Do not disturb

Planul meu pentru la anul..mda, o sintagmă des folosită în urmă cu ceva vreme.

Anul trecut, mă amuzam cu un "anonim" imbecil. Săracul de el...mi-e dor de prost, dar se pare că şi-a pierdut vigoarea. Dintr-o dată, tupeul i s-a înmuiat şi i-a căzut, flasc, la pământ. Mă amuza teribil cu imbecilitatea lui, cu neputinţa lui, dar orice lucru bun are şi un final; mi-era simpatică jivina... (spun aşa, pentru că om nu poate fi. Ce iese dacă amesteci un ungur, un băsist, un manelist, un golan, un cocalar, un înapoiat mintal, un milog şi un laş? AŢI GHICIT!!! UN ANONIM...anonimul meu) Eheeeee...vremuri bune, tăticule! El se înverşuna, eu crăpam de râs. Apoi a renunţat, subit şi fără nici o explicaţie. Trebuia să ne vedem, dar şi-a udat pantalonii, a fugit să îi schimbe şi a uitat să se mai întoarcă. Acum, el s-a dat la fund.

Anul trecut acordam o nouă şansă. Nu ripostam, întorceam şi obrazul celălalt, în speranţa că mă voi face înţeles. Acum, nu mai vreau. Bune, proaste, fiecare trăieşte cu alegerie pe care le face. Niciodată nu mi-a plăcut să zic "Ţi-am spus eu", acum pur şi simplu nu mă mai interesează.

Anul trecut trimiteam mesaje cu urări. Gest idiot...pe care am învăţat să mi-l corectez. Realitatea e grea şi urâtă. Viitorul ne aduce vremuri grele, indiferent ce ce îţi doresc eu ţie. Este ceea ce este. Spunînd nişte cuvinte, eu nu influenţez pe nimeni. De ce să mai fac risipă de energie? Viaţa se schimbă prin fapte, nu prin vorbe. Nu contează cuvântul meu, este importantă acţiunea ta. Chestia asta cu urările e un gest de convenienţă, stabilit de societate. Un gest atipic, fără rost, menit să te înalţe în proprii ochi. "Uite dom'le ce altruist sunt, mă gândesc şi la alţii. Vreau pace în lume şi bună înţelegere între semeni". Urăsc asta! Nu suntem la un concurs de miss, cu porumbei şi vorbe de triumf patriotic.

Anul trecut aveam un plan. Anul ăsta, nu mai am nici unul. Urăsc să merg ca orbetele pe un teren minat, dar planul nu ajută. Când vine momentul, faci sau nu. Planul te încurcă, se încurcă în neprevăzut. Pentru ce îmi doresc eu, trebuie să mai fac ceva sacrificii. Nu prea mai am ce renunţa, singurul nesacrificat sunt eu...aşa că nu ştiu. Mă mai gândesc dacă merită sau nu să mă apuc de treabă.

Anul trecut speram, îmi pusesem în gând să mă lupt pentru dorinţele mele. Anul ăsta realizez că "speranţa" şi "optimism" sunt 2 cuvinte deşarte. Vorbe goale, cu care să te dai important. Nu există aşa ceva. Este ceea ce este. Accepţi sau nu, te lupţi pentru schimbare sau nu. Dacă ai practica odihna câinelui, ţi-ai provoca plăcere; sperînd, îţi consumi mintea degeaba. Gândinrea pozitivă te împiedică să eviţi tranşeele realităţii.
Nu mai vreau aşa ceva. Nu mai vreau un "la anul". Nu se poate să fiu şi eu lăsat în pace? Sunt obosit şi nu vreau să mai fiu deranjat, de nimeni. Vreau să fiu singur, în întuneric. Eu şi cu mine. Nu vreau sărbători, nu vreau ani noi şi alte tâmpenii de gen. Nu mai vreau un nou început. M-am săturat de câte ori am început, dar nu am terminat nimic, niciodată. Mi-e greaţă de începuturi.
Anul acesta nu vreau să mai scriu, nu mai am pentru cine. Nu vreau să mai văd, nu vreau să mai ascult, nu vreau să mai vorbesc. Nu are nici un rost. Este iluzoriu. Main hoon na. Sunt aici, dar nu vreau să mai fiu.
M-am săturat şi mi-e scârbă de mine.

Protestez pentru că pot!

Râdem, glumim...ăăă...apoi plătim. Gluma-i glumă; am fost să ud buretele şi am abordat o temă uşor digerabilă, dar acum m-am întors.

