Ciocu' mic, publicitate - forever

Sunt momente în care mi-aş dori să mă citească câte cineva. O persoană anume, o persoană diferită de la o situaţie la alta. Îmi imaginez cum ar reacţiona în acele clipe, îi extrapolez reacţiile pe baza amintirilor din totare şi ...pe cuvânt, chiar aş vrea să-i văd manifestările prezente! Cred că m-aş amuza la culme.
În fine, unele chestii nu ne sunt date spre a le cunoaşte! Asta e.

Când eram mic - da, sună înfiorător...sunt atât de bătrân că mi-am prins chiar şi copilăria fragedei pruncii; tare, sau ce?? Gerula, frate, Matusalem Întâiul! - oricât ar părea de încredibil, mă duceam la şcoală. Ştiu că nu se vede, dar pe vremea aceea aveam o dorinţă nestăvilită de a fi cult în cap (nu-mi cereţi să mă explic, eram cel mai probabil pe etnobotanice combinate cu alcooli superiori...nu gândeam ce făceam). Şi totuşi, în capul meu mă visam inteligent; cred că vroiam să mă fac vreun urmaş de Einstein, sau măcar un Socrate mai mic. Aşa că prestam din gros, călare pe orice carte care îmi cădea în mâini...când eu pe ea, când ea pe mine. Schimbam poziţia, că de! Nu vroiam să fac bătături la ombilic!
No, şi cum eram eu un vânt de primăvară peste stalagmite îngheţate, o boare văratecă peste grâul dat în copt, numai ce mă trezesc că încep să studiez anatomia şi fiziologia umană - a omului. Îmi amintesc perfect momentul: ni se preda compoziţia urechii interne; "...trei canale care încep din vestibul printr-o porţiune mai dilatată numită..." şi dna profesoară s-a blocat. "Copii, vă rog să mă scuzaţi, dar ştiu că o să râdeţi şi nu pot pronunţa aşa ceva, nu vreau să stârnesc haosul. O să scriu pe tablă şi voi copiaţi în caiete, apoi depăşim momentul şi ne vedem de oile noastre" ( deşi pe vremea aceea nu se născuse Becali, se pare că fibra mioritică era adânc înfiptă în ADN-ul autohton, încă de la forrmarea sa)
Minteni aud creta scârţâind pe tablă, apoi s-au petrecut 2 lucruri simultate: geamurile au început să zângăne nebune sub presiunea unui vuiet strident, ca de grinidnă spartă; şi toată clasa a izbucnit într-un râs săltat, hohotit, deşănţat, plin de lacrimi. Râdem, râdem ca nişte proşti, ne tăvălim pe sub bănci de râs; ne înroşim, ne ţinem de burtă, ne oprim să respirăm şi o luăm de la capăt. O masă amorfă de 25 de suflete hăhăite, cu maxilare dislocate şi capilare pleznite, cu guri deformate şi feţe înroşite mai ceva ca ouăle de Paşti. .

