Spre infinit

Nu mai pot scrie. Am obosit.
Sunt o fire perfecţionistă, întotdeauna cred că orice se poate îmbunătăţi. Oricine. Mai ales eu...
Acesta este şi unul din motivele pentru care eu nu îmi recitesc niciodată postările. Nu îmi place să o fac. Deşi la momentul publicării unui articol acesta mi se pare ok, dacă îl reiau peste câteva zile îl găsesc plin de greşeli. Nu am exprimat bine o idee, am scris prea mult, mai trebuia să adaug...ohohoooooo...cât trebuia să adaug! Nu, nu recitesc nimic, pentru că nu vreau să modific nimic. Ceea ce scriu reflectă doar o stare a unui moment, A ACELUI MOMENT. Incomplet, entuziast, răzvrătit, infantil. Aşa cum a fost el...cu toate erorile sau pasiunie lui.
Însă ieri am făcut-o şi m-am luat cu mâinile de cap. Am recitit, din greşeală, din curiozitate sau poate doar dintr-o pornire lăuntrică, ceva ce am postat acum vreo 2 ani jumătate. Pur şi simplu nu puteam să cred că am putut gândi acele lucruri...cuvintele mi s-au părut goale, forţate. Epigonice. Am încercat să creez o stare, însă, peste timp, totul îmi pare doar o imitaţie a vieţii altcuiva. O indignare lipsită de sens, chiar prostească.

Acum am obosit să mă mai înfurii, să-mi ridic glasul şi să strig. Ce? Orice. Implicîndu-mă, am realizat urâţenia lumii în care trăiesc. Mi-am dat seama că nu o pot schimba şi că trebuie să o accept aşa cum e: o zoaie pe care nu am cerut-o eu.
Am devenit pesmist, chiar depresiv. Decrepit, trist. O clădire în paragină, golită de rost, dar plină de buruieni. O prietenă mi-a spus: "e urât să fii mereu negativist, oricum trăim într-o ţară negativă". Păi şi cum aş putea fi altfel, dacă viaţa este o porcărie? Să-mi bag pe venă? Habar n-am...dar pentru toate există un început. Atâta timp cât trăiesc, nu am altă soluţie.
Sau am. Autismul. Trebuie să mă opresc din gândit. Să pierd contactul cu lumea exterioară. Să ignor totul, să mă detaşez de mine. Să ies din viaţă mea, să mă dau un pas în spate şi să observ. Să-mi construiesc o imagine de ansamblu a existenţei...din departare, panorama este mai largă. Trebuie să îmi opresc curentul raţiunii şi să ascult liniştea monştrilor care se zbat în întuneric. Să nu mai am amintiri, nici vise. Să nu mai trăiesc nici în trecut, nici în viitor. Doar în prezent. Acum. Aici. Oriunde.

Cred că zilele blogului sunt numărate. Sau nu ştiu...poate se va transforma din nou.
Am obosit să scriu. O fac din ce în ce mai rar, pentru că pur şi simplu nu mai găsesc subiecte. Nu vreau să mai scriu despre neputinţa naţională. Nu o mai pot face. Nu o mai suport. Am spus tot ce se putea spune...este inutil să insist pe aceeaşi idee. Am turnat matriţa; acum, toate întâmplările se mulează cuminţi pe ea. Nu mai am ce spune; m-aş repeta. Devin plictisitor, obositor. Obsedant. Rutinant.
Nu mai pot scrie despre lumea exterioară. M-am izolat de ea..şi mi-am întors privirea spre interior. Spre mine. Spre visele mele, spre amintirile mele. Dar acestea nu mai există, am renunţat de bunăvoie la ele. Am rămas doar cu prezentul...un gol adânc, rece şi întunecat. Atât.

