Ne-a încălecat râsu’-plânsu’

“Dacă prostia ar durea, mulţi s-ar tăvăli în chinuri”. Aşa se spune. Dar nimeni nu se aşteaptă ca vorba aceasta să devină realitate. Nimeni nu visează la acest lucru, nimeni nu se strofocă să îl ducă la îndeplinire. Ce mai? Nimeni nu îşi bate capul cu nişte simple vorbe aruncate în Vântul Schimbării (nu contra – pentru că ştim cu toţii ce se întâmplă când execuţi vreo acţiune împotriva vântului).
Şi totuşi...deşi la nivelul mentalităţii mondiale, plaiurile noastre nu se înscriu în competiţia pentru titlul de “ţară a tuturor posibilităţilor”, pentru cunoscători, ele (adică picioarele şi gurile noastre de Rai ) au câştigat de mult trofeul, centura, sticla de şampanie, banderola, şi cam tot ce este de câştigat la categoria asta. Deci, mi se pare firesc ca într-un asemenea spaţiu miraculos ca totul să prindă viaţă, iar irealul să devină real. Chiar şi vorbele aruncate aiurea pot trece în profanul zilnic...ceea ce ar înseamna că prostia ucide pe capete! Nu alcoolul, nu viteza, nu neglijenţa, nu oboseala...ci imbecilitatea în stare pură, bine hrănită şi grăsană cât un porc numa’ bun de tăiat la Ignat. Neghiobia noastră cea de toate zilele, în care ne scăldăm zilnic, plini de voioşie şi nesaţ.

De când este la începutul claselor primare, elevul învaţă să nu înceapă să scrie din partea de jos a paginii, pentru că se va murdări de cerneală (sau pastă, sau mină de creion). Plus că nicăieri pe planetă nu se scrie de jos în sus (chiar dacă se mai scrie pe verticală sau de la stânga la dreapta...niciodată de jos în sus). Aceeaşi logică este şi în pictură: prichindelul învaţă că nu se pictează de jos în sus, pentru că se morfoleşte de culoare (chiar dacă proporţiile le mai nimereşte, sau le respectă cu sfinţenie). Aşa este logica unor lucruri...începutul lor este de sus.
Păi şi atunci cine i-a pus pe meseriaşii ăia a lu' peşte să dărâme un zid de la temelie? Chiar dacă aşa ar fi hotărât vreun inginer care trăieşte într-o lume cu susu-n-jos, tu, ca muncitor, nu ai creier să te gândeşti că dacă distrugi fundamentul, peretele ăla, nenorocitul, îţi pică fix în cap? Cam cât ia să gândeşti chestia asta? Sau la noi nu se merge pe învăţăminte apriori şi totul trebuie experimentat întâi, ca să vezi ce se poate întâmpla? Sau poate moartea pe şantier luptă cu disperare să devină sport naţional? (pe principiul “Luptăm, luptăm – murim - şi câştigăm!”)

O să spuneţi, probabil, că mi-ar cam trebui o dunguliţă roşie şi năstruşnică la buletin; însă, sincer vă spun: când am auzit că unii s-au apucat să dărâne un perete de la bază, eu m-am pus pe râs. Un râs din acela isteric, cu lacrimi şi dureri de stomac...care s-a cam întrerupt brusc, când am auzit că a murit un om din toată porcăria asta. (care, nesimţitul, nici nu purta echipament de protecţie...). Eu nu am auzit de vreun echipament anti-prostie. Şi oricum...dacă ar fi avut vestă reflectorizantă, mănuşi, cască şi alte porcării din astea, bucăţile de beton căzînde (adică în cădere) îl ocoleau? Se speriau de benzile alea fosforescente şi făceau stânga (dreapta) împrejur, aşezîndu-se cuminţi la locul lor?? Băi oamenilor! Reveniţi-vă-ţi măi, ce naiba??? Chiar aşa? Hainele alea sunt cu protecţie...pentru a nu îţi murdări tricoul de venire la lucru; Mănuşile te apără de bătăi în palmă şi de mici accidente; casca aia e bună când îţi mai pică ceva în cap...care nu are câteva zeci de tone. În concluzie, e bun echipamentul, dar nu e Dumnezeu să te păzească de toate relele – mai ales de neglijenţă (ca să fiu ceva mai elegant) crâncenă.
De exemplu: am înţeles – cel puţin, nimeni nu a urlat din cauza asta, deci aşa presupun) că nenea ăla de a murit strivit de pod mai ieri, purta protecţia; dar degeaba....pentru că un coleg mai...ameţit (nu în sens de “beat”) a încurcat manetele între ele şi l-a făcut afiş. Cum a fost posibil aşa ceva? Nu ştiu, dar asta este.