Da, dom'le, am învăţat cu sârg.
Dar niciodată nu am priceput acţiunea de a promova ceva..un serviciu, un produs, orice. Teoretic ştiu, practic sunt dezastru. Pur şi simplu, nu-mi iese asta cu reclama. I suck at this, big time. Dă-mi mâncare gratuită să împart la sărmani, că mi-o aruncă în ochi (Food Fight!!!! Vu-vu-vuuuu!! În doi timpi şi 3 mişcări sunt meniu ambulant, cu tot cu istoric şi mod de apaţiţie). Atât sunt de groaznic! Dă-mi un F-22 să i-l vând lu' Mussolini, că mi-l înfige între băseşti! Atât sunt de groaznic! Dă-mi o bombă atomică să i-o promovez lu' Hitler, că mă bate cu ea în cap şi mă scoate afară numa' în şuturi dictatoriale! Atât sunt de groaznic! - scuze că-mi umblă naziştii prin cap, dar sunt sub impresia ultimului film văzut: "La vita e bella". Cum? Vită?? Nu-mi place carnea de vită!
"BĂ incultule, nu e-n română! Înseamnă Viaţă e frumoasă", dacă chiar te interesează...
Aha, viaţa e frumoasă. Şi pe unde se întâmplă asta? Nu de alta, dar o caracteristică a enzimelor - ştiţi..compuşii ăia proteici care scot grăsimea (şi nu numai) din cârnaţ, pentru a o depune la locurile esenţiale, preferabil bust (în cazul divelor; şi uite aşa am mai rezolvat un mister monden: de ce cresc sânii Andreei Bălan? Uite d-aia!) - este specificitatea. Adică dacă un asemenea compus este construit să descompună un anumit substrat, asta face şi atât. Cu preţul vieţii, mereu la datorie! Nu contează că trebuie să escaladeze Everestul şi are rău de înălţime...moare încercând! Mare figură şi cu enzimele astea...un adevărat model de stoicism pentru societatea actuală!
ANYWAY! Deci, dacă enzima, o particulă vie de o covârşitoate imfimitate, are specificitate, FRUMUSEŢEA VIEŢII cum ar putea să nu aibă aceeaşi caracteristică? Prin urmare întreb: Unde e viaţa frumosă? Pe care picioare de plai şi guri de Rai (cu totul diferite de ale noastre) se întâmplă aşa utopie?

Mda...unde rămăsesem? Că am deschis atâtea paranteze la paranteze încât m-am pierdut printre explicaţii! Halal gândire logică...cu mine se duce de râpă luciditatea inginerească!
Aşa...nanana...nanana...GATA, AM REVENIT!
Nu-s bun de reclamă! Nu ştiu să scot în evidenţă nimic pentru a face un ceva atractiv pentru cumpărător. Indiferent că sunt sacagiu în deşert sau vânzător de bilete la buda publică în vremuri dizenterice, nu-mi iese şmenozeala. Eu nu forţez omul, nu-l îmbrobodesc. Frate, uite aşa şi aşa; vrei? Da, bine. Nu, asta e...hai, fă-mă să-ţi văd mersul!
Ufff...eu nu ştiu să-mi laud produsul, dau faliment. Rest in peace, pa-pa şi n-am cuvinte.
Aşa că nu am nici o pretenţie să înţeleg următoarea reclamă:

Prezentarea spune că produsul este o nu, nu un lubrifiant nou inventat. O cremă anticelulitică - aham, merge şi aşa; dacă mă gândesc bine, cred că este şi o mare consumatoare de calorii, ca să nu mai vorbim că-ţi ia durerea de cap cu mâna...mă rog, vorba vine. Ceva eminamente natural (chiar mi-era frică să nu fie vreo chinezărie care să te lase-n drum când ţi-e lumea mai dragă), confecţionată din plante (aoleu!) exotice (mi se pare logic; umblă vorba prin târg cum că negrii ar fi cei mai dotaţi la acest capitol, cum ţările lor de baştină au o vegetaţie extrem de luxuriantă) atent alese (vezi ce face OPC-ul din comerciant), care conferă pielii un plus de îngrijire. Toate bune şi frumoase, ce e atât de greu de priceput?
Uăi, copilu'!Ţi-a rămas denumirea pe retină, nu? Şi mie. Subconştientul a fost gâdilat, deci am şanse mari să mă trezesc cu aşa ceva prin noptieră.
Problem: cum faci să cumperi crema asta miraculoasă?

De obicei sexu' gingaş e cu abordările celulitice.
Deci nici-una, nici-două intră duduia-n farmacie şi cere "Ampullen-Kur". Iar vânzătorul de după tejghea: "Nu-s ale mele.. ce-mi spune-ţi mie? Să vă trăiască!"
Nu, hotărât lucru! Deşi le are cu prelegerile orale (când intră în vrie, uită să se mai şi oprească: Taca-taca-taca-taca-taca...stai să beau puţină apă, că mi s-a uscat gâtul...taca-taca-taca-taca) o domnişoară este prea suavă, prea fragedă-n simţire pentru a rosti o asemenea odioşenie. Prin urmare îşi trimite jumătatea, că doar d-aia i-a hărăzit Domnul aşa ceva: "Du-te tu, pui, că eşti bărbat, Stâlpul Casei!Altfel te vede lumea"
Altfel...DA! Aici este necazul! La noi nu s-a legalizat altfelul. Pui, eşti cu toţi boii acasă, sau cum? Nu fac aşa ceva nici bătut cu ciocanul de şniţele!

