut în cap pe vremea aia); nici măcar nu aveam habar ce să scriu în mai mult de 2 articole...aşa că, da, consider o performanţă că am ajuns până aici. Nu ştiu ce să mai zic, fără a mă face de râs; cred că e timpul cu mulţumirile:
"Mulţumesc mamei care m-a făcut, tatălui care a participat, oraşului în care am crescut, colbului din cauza căruia mi s-a infectat prima julitură, ierbii care mi-a pătat iremediabil tricoul preferat, bordurii în crăpătura căreia mi-am spart limba când mă credeam Ayrton Sena pe tricicletă, cazanului de care mi-am spart nasul când învăţam să mă caţăr în copaci, copacului de care mi-am spart capul când mă jucam Baba-Oarba, lacului în care era să mă înec dar m-a scuipat afară, şcolii la care am învăţat până am renunţat, autobuzului care m-a purtat spre şcoală la care am învăţat şi am renunţat (mai târziu sarcină transferabilă propriilor picioare), aerului pe care l-am respirat şi am făcut roşu-n gât, oilor pe care le tot pierdeam când eram mic şi-mi luam mereu batai de (co)joc - cărora le datorez şi suflul mioritic care mi s-a format peste timp, camionului care aproape m-a călcat dar s-a răzgândit în ultimul moment, ulucii în care mi-am belit mâna când vroiam să sar gardul pe care-l compunea, bâtei care mi-a spart primul dinte...nu, asta a păţit un prieten. Străzii pe care am locuit şi mă altoiam cu copiii din vecini, oraşului în care...am mai zis, ţării care a conţinut oraşul pe strada căruia se află casa în care m-am apărut, sobei de teracotă în vârful căreia dormeam pe timp de iarnă când eram mic, specimenelor care îmi dau ocazia să mă râd zilnic şi nu în ultimul rând, mie. Eeee...am glumit. Dacă era după mine renunţam de mult...noroc cu proptelele mele de nădejde, cărora le datorez tot ceea ce sunt astăzi şi fără de care mă lăsam de mult de astă treabuşoară - Ellie, Roxana, nu vă ridicaţi, că nu vă ştie lumea.
Raluca...am uitat ca un bou de viţă nobilă de ziua ta, aşa că ia d-aci! Să fie şi pentru tine, ca să nu zici că-s suflet rău şi ranchiunos.
Şi nu în ultimul rând, mulţumesc vouă, ţie, care mă citeşti, care mă suporţi, fie şi numai în scris.
Plecăciuni.

Mărturisesc cu mâna pe suflet că mi se rupe de Berlusconi, care s-a descoperit cum dădea el telefoane după prostituate acum 4 ani. Nu mă interesează nici măcar de expectoraţiile Băselului în funcţie, cum se dă el mare conducător de oşti. Nu, domnule.
Eu sunt la perioadă-virgulă-perioadă. Din timp în timp, mă apucă momente în care mă simt întruparea (nu, nu a lu' Râmaru + Jec Dă Ripăr, deşi, pe cuvânt că nu mi-ar displăcea total) lu' Columb altoit cu Magellan (iar la momente aniversare îmi mai face câte o vizită mică şi Einstein, ca să fie 3 în 1 ca cafeaua). No, şi cum mă apucă pe mine înţelepciunea cosmică, numai ce mă pun cu drag şi spor să cujet la soarta şi destinul naţiunii.
Acum am intrat în Săptămâna Iluminată, deoarece sunt pe cale să slobozesc o descoperire uluitoare: românul nu este ceea ce pare că este


...El este mai mult decât ceea ce pare că este. ESTE CEEA CE VA FI.

Zilele trecute urmăream o înregistrare a unei emisiuni difuzată cu vreo 5 ani în urmă şi totuşi extrem de actuală. Unii discutau despre preţul unui km de autostradă, unii se certau pe fraudarea de voturi, alţii dădeau cu subsemnatul pe la DNA...d-astea obişnuite. Că nu s-a schimbat nimic, nu mă miră...la dracu', trăiesc în România!
Şi privesc eu ce privesc, până când n-am ce lucra şi numa' ce-apăs pe-o lanternă: VÂJJJJ...laser frate. Beculeţele mi se pun pe clipocit, rotiţele pe învârtit, sinapsele pe călărit (în diverse poziţii) şi nucleele pe răsucit. Băi, deci românii au aceleaşi probleme ca acum 10 ani...ce puii mei, suntem retardaţi cu toţii? N-avem şi noi pic de experienţă la nivel de mentalitate a gloatei? Până şi mulţimea lu' Negruzii urla din toţi bojocii "CAPUL LUI MOŢOC VREM, CAPUL LUI MOŢOC VREM!" Acolo încă existau rămăşiţe anterioare...la noi, chiar aşa, nimic? Ne trezim în fiecare dimineaţă cu mintea albă ca o coală de hârtie, numa' bună pentru material prostibil? Se fură la voturi...hai, las-o în Paştele calului, că nu fură nimeni milioane de voturi! Ne zgândără Aleodor cu flăcărica între rinichi...băi, da' ce, e Vader, să controleze atâtea suflete?? Suntem noi prea idioţi?? Nici chiar aşa...e neamul ăsta cum o fi, dar nici chiar atât de amorf. Mai sunt şi câteva vârfuri - care de obicei îşi bagă..îţi iau lumea-n cap şi zboară către zări mai bune, dar asta e deja altă poveste.

