Cronicile din Românica: Deştul, discursul şi întristata adunare

Ştiu că nu mă prea pliez pe foamea de senzaţional a timpurilor noastre şi că - de obicei - nu prea sunt în rândul lumii, dar...sincer, I DON’T GIVE A FUCK.
Sărind peste suprasaturaţia îngreţoşată resimţită în momentele respective, acesta este un alt motiv pentru care m-am gândit mult timp dacă se merită să îmi bag şi eu deştu-n cur şi să scriu - cu deontologeală maximă şi afectare vecină cu leşinul - despre subiectul care a rupt gura târgului, pe la începutul lunii: viaţa şi moartea celui ce a fost Adrian Păunescu. Atâta doar că eu mă voi concentra puţin pe decor (se poate spune că am schimbat - puţin - organul penetrator?).

Deşi sunt obişnuit cu mediocrităţile acestui neam tembel, ele nu încetează să mă uimească, în fiecare zi, în fiecare clipă pe care o vieţuiesc pe aicişa, pe la coclaul naţional. Ultima ocazie a datului în petec? Desigur, slujba de îngropăciune a Marelui (şi la propriu şi la figurat) Dispărut, resuscitat şi readus pe sticlă post-mortem. Deci, dacă aş avea ocazia să îmi mai aerisc creierii şi pe alte tărâmuri, iar aici să vin numai în vacanţe (cât mai scurte, de preferat), naţia asta mi-ar produce numai icnete de plăcere şi crize de râs isteric. Pe cuvânt de onoare.
Pregătisem o întreagă pledoarie în sprijinul punctului meu de vedere, dar nu îşi au rostul atâtea vorbea fără sens. Scurt şi la obiect, măi tăticule, că doar de la “simplu” (spre “complex”) am pornit cu toţii - vorba unui alt răposat din trecutul glorios al planetei.

Domnul Dan Berindei, academician doctor în istorie şi filosof de renume naţional, urcă solemn pe scenă, spre a elogia viaţa şi activitatea celui trecut în nefiinţă. “Onorată familie, întristată adunare…” şi imediat, întristata adunătură izbucneşte în aplauze şi urale.

SUPERB! BRAVO! De 3 ORI, BRAVO!!!

Zici "români" şi tragi apa. Caşti gura şi rămâi cu ea aşa, îngheţat într-o uimire perpetuă. “Of, viaţa mea” mai lipsea de pe fundal şi groteasca manelărie era mai mult ca perfectă.

De ce mi-e scârbă de naţia asta? (partea a II-a)

Fără alte introduceri lipsite de sens:
- urăsc România pentru că partidul te vrea doar prost; o oaie tembelă care se aliniază cuminte în turmă şi execută întocmai şi la timp ordinul ciobanului cârmuitor. Tot acest neam este o turmă păstorită de un baci hapsân, în creierii munţilor...care, ca orice cioban care se respectă ne-o trage pe la spate cu nesaţ, ori de câte ori are vise erotice şi i se umflă năravul în iţari.
La cursul de genetică am învăţat că populaţia planetei este caracterizată de biodiversitate; aici însă, este anulată. Toţi trebuie să gândim la fel, pentru că cine iese din schemă este înlăturat. Ca într-un stup de viespi, gândirea este colectivă. Nebunia înseamnă sfidarea tiparului prestabilit, exact ca un liliac care dispreţuieşte legile naturale şi doarme cu capul în sus.
- urăsc România pentru că este o ţară unde se promovează falsitatea. Nu contează esenţa, doar imaginea (de preferinţă, cât mai retuşată cu silicon şi acid hialuronic).
Acum aproape 100 de ani când lumea era încuiată şi necivilizată, Maiorescu vorbea despre teoria formelor fără fond...pentru ca în modernitate, noi să o demonstrăm.
- urăsc România pentru că aici, sensibilitatea este o slăbiciune aducătoare de moarte, brutalitatea este privită ca îndrăzneală. Se promovează, se adulează chiar, nesimţirea şi tupeul. Respectul este demodat şi prostesc, trufia te scoate în faţă.
Putreziciunea morală este scoasă pe firmament, pentru că doar aşa poţi răzbate într-o fermă de animale turbate.
- urăsc România pentru că România iubeşte manelele şi spiritul manelistic.
"Lasă băi, că merge aşa" este concepţia de bază a oricărui lucru, treaba făcută de mântuială este lege. Aici nu există management preventiv, ci doar cârpeala de după. De la acordarea salariilor şi pensiilor până la mersul la vot, totul este făcut după ureche, exact ca melodia unui lăutar analfabet care vrea să se dea cult în cap. Contează să ai gagica cea mai mare, maşina cea mai tare, pleata gelată, tricou sclipicios mulat pe burtoacă şi cilaca-cichi-ceaua să-ţi urle în boxe. Crucioacele lucitoare agăţate de toate extremităţile corpului sunt ceva la modă, spoiala gardului este o politică de naţională.
Se promovează incultura, în detrimentul educaţiei. Banul a devenit valoarea supremă, deschizătorul omnipotent de drumuri şi locţiitorul oricărui simţământ.
Manelismul, concept abstract care nu se referă neapărat la ascultăcioşii genului, înghite hulpav această ţară.
- urăsc România pentru că a renunţat la tot ce o reprezenta, pentru a copia obiceiurile altor naţii. Ne destrăbălăm în mizeria aia de celebrare a lui drăgostel cu arcul său năzdrăvan, ne strâmbăm înfricoşaţi la asaltul vrăjitoarelor împrumutate de peste ocean. Teneşii de Drăgăşani au fost înlocuiţi cu teneşii Converse, aro-ul autohton a fost înlocuit cu X5-uri, citronada a pierdut în faţa can-urilor de Coca Cola. Totul este în paragină, o ţară în ruine peste care se apleacă maiestuos gingaţa frunză udrească.
Unii nostalgici cedează realităţii hâde şi glăsuiesc cu obidă: "poate toate lucrurile care le-am avut şi le-am pierdut o duceau mai bine dacă nu se năşteau ăn România". Mda...şi România poate ar fi avut noroc dacă se năştea în altă ţară!
Ţara asta nu are identitate. Nu că ar fi avut vreodată, dar acum, conduşi de manelism, copiem pe nemestecate tradiţiile altor popoare şi ne mândrim cu ele.