Inginerii japonezi au ajutat la construirea tunelului Marmaray, la 50 demetri sub apă (în timp ce nişte Rozalii Frumoşi şi Minunaţi – nu spun cine - nu-s în stare să facă o autostradă); tot ei au ajutat la înălţarea Turnurilor Petronas, cele mai înalte clădiri din lume până în 2004. S-a lucrat la zeci şi sute de metri înălţime, s-a lucrat cu utilaje de sute de tone...însă nu am auzit de victime. Şi specialiştii autohtoni asudă sânge şi se câcâie la un nenorocit de pasaj, pod sau un spârcăici de şosea cu gard pe mijloc????? Şi asta ar fi cum ar mai fi...dar nenorocirea este că la asemenea joacă idioată, mor şi oameni (cam des, dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine)!

Oricum am lua-o, oricum am întoarce-o, prostia ucide. Deci, unii se tăvălesc în chinuri...păcat doar că nu sunt cei care trebuie. Dar, cum spunea cineva mai bătrân, “timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim”.
Nu este minunată ţara în care, din păcate, trăim (şi muncim murind/murim muncind)?

P.S.: Aştept cu nerăbdare să se împlinească şi chestia aia cu “picatul banilor din cer”, sau cu crescutul lor prin copaci

Zăpînd prin val

Motto :
“Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beţie -
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă...”
[George Bacovia - Rar]


Gol până la brâu, cu pantalonii suflecaţi peste genunchi, mânjit cu acuarelă pe piept şi faţă, agitînd un băţ de alun în aer, invocam ploaia: “Că-ră-mi-dă nouăăăăăă, dă Doam-ne să plouăăăăăăă…..”. Îmi imaginam că sunt cine-ştie-ce şaman plin de har magic, care scapă oraşul de secetă.
Când am plantat prima dată o floare, încurajam ploaia cântînd (urlînd) cu gura până la urechi: “Vine ploaia, bine-mi pare! În grădină am o floare; ploaia o va creşte mare….Şi se face două floare!!!!”

Vreau doar să spun că, pe parcursul copilăriei, obişnuiam să invoc apa norilor, pentru că…sincer, habar nu am!! Ştiu doar că adoram să stau cu coatele pe pervaz şi să mă uit la micile picături de apă care se lovesc de sticlă cu zgomot ascuţit, ca nşte tânţari ameţiţi; apoi cum se adună lent la baza geamului, lăsînd în urmă dâre tremurate şi înlăcrimate.. Mă liniştea încercarea de a deşluşi cine ştie ce melodie de mult uitată în păcănitul regulat al al micilor bobiţe de apă, de pe tabla acoperişului. Nu ştiu de ce, dar plânsetul acesta al văzduhului îmi plăcea…mă calma într-un fel bizar, aşa cum nimeni nu reuşea să o facă (şi oricum, nimeni nu mă înţelegea…toţi îmi spuneau că peisajul acoperit de plumbul atmosferic este dezolant, plin de tristeţe şi aducător de regrete – nici până acum nu am descoperit dacă aveau dreptate).
Apoi, când norii se risipeau, îmi făceam repejor câteva bărcuţe de hârtie şi dădeam fuga afară; le aşezam pe vreun râuleţ nou format pe mijlocul străzii şi le urmăream cu privirea…imaginîndu-mi că sunt căpitanul “Speranţei” şi navighez spre insule îndepărtate şi exotice. (bineînţeles că, de obicei, când plecam în astfel de aventuri pline de suspans şi pericole, mă întorceam ciucure de nămol…mai ceva cu un hipopotam ce tocmai se îmbăiase într-o mlaştină)