Iar asta mă aduce la întrebarea concluzivă:
CUM CUMPERI ALIFIA MINUNE?

Din trândăviile unui pierde-vară*

Nu cred în Destin sau vreo altă Cale concepută apriori, un Rost prestabilit de cineva superior. Nu cred în sortit sau în scrisul pe frunte (ori în alt loc, ferit de ochii curioşilor - mai la fund, la apă rece, adică). Nu cred în influenţe astrale şi existenţe scrijelite pe meteoriţi care m-ar guverna pe mine în vreun fel anume.
Destinul ni-l efectuăm singurei. El depinde de posibilităţile de care dispui în momente cheie ale vieţii, de şansă. Este în mare parte arbitrar, independent de voinţa noastră. Destinul este valul social; uneori te cară în vâltoarea lui spre o destinaţie necunoscută (pe sistem vine valul, îmi ia calul; no, tu eşti calul!), alteori rămâi prin vreun şanţ de pe margine şi te ştergi între buze cu un smoc masiv de frunze, uitat de lume şi de viaţă.
Destinul este stabilit de locul de baştină, de genetică, de mediul în care creşti, de propriile tale aşteptări. De noroc, de abilitatea de a specula momentul, de a profita de pe urma lui. De chef.
Destinul ţi-l construieşti odată cu fiecare decizie pe care o iei. Mici hotărâri de-o secundă. Cum? Simplu! Îţi iei o pită şi primeşti 5 lei în plus la rest: dacă îi iei, ai de-o îngheţată; dacă nu, rabzi. Ăsta e destinul într-o viziune mai grosolană, demnă de un australopitec.

Eu nu mi-am construit Destinul. Nu cred că am aşa ceva. Poate greşesc, dar la naiba! Băi, cine are nevoie de mine, să mă caute! Ştie unde stau, nu am adresa la secret! La o adică dă de mine pe stradă, că doar se întânleşte munte cu munte, d-apăi om cu ursită! În grotă de mă bag, eticheta mă găseşte! Păi dacă este Voinţă Divină, cum să mă pun eu de-a curmezişul?
Deocamdată, până la alte veşti, sunt doar o enigmă. Mai ales pentu mine. În special pentru mine. Nu ştiu cum voi arăta peste 5 ani - de multe ori sper din suflet să nu îi apuc, nu am planuri pe termen lung, mediu sau scurt. Bine, am, dar sunt uşor irealizabile. Nu contează. Nu ştiu ce fac şi de ce dar ştiu sigur că am fibră de comentaci. Cum, necum, eu comentez. Oriunde, oricând oricum, orice. Nu mă simt vreo autoritate în nimic, nu mă cred un formator de opinie care şi-a ratat cariera, dar nici nu tac. Comentez, pentru că am idei - trebuie că-s vreo naţie de idiot, sau ceva. Comentez, pentru că mi se pune pata, ca la porcul Antrefrig. Cred, argumentez, scriu. Orice lucru cu care intru în contact mă influenţează, deci îmi stârneşte o anumită opinie. La o vreme, mulţi îmi spuneau: "Ia uite-l şi p-ăsta, ce se bagă în politică!! Zici că el e!"
Aşa...şi vi se pare că-s altcineva, sau cum Mama Ciorilor! Eu sunt eu. Te uiţi la mine, beleşti ochii la mufa din buletin şi cauţi asemănări şi deosebiri. Cu creonul pe hârtie, o deosebire am desenat...păi da băi imbecilule, că aia e poza de la 14 ani! Tu nu vezi că acu' mai c-am încărunţit?? Muşchii - odinioară ca ai unui adevărat Mister Olimpia în plină (diz)graţie, acum s-au veştejit. Nu au dispărut, doar că i-am pus bine, pentru a-i folosi la ocazii. Vin vremuri căcăcioase, fac rezerve albe pentru zile negre. Părul odată rebel, stufos ca un boschet. George Boschet. Nice 2 meet u.
Aşa...unde rămăsesem? A, da, la perişor lui, pana corbului, care acum s-a cam rărit prin părţi. M-am înţelepţit, nevoie mare - părul prost părăseşte capul bun. Ptiu, să nu mă deochi!Nu contează, are unchiu leac la descântec.

