Câteva frânturi dintre iluziile exaltate care macină un ochi privitor

By Andra (Guest-post)

Motto:
“Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”

Ce este omul? Profa mea de biologie din liceu spunea că omul este ceva distinct, care se află pe treapta cea mai de sus a evoluţiei, ceva dincolo de limita superioară a ei. Suntem fragili, firavi, o trestie în vânt sau un grăunte de nisip într-un ocean de vise…Suntem nişte animale superioare…înzestrate cu o inteligenţă care nu o folosim, care ne încurcă. Suntem Homo faber, Homo creator, Homo urbanus…suntem doar nişte animale care îşi ghidează viaţa după nişte instincte. Uneori, după modul cum ne comportăm, parcă jignim până şi regnul animal; aşa că doamna profesoară de biologie cred că avea dreptate…suntem ceva în afara canoanelor.

Am ajuns în mileniul III. Pe mica noastră planetă albastră am exploram totul…se spune că am descoperit totul; de la misterele din abisurile oceanelor, pâna la enigmele celor mai întunecate păduri exotice şi secretele nemărginite ale Universului. Avem cunoştinţă despre cel mai mic atom al corpului uman, am spart lacătele cunoaşterii în orice domeniu. Acum vreo câteva mii de ani te numeai filosof dacă ştiai chimie, biologie, nutritie, matematică, fizică, istorie, literatură, religie, medicină…măcar o picătură din caleidoscopul vieţii; astzi te numeşti savant…dar într-un singur domeniu. Am evoluat atât de mult, încât nici nu mai suntem capabili să cuprindem cu mintea toate minunile fiecărui domeniu din propria noastră activitate. Avem nevoie de inteligenţe artificiale…deşi după unii, ne folosim doar 5 % din capacitatea creierului. Dacă am utiliza 20, 50, 80, sau chiar 100%....cine are curaj să ghicească de ce am fi în stare?? Poate vom comunica prin puterea gândurilor, poate vom mişca obiecte, poate vom inventa o existenţă de sentimente sau crea mici universuri personale…poate vom fi proprii noştri Dumnezei. Sau poate doar vom înţelege, în sfârşit, ce înseamnă să fii OM.


Am evoluat atât de mult…prea mult a înţelege. Şi totuşi, pe noi ne-am uitat. Avem pretenţia că suntem cine ştie ce popoare civilizatoare, că am ridicat relaţiile interumane la rang de artă. Avem drepturi primordiale, organizaţii mondiale care să ni le apere, principii. Avem doar o viaţă compartimentată şi goală…

Dar mă tot îndepărtez de subiect. Deşi mi-am propus să scriu despre ceva, tot fug de acel lucru…parcă mi-ar fi frică chiar şi să îl pomenesc. Poate este mai greu începutul…sper ca odată abordat, să am curajul să…măcar să mă întreb sincer despre ce am eu ascuns prin fundăturile minţii.

Genetic, suntem nişte fiinţe sociale. Ceva din adâncul nostru ne atrage spre a ne împărtăşi cu cineva. Se spune că este un obicei, că “aşa se face”. Nu poţi fi un pustic absolut, nu poţi trăi departe de ochii celorlalţi oameni. Sau poate da…dar atunci ai nevoie măcar să îi simţi aproape. Măcar să ţi-i aminteşti…ceea ce înseamnă că la un moment dat al vieţii, nu ai fost un om singur.
Cu toţii alergăm să ne îndeplinim nevoia aceasta…a devenit un sport chiar. Dar cumva, printr-o ironie a sorţii, sfârşim, de cele mai multe ori, prin a fi sechestraţi pe propria noastră insuliţă uitată în largul oceanului.

Oamenii de ştiinţă spun că emitem feromoni, că ne găsim “jumătatea” (hehehe) după modul cum sunt descifraţi aceşti stimuli. Că totul este chimic, la nivel de imagine. Suntem atraşi de ceea ce percepe ochiul…deşi toate domnişoarele autohtone au ridicat sentimentele şi adâncurile inimii pe piedestal de cristal. Aşa suntem îndoctrinaţi în fiecare moment…ne-m creat un stardard, pe care încercăm să îl atingem cu toţii. Vrem să fim traşi la indigo cu toţii, să fim…atrăgători. Să avem cârlig. Să fim valabili. Doar că uităm că nu trăieşti alături doar cu o imagine tunată, pe care o scoţi în oraş la film. Conştient asta vrem…dar inconştient ne căutăm pe cineva care să ne înţeleagă, care să ne completeze. Asta înseamnă cineva diferit…nu extras dintr-o cărţulie de codexuri. Imaginea se duce, dar spiritual nu.
Poate de aceea eu nu cred în dragoste la prima vedere. Pentru că atunci vezi doar un trup…Nu cred în acel “declic” imediat, acea scânteie care îmi aprinde vâlvătaia dragostei din suflet. Nu cred că dacă îţi zăreşti prsupusa viitoare pereche, ar trebui să ai pocnituri şi urale în urechi, să vezi artificii sau să simţi că locul se învârte ca o sfârlează neastâmpărată.
Nu cred în nimic…şi totuşi încerc inconştient să fiu în rândul turmei. Un animal social, ghidat de instincte primare sau porcării de convenienţe sociale. Încerc să fiu altceva, dar termin prin a câştiga Cupa Aurită Clişeelor. Urăsc manelismul…pentru că ei au făurit o lume a aparenţelor; dar uneori, am impresia că sunt un reprezentant de seamă al acestui curent cultural şi umanist.
Ei şi-au construit o lume părelnică, a convenienţelor. Un gest nu spune niciodată ce este, şi trebuie de-secretizat. O privire aruncată aiurea prin tramvai are subînţelesuri descifrate doar de maeştri, culorile pe care le purtăm au o anumită simbolistică, cuvintele noastre au dublu înţeles. Şi de cele mai multe ori, aşa este! Pentru că tuturor ne este frică de realitate…Doar că, după o relaţie de o anumită durată, avem curajul să să ieşim dn carapace, să ne deschidem spre partener. Iar atunci apar soţi violenţi care bleastămă momentul când au spus “DA”, apar adevăratele doamne-domnişoare abjecte (sau "ţărănci curve proaste", cum le onorifică un prieten), devoratoare de masculi, apar copii părăsiţi sau cei gen “prezervativ găurit” (cum spunea o glumă…mai în glumă, mai în serios).