De ce vă spun asta? Pentru că ploile de acum câteva zile mi-au redeşteptat, pe lângă aceste amintiri uitate de vreme, setea de a-mi imagina diverse chestii. Spre exemplu, să mă visez trăitor într-o ţară europeană.
Băi!!! Aista-i hal stat al milemiului III???? Land de chois şi de jecmăneală a buzunarelor turiştilor???
Cum mama mă-si se întâmplă că, la fiecare ploicică, ne trezim că ţărişoara se transformă într-un cartier al Veneţiei? Ce căcaturi de canalizări avem, dacă nu fac faţă lucrului pentru care au fost concepute? De fapt, întrebarea de 100 de puncte este: DE CE PUII MEI SE MAI CONSTRUIEŞTE AŞA CEVA??????
Mămăiţele îşi jelesc agoniseala de-o viaţă, care pluteşte prin sufragerie...pietonii fac jogging cu sacoşele în cap şi scufundaţi în apă până la genunchi, autobuzele împing şuvoaiele mai abitir ca nişte amfibii para-militare şi automobilele par nişte bărcuţe eşuate, duse de vânt. O panică metafizică rânjeşte cu ochi sângerii pe deasupra blocurilor (pesemne că a început Sfârşitul Lumii), curentul elctric se prăvăleşte la pământ înconjurat de o jerbă de scântei, cablurile agăţate de stâlpi se zbat frenetic în vânt, valurile de apă amestecată cu moloz şi vegetaţie ameninţă fiecare locuinţă...Un bebeluş începe să urle isteric, maşinile claxonează mai ceva ca atunci când se încolonează pentru un marş funerar, şoferii zbiară şi descoperă noi asocieri de cuvinte formatoare ale înjurăturilor de limpezire a cugetului, copacii parcă sunt nişte soldăţei de carton, seceraţi de artileria inamică. Pasajele şi subsolurile se inundă, canalizările se înfundă, podurile se dărâmă, oraşul moare încetul cu încetul sub tăvălugul nemilos al apei care “vine, vine, vine, calcă totul în picioare”.
Oamenii înoată voiniceşte, maşinile înnoată cu sârg, clădirile înoată resemnate, cerul înoată cu burta la soare!!! Zici că s-a pus de un congres naţional al înnotătorilor, nu alta!

Culmea este că ţărişoara asta prăpădită nu este singura care ţine piept ameninţării ploilor. Ultima dată când am verificat, parcă pe lume mai existau şi alte fenomene mult mai devastatoare, indiferent că se numesc uragane, taifun-uri, sau ciclooane (un tai-fun mai nărăvaş, chiar a trecut prin Manila, acum câteva zile; dar parcă nici măcar el nu a lăsat în urmă prăpădul în care se scaldă Românica mea, după o furtună văratecă de câteva zeci de minute)
Ideea e că, amfiteatrul în care ne ducem cu greu zilele nu este singurul afectat de precipitaţii. Dar este unicul în care prostia şi nesimţirea bălteşte cu nonşalanţă pe străzi. Singurul în care orice fenomen atmosferic creează panică nebună şi dă peste cap bunul mers al civilizaţiei.
Aşa că, haideţi să ne punem mâinile în cap şi să strigă voioşi:
HALAL MEMBRU U.E, VAI DE MICUL PARIS!! URA!! URA!! URA!!

P.S.: despre prima zăpadă care chiar dacă soseşte pe la jumătatea lui ianuarie, ia autorităţile pe nepregătite şi despre distracţia de atunci, voi vorbi la vremea potrivită.
În definitiv, iarna nu-i ca vara, nu?

P.S. 2: Ca să îşi mai ostoiască amarul, românii au găsit şi partea bună a ploilor: vreme de numărat bani, sau de dormit. Necazul este numărătoarea banilor se cam gată după câteva secunde; mai rămâne dormitul...Mişto, nu?

UPDATE: Iată câteva file cu amintiri din Marea Enciclopedie a Inundaţiilor Româneşti.