No, şi comentez. Am renunţat o vreme la trebile statului, mă apucă scârba. Încep să zic Băs, sau U de la Boc...şi mă răscoleşte o greaţă de metal ruginit, că-mi vine să expectorez pe toate căile de comunicare diplomatică. Mi-e frică să nu dau în dizenterie, aşa că m-am băgat la regim pentru o vreme. Oricum, nu se schimbă nimic. Trepanaţii actuali o vor comite şi mâine, că doar asta le e firea! Poţi să ceri unui comunitar să-ţi recite Shakespeare? (Da, dacă omuî ăla e pasionat de literatură engleză). Poţi să-i ceri unui melc să depăşescă viteza sunetului?(Da - dacă îl lipeşti de un SR-71 Blackbird cred că îţi stabileşte şi record mondial). Poţi să-i ceri unei moluşte să umble paricopitat, chiar biped?? (Da, dacă aştepţi vreo câteva miliarde de ani, până evoluează într-o Fiinţă mai Superioară).
UUUUUUFFFFFFFFFF!
Poţi să...să...nu ştiu. România! Nu mai încerca orice, că oricum nu poţi! Păi atunci, ce pretenţii să mai am de la şleahta de jagardele infecte, care cică se dau de ceasul morţii - ceas am băi, nu-mi mai trebuie! - ca să-l ajute pe cetăţeanul din mine.
Ei vor fi aici. Plec să ud buretele, mănânc un sandwich (cu materiale bio, că tot îs la modă), fac un piş, bag un pui de somn şi când mă trezesc, tot ei vor fi. Neschimbaţi şi rumeni, plini de şmecherii ca wc-ul de hârtii.

Aşa că, pas! Acu' cică abordez teme sensibiloace, să vadă poporul că nu-s venit din grotă. Acum mă dau interesant într-ale amorului dintre sexe (diferite), mă las chinuit de prea-plinul civilizaţiei şi evoluţiei spirituale. 's cam radical în opinii, dar cică fac furori în anumite medii. De la o vreme sunt asaltat de admiratoare care mă bombardează cu linkuri- material scriitoricesc, inspiraţie pentru blog. Sunt direcţionat cu nesaţ spre anumite publicaţii feciorelnice, care te învaţă diverse aspecte din arta casanovică: cum să mergi, cum să vorbeşti, cum să clipeşti, ce să îmbraci, cum şi ce să agăţi, ce să simţi, când să simţi, cum să dormi, când să te cultivi - de preferat nu când o apucă pe ea cheful de iubit, ce este dragostea feminină (dacă mă iei cu punctul G al sufletului, eşti mâncat!), ce înseamnă când ea te ţine de mâna sau când te ciupeşte de fund...d-astea.
"Bine le zici! Ia şi d-aci, despre asta ce spui?? Ia uite, e un întreg tratat despre IUBIRE! Disecă tu sentimentul ăsta, că le zici dureros de amuzant! Când citim parcă ne dai palme, dar noi ne pi...


Nu mai putem de râs!" (Deci m-am defectat eu, sau ce? Nu-s Dr. Love, în puii mei! - aoleu, am învăţat de pe un site glossy-glossy că bărbaţii adevăraţi nu folosesc expresia asta...îmi trebuie ceva mai viril, că doar nu-s inversat ca Miaunel ăla, zi să-i zic!)

Şi n-am ce face într-o zi, aşa că dau click. Cred că vreo oră m-am benoclat în monitor ca râma la levier, nu mai ştiam ce şi cum să cred. Hooo...hold my horses! Să o iau logic şi cu paşi mici...Step by step. Un pas mic pentru mine, un pas uriaş pentru restul. Nelu' Brand-Tare, să moară copiii lu' Socrate!
6 mituri false despre întâlnirile de iubire. Şi ce pisici să comentez despre asta??
Până una-alta, am o întrebare mică: pot să o iau ca temă pentru acasă? Deja am scris o căpiţă de nimicuri şi obosesc ochiul cititorului, dacă mă destrăbălez prea mult.