În pauza de îmbuibare gravă ocazionată de Naşterea Sfântă, românul a avut timp şi să se afunde în nostalgia trecutului glorios. Lucru de mirare, după tonele de crăpelniţă care s-au produs, la nivel naţional: sarmale fără număr, caltaboş de pus în rastel, butoaie de slănină, castroane de piftie, tobă cât pentru poporul chinez, şiraguri nesfârşite de cârnaţ. Cică aşa cere tradiţia: să ne bucurăm...iar cum băgatul la maţ şi scăldatul în beuturică e sport naţional, de ce să nu practicăm? Şi ne mai mirăm că imediat, s-au umplut spitalele de lumet?



Însă, să dăm Caesarului ce-i al Caesarului: există şi conaţionali cumpătaţi. Deci aşa DA, dom'le! Aşa DA! Bravos! În loc să turnaţi în voi, aţi preferat să luaţi o gură de aer proaspăt! Sănătate curată, nene!

"Sâmbătă, 25.12.2010, se împlinesc 21 de ani de la moartea soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu. Zeci de persoane s-au adunat la mormântul acestora de la cimitirul Ghencea, unde au depus coroane de flori."
http://www.antena3.ro/

Frumos gest. Şi totuşi...De ce sunt mioriticii atât de melancolici după regimul comunist? Pentru că sunt nişte retardaţi bătuţi în cap, nişte primitivi handicapaţi, nişte tembeli care s-au oprit din evoluţie la stadiul de animal.
"Pe vremea lui Ceauşescu aveam servici. Aveam mâncare. Aveam siguranţa zilei de mâine". Păi da...şi cam asta era tot ce aveaţi. "Sunt 3 idealuri pe care trebuie să le atingi în viaţă: construeşti o casă, plantezi un copac, creşti un copil. Atât şi nimic mai mult". Aşa se spune, din moşi-strămoşi şi babe stră-babe. Ăsta e maximul de dorinţă pe care îl poate simţi un băştinaş de-al nostru. Ce dovadă de gândire defectă mai vreţi?
Niciodată, DAR NICIODATĂ, existenţa umană nu a fost redusă doar la mâncare şi adăpost. OMUL, fiinţă SUPERIOARĂ, d-aia e superioară: pentru că este preocupată şi de artă, cultură, înţelegerea în detaliu a mediului în care trăieşte, medicină, filosofie, istorie ş.a.m.d. Animalul, este condus de satisfacerea instinctelor primare: hrană, adăpost, reproducere. Spus ca pentru poporul ăsta: hrană, o casă, un copil. Atât şi nimic mai mult.
Comunismul a redus (sau a cultivat un teren deja existent???) românaşul de rând la stadiul animalic, la un şobolan de canal, care dacă are mâncare şi un loc unde să se odihnească, este mulţumit. Pentru gloată, comunismul a fost mană cerească.

Astăzi, Statul nu îţi asigură existenţa, ba chiar nu ştie cum să te ucidă mai repede. Lucru de porc, normal!! Statul de astăzi este un jeg purulent, o maladie care omoară un trib. Ştiu că merităm ce se întâmplă, vreau chiar să fie mai rău de atât. La infrastructură am fost depăşiţi de Burkina Faso; sistemul medical este la nivel africa; educaţia te prosteşte mai rău. Astăzi trăim într-o mocirlă, într-o hazna fără scurgere, care se umple din ce în ce mai mult. Înotăm în rahat, îl înghiţim în fiecare clipă, însă, cel puţin, îţi poţi urla nememulţumirile. Desigur că nimeni nu te aude, desigur că te poţi arunca şi din vărful Căşii Poporului, că nu interesează pe nimeni, pentru că solidaritatea între STAT ŞI CETĂŢEAN lipseşte cu desăvărşire.

Stau decervelaţii cu ea în gură, o sug pe toate părţile, ne-o împroaşcă în ochi, dar nu există aşa ceva. Statul nu e solidar, este criminal. Un ucigaş tocmit de nişte umflaţi plin de tupeu, care se cred buricul pământului - dimensiunea îi ajută, ce-i drept. Nişte zdrenţe putrezite, alese de nişte zdrenţe putrezite. Românul nu merită mai mult. Nu-l ajută capul, pentru mai mult.