Şi-apoi m-a pălit! Nu suntem imaculaţi în zorii zilei, nu suntem înapoiaţi mintal şi nici nu tragem etnobotanice pe nas (aici e discutabil). Nu, greşit. Marş acasă, că nu ştii să crii. ŞI..stai aşa, că nu scapi! Mâine să vii cu tac-tu tuns!
Hai, curaj...Careva? Da nu vă-nghesuiţi aşa, câte unu, că nu dau turcii! Of, of, offfff...las' că-ţi spui io. Învaţă şi ia aminte: nu sunt copaci, sunt oameni! Şi chiar unii avangardişti!
Suntem o naţie de avangardişti..chiar avangardo-futurişti! (există termenul? Las' că tocmai l-am inventat :D ). Noi spargem canoanele tradiţionalului, suntem îndrăzneţi şi excentrici. Vedem ce alţii nu văd, percepem natura în cela mai fine manifstări ale ei.


Privim diferit. Suntem mai rapizi, mai precoci. Riscăm, riscăm, riscăm şi câştigăm! Anticipăm. Ne aruncăm în viitor, ne înveşmântăm în lumina luminiţei care arde p-acolo, pentru a putea rezista realităţilor cotidiene. Nu trăim în trecut, şi nici măcar în prezent...doar în viitor. Numai în viitor. Un timp al victoriilor glorioase, un timp al dreptei orânduiri, de formare a omului nou, mai dalb, mai curat, mai proaspăt, mai uscat. Un timp al fluviilor de lumină, când casa-i casă, masa-i masă şi visele înaripate străjuiesc bunăstarea populară. Avem fericire, sănătate, iubire tare ca piatra, iute ca săgeata! Ia mai urlaţi, măi flăcăi, şi sunaţi din zurgălăi: HĂĂĂĂĂĂIII!!!! STRIGAŢI PANTELIMON, DACĂ SUNTEŢI CU MINE!!!!

Ce, ce vă uitaţi aşa stereo? Nu mă credeţi, nu? Ştiu, nici eu nu am crezut la început...apoi a venit Einstein şi mi-a făcut o demonstraţie matematică de 10 table cu vârf.
Păi unde în lume aţi mai văzut să se inaugureze ceva care nu e gata? Vaporul se lansează la apă doar cu carena terminată? Unde-i restu'? Care rest, frăţicule? Las' că-l terminăm pe drum! Mateloţii ce să facă atâta vreme? Că se plictisesc şi ei de frecat podele şi ce mai găsesc prin împrejurimi!
Aţi văzut aşa ceva? Nuuuuuuuuuuuuu...
Sau aţi văzut la americani să trimită racheta în spaţiu fără înveliş exterior? Dă-l încolo, şi-aşa arde când se-ntoarce! La ce să ne mai chinuim?
Ei, ieti! Noi tăiem panglici la 10 km de autostradă pe un sens. Adică se ia o şuşea de 200 km. Se fac câţiva km, pac inaugurare...alţi câţiva metri, pac inaugurare...eu ştiam că inaugurezi ceva când termini. Ăştia se termină de mai multe ori? Hmmm...fără viagra nu au cum! Ceeee? Udrea ia viagra? Pe gură, sau...nu; nu s-a inventat şi sub formă de supozitor. Dar la ce i-ar trebui Udrei Viagra? Ea doar stă. Sau dictează...că doar d-aia conduce 2 ministere. Munca administrativă e cu adevărat solicitantă.
Anyway, să depăşim momentul.
DECI, cum spuneam...inaugurăm. Dar io's curios cine stabileşte limita de inaugurare. Capetele limpezi ale patriei? Parcă şi văd cum se întâlnesc miniştrii la Biroul..Oval? şi zic: ce vrea poporul? Distracţie! Păi dacă de-aşa, hai să inaugurăm cu fast din km în km...un mic, o bere, ca să fie bine!
Aşa? Că eu aş propune altceva: 10 km autostradă să se împartă în tronsoane de 1 metru pe sens şi să le inaugurăm cu solemnitate la finalizare...s-avem şi noi serbări măcar o dată pe lună.

Mamăăă...m-a uitat Dumnezeu scriind...dar parcă nu-i aşa de mult. Oricum, dau şi eu la pompă mai pe rapid pe finalizare.
Şi uite aşa ies autostrăzi pe-un sens care durează doar câţiva km şi încep în câmp, pentru a se termina în boscheţi. Timpul trece, leafa merge, ei cu drag muncesc. Una - ţie, una - mie...două - ţie, una, două - mie. Iar poporul suveran nu se supără, pentru că el deja gândeşte la miile de km autostradali, care OR SĂ FIE.
It's a win-win situation. It's a new day, it's a new world.
Everybody's happy.