By Krrish
4M.M., with love
Motto:
"Stelele care cad, nu pier.
Stelele care cad, se duc spre un alt cer"
[Taxi - Stelele care cad]
Întotdeauna am spus că nu este important CÂT trăieşti, ci CUM trăieşti. Avem în noi ceva divin...ceva pe care trebuie să îl valorificăm cât timp suntem pe acest Pământ. Uff...dacă aţi vedea ce rămâne dintr-un om după moarte...doar un corp palid şi rece, încremenit în seninătatea lui; apoi, cu timpul... o mână de oase uscate şi înnegrite, ca nişte crăci zdrenţuite şi arse de gerul iernii. Atât.
Şi te întrebi: aceasta să fie oare persoana care mă îmbrăţişa când îmi era frig, acesta să fie cel care luneca pe ringul de dans şi mă purta în lumi exotice, lumi pe care poate nu îmi va fi dat să le văd aievea? Acesta să fie omul care ne-a descreţit frunţile, atunci când credeam că nu mai există speranţă?
Dar nu este acesta. Ceea ce rămâne este doar colivia spiritului; cuşca care ne ţine ferecat spiritul, care ne îngrădeşte libertatea şi o impurifică...pentru că ceea ce am cunoscut noi, încă străluceşte undeva departe...atât de departe încât nici nu putem vedea.
Cine a spus că realizăm ce am avut, abia după ce am pierdut, a fost un geniu. Pentru că a înţeles atât de bine ce înseamnă să fii om, încât a surprins în câteva cuvinte, întreaga esenţă a acestei stări de fapt. La fel a fost cu Michael Jackson, cu Christopher Reeve, Tatiana Stepa, şi acum, cu Patrick Swayze şi Nicu Constantin.
Astăzi, omenirea a pierdut 2 artişti, 2 maeştri...2 comori; noi cu toţii....pentru că valoarea nu are naţionalitate sau graniţe...la fel cum nu are nici prostia şi ipocrizia. Dispreţuim bogăţia care o avem lângă noi, dispreţuim talentul...dar abia când vedem că o lumină este pe cale să se stingă dintre noi şi să se mute în altă dimensiune, realizăm că ne-am trăit vieţile în van. Realizăm cât de seacă ne-a fost existenţa, cât de acută este nevoia de a scoate la lumină scânteia aceea specială, care ne face unici. Ne dăm seama cât de efemeră este viaţa şi cât de repede se poate termina..Timpul trece mult prea repede...iar clipa ce va veni ne poate găsi chiar pe noi, un mănunchi de resturi putrezite, mâncate de carii şi viermi. Şi atunci, doar plângem. Un vulcan înroşit de durere, ce aruncă în aer un amalgam de sentimente tardive şi înlăcrimate, un vârtej de vise şi speranţe neînfăptuite.
Sau poate nu...poate nu ne gândim la nimic. Poate nu avem timp să ne gândim. Poate un asemenea eveniment nu ne impresioneaza într-atât încât să simţim chemarea care se zbate în fundul propriului nostru suflet, care sângerează şi strigă din răsputeri. Un ecou încins, care se va stige aşa cum a pornit.
Poate nu te gândeşti la nimic...nici măcar la întunericul gelatinos care te împresoară lacom, ca o caracatiţă flămîndă. Un întuneric al ignoranţei.
Şi totuşi, acele stele care ard, fără a se stinge vreodată, există independent de voinţa sau credinţa noastră. Acei oameni care au îndrăznit, care şi-au depăşit limitele şi au reuşit să se elibereze, să trăiască cu adevărat, sunt printre noi. Sau au fost...
Au părăsit această lume, la fel cum un nevinovat îşi părăseşte locul de supliciu. Cu capul sus şi cu demnitatea înscrisă pe chip. Indiferent că au ales să plece de pe perna propriului pat(pe sistemul "lasă-mă să mor acolo, pe pernuţa mea"), înconjuraţi de iubirea neputincioasă a familiei, sau de pe o pernă de burete, a vreunui spital insalubru, acele persoane ne-au luminat existenţa, într-un fel în care, poate, nici măcar nu îl bănuim.
Stelele care cad, se transformă în giuvaieruri de lumină. Apoi, după o vreme, redevin stele...