Astăzi, simt asta şi o pot spune (încă). O activitate deşartă, care nu ţine de foame - este adevărat. Şi totuşi, mă răcoreşte. Mă face să ignor foamea, pentru că URA este mult mai puternică. Astăzi, urăsc şi reuşesc să trec peste probleme. The Hate is strong in this one.
O parte din mine iubeşte, însă mi-e frică să o iau în seamă. Iubirea este prea firavă, se poate transforma în ură. Şi totuşi, trebuie să reuşesc, cumva, să păstrez un echilibru stoechiometric (ce intră este egal cu ce iese...aşa se spune în chimie).
Astăzi, ura este exteriorizată, nu mă mai consumă din interior. Astăzi, nu sunt nostalgic. Am tendinţa asta, dar prefer să nu.
Astăzi, aspir spre evoluţie.

Dilemă

Am primit semnale negative pentru faptul că discut atât de mult despre Împăratul Încrucişat. Cică s-a săturat lumea de el, nu contează ce face şi ce crede. Eu nu sunt de aceiaşi părere, cred cu tărie că orice vânt băsescian ne afectează pe toţi, într-o anumită măsură. La fel cum o face şi ipocrizia grotească a Udrei, sau tupeul hidos al oricărui ales. Dar...hai că fac o pauză de la asta şi să vă aduc în atenţie o problemuţă care îmi umblă de capie prin creier, fără a fi abordată de nici un neuron.(Or fi sfioşi?)

Am o dilemă. (Nu, nu este aia cu rahatul şi scula, pe care o ştie toată lumea, aşa că nu vă mai hliziţi aşa)
Nu mai este un secret că nu înţeleg lumea în care trăiesc. Nu este de mirare că, din când în când, mai pun câte-o întrebare cu schepsis pe aici-şa la blog aici-şa. Acum, este unul din acele momente, deci vă rog, help! Dar să nu vă mai ţin în tensiune:

Am un vecin. Până aici, nimic neobişnuit, pentru că toată lumea are un vecin. Doar că vecinul meu are 24 de ani (ŞI CE??). A fost căsătorit o dată, a făcut un copil, apoi s-a despărţit. S-a însurat din nou, iar a devenit tată, iar s-a despărţit. La nici 2 zile, are o nouă tută care îi prestează la microfon, ca o nesătulă.
Apoi, am un coleg. Nimic neobişnuit nici aici, pentru că sunt mulţi oameni care au colegi. Unii mai norocoşi (???), au colege...lumea e plină de colege; însă nu e cazul aici. Eu am un coleg. Este inginer, scrie poezii, are vreo 5 cărţi scoase ca autor principal, vreo alte câteva ca şi coautor. Are un loc de muncă destul de bun, însă la viaţa amoroasă e dezastru natural. Deci taifunul când vine, i se pleacă cu respect, dinaintea-i. E antitalent, ce mai la deal, la vale! Fetele îl ocolesc cu îndârjire, iar el nu poate trece de stadiul de amic cu nimeni (probabil veţi spune că nu i-a venit sortita, dar lăsaţi-o baltă; nu cred în bazaconii din astea, de vrăjit minţile puerile. Eu îs ceva mai aplicat, mai ca un inginer). Cum o dă, cu o întoarce, tot singur e.

Acum, ca simplu observator al societăţii, problema mea este următoarea: ţinînd cont de faptul că în general fetele se plâng că bărbaţii sunt doar nişte primitivi, dobitoci prin născare şi insensibili cât îi China, curvari şi nedemni de încredere, mă întreb simplu DE CE un om fără căpătâi are ditai haremul, cu alte tute dornice de supt acadele în stand by, iar celălalt, care este de o cu totul altă condiţie umană (şi materială până la urmă), este obsedant de evitat. Ce este în mintea lor de zâne înglobate în spiritual? Sau să o iau altfel: ESTE CEVA în mintea lor de diafane pline de profunzime? DE CE aleg să convieţuiască cu toate scursurile, apoi se plâng că nu au noroc în viaţî şi bărbaţii sunt aşa şi pe dincolo?
A, da! Nici unul dintre personaje nu este Brad Pitt sau Keanu Reeves, deci nu se pune problema subbjugării prin frumuseţea fizică.

Caut un răspuns şi nu-l găsesc, caut un răspuns şi nu-l găsesc!! Toate răspunsurile să apeleze la mine!!!! Numa' nu vă înghesuiţi aşa, că blocaţi serverul. (uzual, dar asta e...chestiile uzuale ne compun existenţa)

P.S.: Mai sus, nu am vrut să mă refer la persoanele în sine, ci la conceptele pe care le reprezintă. Pe mine mă interesează doar înţelegerea fenomenului, şi atât. Mă doare-n cot de viaţa personală a fiecăruia.