Cursul de măcelărie medicală

Toată lumea a fost îngrozită de crima dintr-un cămin studenţesc situat taman în buricul “Occidentulului României”. Acel oraş de scremător de aere parfumate, plin de fitzoşi cretinoizi; citadelă a golanilor care se cred domni; lăcaş al idioţilor unşi cu toate jegurile de alifii putrezite; megalopolis ciumat de civilizaţie şi deşălat de modernism...
Totuşi, în acestă insulă răşinoasă, în acest Rai blagoslovit din născare, a avut loc o crimă odioasă. Nişte amărâţi de studenţei medicinişti, fată şi băiat, au omorât, apoi au tranşat, un om! Târfa se prostitua, dobitocul ăla cică o iubea (????), bătrânelul a venit şi el “la una mică”; nu a mai putut să plătească suma care a fost stabilită la început, şi…Astfel, hidoşenia-i gata.
Pe scurt, asta este întâmplarea…care a fost analizată şi întoarsă pe toate părţile, în fiecare zi. Totuşi, aplicînd o zicală mai veche (“Vorbeşte şi ‘nea Ion că şi el e om”), vreau să îmi exprim şi eu o parte a opiniilor, pe margiea acestui subiect.

1. Iniţial, pe mine m-a cuprins groaza, la gândul că descreieraţii aceştia puteau deveni medici în toată puterea cuvântului: nişte oameni care ar fi putut să răspundă, poate, chiar de sănătatea mea. O prostituată şi un îndrăgostit-belea - care şi-a tăiat apoi, venele. Nu a reuşit, semn că era cam nehotărât…(pe principiul: Să-mi tai venele, să mi le las lungi?????????). După aceea nu mai ştia cum să îşi acuze pisi’ mică şi iubită de crimă, pentru a scăpa basma curată.
Şi atunci, cum mă mai pot încrede în cineva care nu are pic de conştiinţă? Ce încredere să am eu, când mă cocoţ pe masa că operaţie, că la dementul de doctor nu i se pune vreo pată pe creier şi apasă ceva mai adânc cu bisturiul, sau i se năzare de vreo mică hăcuială în grup? Că tot sunt sub anestezie, şi nu simt nimic din ce se întâmplă în lumea exterioară.
Cum îmi pot lăsa viaţa în mâinile unei curve care îşi bate joc de propriul corp şi a unui animal care tabară pe un om cu pumnii şi cu picioarele, până îl lasă inconştient? Chiar dacă a fost legitimă apărare...nu prea îmi vine să cred că tătăicul acela era Jack Spintecătorul dezlănţuit. Tânărul student voia să îşi scape iubita de călăreală pe bani puţini? Îi trăgea 2 şuturi la ăla şi îl dădea pe usă afară; de ce a fost nevoie de o bătaie cruntă, pungi îndesate în gură (deşi era deja leşinat – poate chiar decedat) şi de găuri date cu cuţitul?

Apoi, m-am tot întrebat… Ăia sunt sănătoşi cu creierii? Am înţeles că au omorât un om; nu-i nimic, nu e prima crimă din lume (Auuu!!! Scuze...ai intrat cu pieptul în cuţitul meu, de mai multe ori; păi dacă nu te uiţi peste ce te întinzi…). Dar să se gândească să-l facă bucăţele????? Cum de a trecut un gând ca acesta printr-o minte cât de cât aflată în condiţii normale?? (adică la temperatura de 20 °C, concentraţia de 1M şi presiunea de 1 atm.) Cineva îmi explica cu ardoare că mediciniştii sunt obişnuiţi cu tranşarea cadavrelor, pentru că ei pe asta fac practică. Doar că, şi aici cam este un prăguleţ psihic de trecut…pentru că una este să diseci un mort oarecare şi alta este să ciopârţeşti un om care era viu, dar tu l-ai omorât. Plus că, din cât am înţeles eu de la viaţa asta, medicul este educat să taie-n carne vie pentru a te salva, nu pentru a-ţi întâlni strămoşii mai rapid.
Alte amănnte peste care cei doi au trecut într-o clipită.