"...e aiurea să fii mereu negativist; şi asa trăim într-o ţară negativă."
Peter Pan zbura cu ajutorul prafului de zâne şi a unei amintiri frumoase. Nu am citit niciodată "Peter Pan", aşa am auzit; aşa se spune. Aş vrea să zbor. Mi-ar plăcea....dar nu am materia primă.
Aş vrea să privesc marea. Să mă caţăr pe stabilopozi şi să mă pierd în nemărginire, odată cu soarele. Să plutesc acolo unde cerul se îmbină cu valurle, să mă scufund în adâncurile de smoală, să mă scald în fierbinţeala solară şi să mă întrec cu pescăruşii în zbor. Să-mi întorc privirea şi să văd norii. Să mă ascund printre ei, să îi gonesc ca un vânt de furtună spre infinit. Să depăşesc graniţele materialului, să mă pierd în Haos şi să mă regăsesc de cealaltă parte a lui, dincolo de marginile universului. Spre începuturi, acolo unde nu există nici întuneric şi nici lumină. Acolo, unde orice ţel uman este atât de mărunt, de nesemnificativ, încât nici nu există.
Aş vrea să-mi doresc cele mai tâmpite lucruri şi să aud din nou vocea vântului, şoptindu-mi în urechi: "Poţi. Priveşte marea. Priveşte nesfârşitul. Orice este posibil. Crede în el.".
Da, marea îmi dă un sentiment de omnipotenţă.

Taxi - Ai inchis marea in ochi

Asculta mai multe audio diverse

Marea îmi dă putere. Încredere. Libertate supremă. Un scop, un sens. O direcţie în nelimitare. Începe lângă mine şi nu se mai termină decât dincolo de înţelegerea vizuală. Comprimă spaţiul şi timpul într-un singur punct: prezentul. Restul nu mai contează. Doar ea.

Am stat pe roca acum rece, până a răsărit luna. O zi, o lună, o săptămână...nu ştiu. Nici măcar nu era noapte...poate doar aşa am crezut. Am trăit o eternitate în câteva clipe.

Au trecut...doi...trei...şapte ani? Uf!! Toate astea s-au întâmplat cu adevărat? Probabil...habar n-am.Nu mai am memorie. Am renunţat la amintiri. Am renunţat la vise.
Aş vrea să văd marea. Atunci aş şti ce să fac.

P.S.: Şi nici măcar nu are ochii albaştri.

Amintiri din epoca de gheaţă

Ca să-l parafrazez pe Tudor Gheorghe, s-au înzăpezit salcâmii. De fapt ce zic eu aici?? S-a înzăpezit toată natura, nu numai salcâmii. E teroare, frate, ce-i afară!
Zăpadă, zăpadă, zăpadă, nea. Tone de zăpadă, munţi de zăpadă...de câte ori dau colţu' mă aştept să văd un eschimos pescuind la copcă!
Păi dacă şi Autostrada Soarelui a fost închisă din cauza viscolului, ce părere-ţi dai? Autostrada Soarelui, răpusă de viscol! Hă! Pe unde s-a mai auzit aşa ceva? Mai ales că nu vorbim de miliarde de kilometri, unde mii de ani îi trebuie luminii să ajungă! Nu, nu, nu...e acolo, un spârc de colibri. Păi asta o fierbe soarele numai c-un scuipat în silă, pana mea! Teoretic. Practic...vorbim de Românica, ţara unde Săgeata Albastră circulă cu viteze nemaivăzute de mâna omului! Dacă mă enervez puţin iau orice garnitură la suta de metri, în alergare uşoară!
Dar totuşi...Atâta zăpadă! Moamăăăăăăăăăăăă...nu-i de mirare că autorităţile nu fac faţă de nici o culoare! Nici nu ar avea cum! Ce să faci când vine cogeamite strătoc de treij dă centimetri? Cu ce dracu' să lupţi împotriva lui? Da, ştiu...alţii deszăpezesc prin mormane de câteva metri, dar noi nu suntem alţii! La ei e normal aşa ceva...doar şi-au pus ţara călare pe pol.
Da la noi? Cine ceapa mă-sii se aşteaptă să ningă? Nu-i vorbă, că s-a mai întâmplat şi anul trecut, dar...băăăăăăă!!! Noi trăim clipa! Trecutul e istorie, viitorul nu există. Prezentul e tot ce contează!