Revin după o scurtă pauză publicitară.

* aşa se numeşte o carte scrisă de Jerome K Jerome (Mi se pare logic...adică nu e Jerome ca Jules Verne şi nici măcar ca Alexandre Dumas. E Jerome K Jerome, El K El. Nu e cu rândul lumii - unde toţi sunt ca un cineva, e cu rândul lui; ceea ce e de admirat, pe onoarea mea!), ce am împrumutat-o din biblioteca condeească zilele astea şi în care mă regăsesc multiplicat, mai ceva ca într-o oglindă crăpată.

Crimă şi pedeapsă

Vroiam să scriu despre modul supraomenesc în care românii au petrecut praznicul de ieri. Vroiam să scriu despre fericire şi iubire, despre înălţimea credinţei şi închinăciunea în masă adresată Divinităţii. Apoi am vrut să scriu despre profunzimea interioară pe care am trăit-o zilele acestea, despre filosofii de viaţă şi oameni de succesE (deocamdată, până se legalizează şi pluralul europarlamentar, mult mai melodios în ureche).
Nu a fost să fie aşa...m-a pălit o veste catastrofală în amploarea ei, care m-a doborât, m-a lăsat mai inert ca o fosilă răposată acum milioane de ani.

Şoc şi groază!
"Din noiembrie nu o să mai avem Facebook :( "
www.stirileprotv.ro


Pfuai de capul şi de zilele mele, ce oroare! Fix de ziua mea! Nici în cele mai negre coşmaruri nu-mi imaginam aşa ceva...deci e clar, vieţuirea pe planetă e compromisă! Păi la dracu' mai trăiesc, dacă nu am cont să scriu şi eu pe perete când mă trece toaleta şi când am chef de zbenguială! Ce viaţă mai e aia fără păsăricile furioase, sau ferma de pe net? Unde mai întreb şi eu gagici-bombe-sexy tunate şi apetisante cum mai pot să mănânce cu gura aia, după cât elogiu spiritual circulă prin ea? ("I Love U" and shit, pentru cei care au probleme cu descifrarea metaforei)

Ia, frate, bagă! Hai să vedem cum se declanşează Sfârşitul Lumii aşa cum o cunoaştem astăzi, Apocalipsa. Nu e chiar ca în biblie, dar...no! Acuma tu crezi că Dumnezeu ştia la ce nivel de dezvoltare o să ajungă omenirea?? Păi râdem la stele când plouă cu puciasă, că doar s-au inventat buncărele atomice! Ciume şi lepre?? Experţii ce păzesc?? Minteni scot antidotul, din pământ, din iarbă verde! Râuri roşii ca purpura?? Balta de pe izlaz e roşie de când mă ştiu, de la câte tone de ruginături îşi fac veacul la fundul ei - orgie în toată regula, să-mi bag! OOOOOOOOOOOO, kinky! Spank my ass, baby, ride me hard! Who's your daddy? Yeah, yeah..Say my name, say my name!