2. Unii studenţi locatari în acel cămin, au mărturisit că acolo, prostituţia este un obicei curent. Iar administratorul era la fel de uimit ca atunci când i-ai fi spus că extratereştrii i-au aterizat în curtea din spatele căşii şi îl invită la o plimbare intergalactică.
Undeva prin Mezozoic (să fie asta explicaţia creierului dinosaurian cu care sunt echipat?), am trecut şi eu printr-un cămin studenţesc…Se intra cu cartelă magnetică, care era distribuită doar locatarilor. Vizitatorii intrau doar după ce predau buletinul portarului şi erau trecuţi într-un catastif; după ora 10 seara, acelaşi nene portar îi obliga să se tireze la locuinţele lor…dacă nu aveau învoire de la administrator. (care îşi avea biroul chiar în interiorul clădirii şi verifica zilnic activitatea celui care era pus la intrare)
Deci: cum poate cineva să intre peste studenţi în puterea nopţii, fără ca grasul pus să păzească uşa, să nu ştie nimic? S-a teleportat? A sărit cu prăjina pâna la fereastră, apoi s-a prins repede de tocul geamului? A sărit cu trambulina, urmând ca la înălţimea optimă să fie prins de mâini?
Mai ales că aşa ceva devenise o tradiţie prin acele locuri. Ceea ce înseamnă că haiducii nocturni erau ceva obişnuit. Hai să zici că unu la o lună, mai putea scăpa de ochii vigilenţi ai securităţii; dar…mai mulţi pe noapte?????? Cam greu de crezut…
De aceea, mi mi se pare limpede că portarul nu era deloc străin de trebuşoara asta cu peştoci şi sugătoare de chupa-chups….ca şi administratorul, de altfel. Păi şi atunci, de ce fac toţi pe fecioarele nemânjite de sânge? Ca să dea bine la public? Ca să nu fie duşi la răcoare, pe termen nedeterminat? Ca să nu le închidă coteaţa-mină de aur şi să trebuiască să muncească, pentru a avea ce băga la maţ?

3. Probabil că, în apărarea sărmanei tinere (care a cerut să fie judecată în libertate, pentru că sărăcuţa de ea, se căieşte…parcă simt cum mă cuprinde înduioşeala la cord şi începe să mi se frângă), vor sări mulţi care vor invoca sărăcia studenţilor. Ori, se ştie că o stare financiară precară naşte monştri…DAR!!! Am întâlnit fete care făceau foamea câte o săptămână, dar nu se prostituau. Preferau să se procopsească cu o minunăţie de gastrită sau ulcer, în cel mai rău caz; se termina pământul înainte să le treacă măcar prin cap, să facă trotuarul – sau patul de cămin.
Doar că de la o turmă de manelişti idioţi (deşi nu se spune amănuntul acesta pe nicăieri, am motive să cred, după inteligenţa care li se revărsa din priviri, că exemplarele alea sunt nişte reprezentanţi de vază al speciei), presupun că nu prea ai ce precepte morale să le ceri.

Nu mă interesează cerinţele familiei victimei; dar pe cuvânt că măcelarii ăştia merită mumifiaţi de vii (cu toate etapele pe care le implică acest proces)! Sună puţin cam sadic, dar… cum spunea un proverb japonez: “Cu samuraiul lupţi ca un samurai, cu hoţul lupţi ca un hoţ” (şi cu sadicii, lupţi ca un sadic); deci, fără o renaştere a obiceiurilor lui Ţepeş – măcar pentru o scurtă perioadă de timp – încep să cred că nu se mai poate salva naţia asta.
Ştiu că asta este în total dezacord cu ideile creştine şi cu pretinsa mega-evoluţie a omului. Dar eu nu cred asta, deşi s-au înfiinţat sute şi mii de organizaţii de drepturi. Nimeni, absolut nimeni, nu este mai civilizat ca acum câteva mii de ani, când un copil de 18 ani a fost ucis pentru tron, ca acum 400 de ani, când se ardeau femei în piaţa centrală a oraşului, sau ca acum 6 decenii şi puţin, când populaţia a două oraşe (plus victimele colaterale fără număr, fără număr) a fost decimată de 2 oribile invenţii ale omului modern.

Şi nimic din ce văd zilnic la jurnalele de ştiri nu mă face să îmi schimb părerea.