Totul ne facem doar noi, cu mâna noastră. Culegem ceea ce semănăm, avem ce ne dorim. O lume a himerelor, un cerc extrem de larg, al deziluziilor reglementate de normele sociale în vigoare.

Uneori avem ceva…nu ştim că este la noi, cât este de preţios; şi alergăm cu disperare să îl pierdem…pentru a avea de ce să ne pară rău. Şi nu regretăm “ceva-ul” în sine, ci ceea ce reprezenta el…ceea ce ne dădea singularitate şi lumina de a străluci în bezna ipocriziei. Dar aşa spune lumea, aşa se face! Aşa este corect, aşa este bine şi frumos! Nu suntem “oameni buni”, dacă nu avem regrete. Credem că undeva în viitor, vom acţiona mai înţelept. Uităm, însă, că vom fi aceleaşi persoane, aceleaşi fiinţe măcinate de temerile viitorului prezent.

De aceea este atât de delicat, chiar periculos, de a da sfaturi; în primul rând că experienţa se câştigă cu vârsta, dar totul diferă de modul de percepere al realităţii. Nu e întotdeauna adevat că un copil ar trebui să asculte de cineva mai mare, pentru că mintea tânără este clară, neîntinată de uzanţele social,este inimitabilă. Iar în al doilea rând…pentru a avea pretenţia că îndrumi pe cineva, trebuie să înţelegi cu adevărat situaţia. Trebuie să o întorci pe toate feţele, să îi vezi dedesubturile, să o rumegi până la ultima firimitură, să o gândeşti ca şi cum ar fi a ta. Doar că toate astea cert timp…timp de folosire a puterii creierului îmbinată cu cea a sufletului.
Dacă nu facem toate acestea…de cele mai multe ori, sfârşim prin a apela la aceleaşi nenorociri de tipare care ne bântuie mintea. Sfârşim prin a vorbi vorbe şi a mesteca cuvinte de oameni aparent inteligenţi. Sfârşim doar prin a ne petrece timpul, fără a spune ceva care să aibă aplicabilitate în practică; doar un amărât de discurs, estetic din punct de vedere al formei, dar zdrenţăros la fond. Ajungem să murim câte puţin, în fiecare secundă.

De aceea i-am admirat întotdeauna pe cei care au puterea de a povăţui, de a te îndruma spre acea linişte care îţi odihneşte sufletul.

De aceea sunt doar un biet om ipocrit, un manelist fără urmă de raţiune. O imagine hidoasă, creată cu scopul de a induce în eroare, de a înşela. Un nenorocit de produs, proaspăt ieşit de pe linia de ambalare a Obştii Moderne.

P.S.: E o mizerie, o utopie, ideea aceea de a schimba lumea. Un singur reprezentant al speciei, care modifică total şi din rădăcini modul de gândire al confraţilor. Pentru că, în primul rând, lumea nu este o maşinărie în care toţi reprezentăm o rotiţă strategică! Asta am vrea noi să credem, dar nu este aşa (din fericire). Din punct de vedere genetic şi empatic, ea înseamnă BIODIVERSITATE.
Pentru a fi fericiţi, nu este nevoie de a trăi într-un loc după chipul şi asemănarea noastră (totul, la nivel psihic). Este nevoie doar de a găsi puterea să ne rupem măştile, să ne comportăm aşa cum simţim în adâncul sufletului…Aşa cum am vrea să fin noi înţeleşi de o terţă persoană.

P.P.S.: cred că m-am abia am terminat de şi eu cu molfăirea intelectuial-filosofă a frânturilor de gânduri. Aşa că rog a nu se lua în serios cele scrise mai sus.