M-am trezit de dimineaţă...boerie. Umblam în tricou pe-afară. Apoi mă culc şi când deschid iar ochii, urgia lu' Dumnezeu şi frig ca-n stepă! Nu mă dau bine jos din vârful patului, că şi vine cineva (da, cineva; habar n-am cine era...eu m-am culcat cu fie-sa şi atât): "Vezi că-i frig". Aoleu, nu ştiam. Chiar mă miram de ce-s aşa bocnă! Ce să-i faci...a cui e vina că Dumnezeu ninge afară? A mea? A ta? Când ninge, e frig. Când e frig, degeri. Las că vine vara şi te dezgheţi.
Right. Scuze, am crezut că m-am născut în secolul 20, nu la dracu-n preistorie! În vremurile alea ştiu că făceai ţurţuri lângă focul cu vreascuri de la gura peşterii, dar între timp...mă gândeam că s-a descoperit gazul metan. Sau poate caloriferul? Ba cineva mai poznaş îmi zicea cu uimire că a citit într-o revistă cum pe nu ştiu ce colţ de planetă exterioară sistemului nostru solar s-a descoperit şi încălzirea centrală. Uaaaaaaaaaaaa...nu pot să cred! Sunt Toma Necredinciosul, vreau să văd cu ochii mei şi să-mi pun degetul pe trăsnaia asta!
Mna...greşeala mea. Vezi ce se întâmplă când nu văd pădurea din cauza copacilor? Aici, 50% de populaţie foloseşte toaleta din fundu' grădinii şi vede apă caldă iarna doar în poze. Sau mă rog...poate mai mulţi, poate mai puţini, nu mă încred în sondaje. Când a venit recenzorul, a zis că indiferent ce răspundem, el trece toaleta în baie; păi de ce să râdă străinii de noi că suntem oamenii grotelor? Măcar pe hârtie să dăm bine la public! Decât să ni se spună mereu "la prima vedere ne-aţi părut proşti; la a doua deja ne-am convins", nu-i mai bine să să avem şi noi măcar gardul vopsit? C-apoi vin turiştii ca muştele la miere şi Udrea iar raportează cifre de record mondial. Deja suntem pe drumul cel bun...praştia noastră de Bucureşti cică a fost vizitat de mai mult popor decât Veneţia, Roma, Berlin şi Washington! Serios! Prima dată am crezut că e o păcăleală de 1 aprilie, dar de unde?! Cifrele nu mint.
Deci...jos pălăria. Thumbs up for Udrea!! I-haaaaaaa!!!

Uf, iar m-am luat cu vorba şi am deraiat de la subiect.
Nu vroiam să vă spun decât că mi s-a înzăpezit ţeava de net. Da, băi, ce vă râdeţi? Mie-mi vine www-ul ca apa potabilă, curge la robinet! Şi ce-mi zic? Hai să rezolv treaba voiniceşte, ca românul: bagă împins, tăticule, că doar-doar oi reuşi să-l urneşti din loc! Faza e că am renunţat la idee - îmi uitasem anvelopele de iarnă în celălalt buzunar şi dacă ieşeam afară neechipat corespunzător, mă blocau şi pe mine stihiile naturii te miri pe unde. No, ce-i de făcut?? TRINC!!! Idee salvatoare: chem experţii, via Flăcărica Violetă.
"Help, help, damsel in distress, help, help."

Iară Bocul auzea
Şi minteni se echipa:
O căciulă el lua,
Mănuşile îşi punea,
C-o lopată se-ncingea,
Pe o scară se urca,
Către zări că se uita
Şi privirea îşi holba.
Duşmanul mi-l dibăcea.
Inima-n dinţi îşi lua,
Pe nămete s-arunca.
Cu răsuflarea tăiată,
Cu mâneca suflecată,
Cu cămeşa descheiată.
Muşchii el şi-i încorda
Braţele de învârtea
Şi pe loc îl curaţa,
Netul de mi-l debloca!
Apoi un raport dădea:
Voi, români înzăpeziţi,
Însetaţi şi obosiţi
Staţi cuminţi şi aşteptaţi,
Nu ieşiţi să protestaţi...
Un ceai cald voi vă luaţi
Că curînd veţi fi salvaţi!

Styx

February the 1st. The first day of the rest of the month.
They call it The Month of Love.

Acheron - The River of Pain
Cocytus - The River of Wailing
Pyriphlegethon - The River of Fire and Blood, that boils souls
Lethe - The river of Unmindfulness
Four steps to a torment abyss. Four streams to Styx, The River of Death. Beyond it, there is nothing. Only me.

I don't believe in eternity, but down there, in the depths of Tartarus, the depths of lost souls, there is only violent pain and anguish. Tears and endless coil. Pitch black, emptiness, desolation.
Then, a fading light - untouchable and silent, watching from above.
Just M. Forever M.

Now, The Circle is complete.