Da' fac digresiuni grave şi mă abat de la subiect.
Vreau să ştiu şi eu de ce mi se reneagă liberul acces la Dumnezeul Socializării. De ce nu pot să mai belesc ochii la expectoraţiile inteligeţilor înrudiţi (pe net suntem o mare familie, nu-i aşa? O imensă horă a unirii, care nu ţine cont de graniţele trasate de interesele geo-politice şi/sau strategice ale conducătorilor) ori de câte ori au senzaţie că trebuie să mă anunţe pe mine că le e foame, le e somn, s-au plictisit, vine bunica în vizită, râd, plâng, îi trece fiorul de iubire sau au fantasme alexandriene şi întreţin diverse activităţi care-l au în vizor pe Bucifal, vestitul armăsar. Sau când îi chinuie extazul înţelepciunii şi se simt datori să mă îndemne pe mine să trăiesc clipa, să pricep în ceapa mă-sii că ziua de ieri s-a dus şi astăzi încep o nouă viaţă, curat şi plăcut uscat - uite fix d-aia tribălimea noastră nu are nici o speranţă de a ieşi din rahat...păi dacă-s cohorte de imbecili care te roagă să-i prosteşti în ochi? - sau că dacă totul se dărâmă în jurul meu, am senzaţia că am pierdut tot şi rămân singur printre ruine, să nu disper, să fiu optimist: mi s-a extins viziunea; probabil am realizat că-s un ratat de performanţă...ceea ce e şi asta o bucurie, nu?? Performanţa e de bine, în orice domeniu s-ar afla ea!
Oricum mi se rupe! Nu am cont şi nici nu vreau să am vreodată în viaţa asta - deşi lumea mă roagă cu spume să-mi contruiesc şi eu aşa ceva...nu, mulţumesc. Am avut o tonă de prieteni imaginari când eram mic, nu-mi mai trebuie alţii acum, la bătrâneţe, ce Mama Ciorilor!
Şi totuşi, când toţi îşi bagă deştu-n cur, eu de ce frec menta la lună?? Cum aşa ceva? Unu', mi-a şi zis: "Tu copile, dacă nu ştii, te învăţ; dacă nu poţi, te ajut..pentru că dacă nu ţii aproape, nici nu ştii ce pierzi!"


Nu ai Facebook, nu existi! Aşa, şi?? Are cineva impresia că-s vreun ahtiat după existenţă?? Plus că...m-am pipăit, respir; când ies în soare, culmea! Fac umbră pământului. Degeaba, el nu şi nu! Dar dacă îţi spun că transform şi mâncarea în rahat, mă crezi? La o adică am şi dovezi solide, nu mi-e frică să fiu chemat în instanţă!

Nu exist, dar sunt solidar cu cei care o fac, sufăr o dată cu ei, sunt alături de ei dacă decid să se împrăştie pe pereţi...îi susţin, cel puţin cu privirea. Dacă mă chinui puţin, cred că am puterea să şi promit că nu mă voi face febră la burtă de atâta râs. Păi dacă nici asta nu mai e o dovadă de iubire, nu ştiu, zău, ce ar mai putea să fie!
În orice caz. Ia să văd eu de ce nu voi mai fi singur în dimensiunea inexistenţilor:

"Un grup de hackeri susţine că plănuieşte să distrugă reţeaua Facebook.
Motivul? În semn de protest pentru modul în care site-ul protejează intimitatea utilizatorilor, acesta o să fie distrus pe 5 noiembrie."

Ptiu, blestem! Tic-tac-tic tac. Orele sunt numărate.
Nu sunt direct vizat, dar sunt înfrăţit cu aproapele. De aceea, scriu următoarele:
"Tulai, Doamne, Domnicule-Doamne! Strică-le Tu, cu Atotputernicia Ta, planurile nemercilor, odioşilor, meschinilor, întunecaţilor, strâmţilor la simţire.
Nu lăsa să mi se atrofieze degeţele, din lipsă de activitate! Dacă nu mai butonez tastatura ca un drogat la fiecare 2 minute, pentru a lua pulsul vieţii pe planetă, eu ce mai fac cu ele? De la nefolosire, se usucă şi pică..Las să pice, că nu-mi mai trebuie...
Of, după 5 noiembrie, viaţa şi-a pierdut strălucirea! Ce rost mai are să mai fac orice, dacă nu ştie lumea? Cine mă mai admiră şi pe mine când mă pozez prin locaţii fistichii, ieşite din comun?? Îmi lipesc poza de fereastra camerei, ca să se vadă în stradă?? Nu e acelaşi lucru, nu mai am deschidere mondială!
Ce mă fac singur? Fără prieteni, sunt ca o p..mă simt părăsit în pustiu. Prietenii sunt scuzele Tale pentru o viaţă de căcat, eu cum voi mai suporta realitatea fără ei? De ce Îţi revizuieşti atitudinea, de ce mă reevaluezi?"