Pentru acestea şi pentru multe alte chestiuni puţin mai personale, îmi exprim revolta totală împotriva acestui neam găunos.
Tu ce vezi când te uiţi la România?

P.S.: pentru tot ce cred eu am argumente, doar că ocupam prea mult spaţiu dacă mă apucam să le povestesc. Cine crede că greşesc, aştept să mă contrazică, punct cu punct, iar eu îi voi demonta afirmaţiile (desigur, dacă voi putea face aceasta) în aceeaşi manieră.

De ce mi-e scârbă de naţia asta? (partea I)

Tot aud că nu e noastră că ne naştem într-un anumit loc. Bine, bine, dar eu întreb: a cui este vina? Cine ne urăşte atât de rău încât ne-a aruncat în cloaca asta, la fel cum ai arunca nişte hârtii la coşul de gunoi? Cine îşi bate joc de ideea de viaţă încât ţine pe faţa pământului asemenea scursuri de primate debile?
O prietenă îmi spunea că iubesc România la fel de mult cât iubeşte Solcanu organele genitale feminine. Poate are dreptate, poate nu are dreptate. Cert este că:
- chinezul Yu Zhenhuan este cel mai păros om din lume. Acesta suferă ode o boală rară(atavism - tendinţa organismului de a se întoarce la originile ancestrale), părul acoperind 96% din suprafatţa corpului.
Urăsc România pentru că este o maladie omniprezentă, care te face să te întorci la originile preistorice, care te îndobitoceşte. Nu te umple de păr ci îţi reduce umanitatea la insticte primare, îţi modifică acea fibră internă şi te întoarce la stadiul de bestie. Te dezumanizează, pentru că aici doar instinctele primare contează. De cele mai multe ori chiar şi acestea sunt greu de satisfăcut, aşa că lupta este acerbă şi continuă.
Ne dăm credincioşi, sărutăm pioşi diferite moaşte pline de cruci, dar când aproapele se interpune între noi şi o bucată de salam, este călcat în picioare fără milă.



România este mai rău ca o junglă smintită, pentru că şi în junglă este o lege. Aici nu este nimic, doar hău, negură şi disperare. Aici funcţionează principiul "mănâncă sau vei fi mâncat, omoară sau fi omorât". Nu ai prieteni, nu ai familie. Darwinism în cea mai pură formă a sa, care întunecă celelalte simţuri şi trezeşte la viaţă doar reflexele primordiale. Eşti slab, crăpi în chinuri; nimeni nu te vrea, nimeni nu îţi va simţi lipsa. Te mulezi pe nevoile societăţii, îşi duci mai departe sămânţa blestemată.
- urăsc România pentru că aici nu mai contează valoarea şi munca, pentru că se preamăreşte grotescul. Doar asta ne mai ridică din amorţeala zilnică.
Orice talent este terfelit prin noroi sau batjocorit şi aruncat în uitare, în timp ce piticii porno, curvele siliconate şi chiloţăreala abjectă sunt urcate pe piedestal şi elogiate în faţa naţiunii. Mintea ne este umplută de pipiţe care se cred mari divenii şi se postează în ipostaze sexy pe internet, lângă peretele plin de icoane, combina pe afişajul căreia e musai să se vadă Guţă cu Salam şi volumul dat la maximum şi patul alandala, pe care tronează chiloţi şi şosete jegoase, fără număr-fără număr-fără număr.
Poporul ăsta retardat nu mai are onoare, nu mai are demnitate, nu mai are ruşine. Artiştii de altădată mor în mizerie, mâncaţi de viermi şi şobolani. Cei care nu acceptă soarta asta mizerabilă se dedau la singurul lucru care te mai poate aduce în lumina reflectoarelor şi îţi pot oferi o pâine: exhibiţionismul şi industria porno.
"Ce e frumos, şi lui Dumnezeu îi place"; "Domnişoarele fragede ne fac să ne simţim vânoşi şi să ne clocotească sângele-n vene". Aşa se scot unii, când bălesc la pozele din reviste şi se folosesc de puştoaice care nici măcar nu au terminat liceul. Dar cine se poate excita în faţa unor poze în care actorii principali sunt nişte oameni care îţi pot fi părinţi sau bunici? Ce minte dementă poate accepta un asemenea hal de decădere, ca apoi să se laude cu ea prin colorăciuni mondene?? Cine este în stare să ceară o monstruozitate ca aceasta? Opinia publică. O opinie publică bolnavă, descărnată de tot ce înseamnă respect.
- în 1948 se adopta declaraţia universală a drepturilor omului. Urăsc România pentru că la ograda mioritică, nu ai nici un drept, fie el fundamental sau de suprafaţă. Dreptul la viaţă se transformă în dreptul la moarte...deşi până şi ăsta a devenit aproape imposibil, pentru că o înmormâtare costă de te usucă (pe tine ca şi cadavru, dar mai ales pe cai care trebuie să se achite de îndatoririle tradiţiei). Aici, unii se nasc mai egali ca alţii, sau dacă nu se nasc, devin. Dreptul la fericire este un concept inexistent - nu degeaba românii sunt cea mai tristă naţie din U.E. -, libertatea se reduce la dreptul de a munci pentru un slinos împuţit 16-17 ore pe zi, pe 400 de lei pe lună. O formă modernă de sclavagism, din moment ce dar nu mai contează. Omul este doar o unealtă care se poate înlocui. Nimic mai mult.
- urăsc România pentru lipsa de perspective pe care o oferă din plin.
Nu poţi să îţi faci planuri de viitor, pentru că viitorul nu există. Nu poţi gândi în perspectivă, pentru că nu există nici o perspectivă. Aici există decât "acum", pentru că mâine s-ar putea să nu mai exişti. Faci greva foamei ca să îţi arăţi revolta...apoi te dai bătut şi renunţi de unul singur, sau mori cu dreptatea în braţe. O durere în cur este rea, pentru că nu-ţi mai poţi lipi curul lălâu de un scaun capitonat; de viaţa ta însă nu este nimeni interesat, pentru că nu exişti. În loc să faci pe martirul şi să îşi îndese alţii ser fiziologic şi nutrienţi în vene, pune dracului mâna şi participă activ la rezolvarea problemelor! Tot tu eşti de vină şi tragi ponoasele pentru impotenţa altora.
- urăsc România din ficaţi, pentru viaţa lipsită de sens pe care o are orice om obişnuit, trăitor pe aceste meleaguri. Acum câteva sute de ani, maximul pe care ţi-l puteai dori era să te căsătoreşti cu odrasla primarului sau a preotului, care aveau o zestre mai acătării. În zilele noastre nici măcar asta nu mai există, pentru că "divorţurile de criză" au explodat în toată splendoarea lor.
Într-o vreme se vorbea de creşterea natalităţii, însă cum mai poţi întemeia o familie când singur, abia te târăşti de pe azi pe mâine? Faci puradei ca să ţi-i crească statul - adică participi activ la înmulţirea cerşătorilor de la colţuri de stradă? Cum îţi mai poţi asuma vreo responsabilitate în ciuma asta de plaiuri, când nu mai există nimic altceva decât propria supravieţuire?

- va urma -