Se decide soarta Românicii

Bătaie, Bătaie, Bătaie!!!!!!!
"Dan Nica rupe coaliţia"...şi mie mi se rupe de coaliţie!!! Pentru că nimic nu se va schimba prin munţile şi văile mult iubitei mele ţărişoare. Ori că la guvernare este P.S.D, ori P.D.-L, ori amândouă....pentru mine, pentru Laie din Flămânzeni, Bucilă din Căcăcioasa sau Bulan din Beliş, tot aia e.
Ei nu au nici în clin, nici în mânecă cu viaţa noastră, aşa că nu văd de ce ar trebui să îmi pun eu poalele-n cap că pleacă Cutărăscu sau Nodescu de la cârma lu' naţiune! Credeţi cumva că o să le scadă burtălăul dacă decid aşa (la ora la care scriu, pesediştii sunt încă angrenaţi cu neuronii n furtună; parcă îi şi văd pe micuţi cum se freacă ei pe creierel, încercînd să decină cum este mai bine pentru popor: înăuntru, sau afară; dar sunt nehotărâţi - "înăuntru-afară, înăuntru-afară, înăuntru-afară..." ).
Despre mine...ar putea să făcă cu toţii pe mortul, sau să toţi să imite un titirez - să se ducă învârtindu-se, până în fundul cel mai din fund al Universului!

P.S.: Din câte îmi aduc aminte, graşii ăştia de la partidele veşnic rivale s-au împreunat peste ţară, numai spre binele ei - adică al nostru. Probabil au auzit că anumite activităţi sunt dătătoare de plăceri..
Presupun că acum este tot spre binele ţării - al nostru. Aşa că de ce să îmi fac probleme? Aleşii se sacrifică pentru binele nostru!

Deci: Ce am învăţat noi în frumoasa zi de astăzi????..

Strigătul de ajutor al plasmelor

Acum câteva zile, un reportaj îmi oripila gândurile capului şi mă umplea de revoltă:

"Să rămâi fără serviciu pe timp de criză poate fi dramatic, dar să-ţi dai singur demisia dintr-o multinaţională care te plăteşte cu câteva mii de euro pe lună este o adevărată nebunie. Şi totuşi, un profesionist adevărat nu se teme de criză, iar atunci când banii nu sunt o problemă poate fi uşor să găseşti chiar o slujbă şi mai bine plătită.
Acesta este cazul lui Carmen, o femeie care a spulberat mitul multinaţionalei. A demisionat acum trei luni. Susţine că nu mai putea.
Avea un salariu de invidiat, pentru care muncea mult. Dar nu asta era problema. Pur şi simplu, făcea de 12 ani acelaşi lucru.
Carmen vrea altceva şi o spune în stilul ei. A închiriat un uriaş panou chiar în Piaţa Unirii. "Angajaţi-o pe Carmen!" În celălalt colţ al uriaşei pieţe, un tablou electronic dă acelaşi mesaj. Panoul şi afişajul de la Unirii o costă pe Carmen cel puţin 4000 de euro pe lună.
Soluţia a funcţionat imediat. Carmen spune că, după o săptămână de la afişarea mesajului de la Unirea, un om de afaceri a fost atât de atras de ideea ei încât i-a promis că o să îi mai amplaseze 14 plasme în tot Bucureştiul. Cam aşa se poate naşte un brand. Nu a acceptat. Nici nu a refuzat. E prea devreme."
[www.antena3.ro]


Aşa, şi??? Care e ştirea, că eu nu pricep nici bătut! Şi de când au început ăştia să le facă reclamă unor şomeri, în cadrul unui jurnal de ştiri şi la oră de maximă audienţă?

Dar să o luăm de la origini...pentru că materialul cu pricina mi-a ridicat o serie de întrebărici:
1. Tanti asta cică e manager de marketing şi are 17 ani de experienţă în domeniu. De 12 făcea acelaşi lucru...ceea ce înseamnă că de atunci se află într-o poziţie de top (parcă aşa se spune).
Dar nu pricep cum a reuşit să ajungă aşa sus, în doar 5 ani. În stilul ei propriu? Pentru că este devotată muncii pe care o prestează, este muncitoare şi încrezătoare în forţele proprii??? Hai băi...fii serios! Nu mă-nebuni, că mă tâmpesc mai rău decât mă aflu în prezent!
Cunosc persoane care s-au angajat în laborator, ca tehnolog chimist. Pâna la titlul de "inginer" mai erau vreo 2-3 trepte şi apoi urma managerul de laborator. Avansarea de la o funcţie la alta se făcea prin susţinerea unui examen sub supravegherea conducerii departamentului şi a câtorva specialişti "de afară"; doar că...probele astea aveai voie să le dai la cel puţin 6 luni distanţă, oricât de geniu destoinic ai fi fost. Totuşi, de dragul povestirii, să presupunem că erai cel mai capabil din toată firma şi treceai fluierînd (şi din prima) de toate obstacolele. Ca să poţi deveni inginer, trebuia să ai o vechime minimă de vreo 3-4 ani, iar pentru manager de laborator...îţi trebuia o experienţă ce se învărtea în jurul a 7-8 ani de muncă.
Este cu totul alt domeniu ce povestec eu...dar presupun că mecanismul de evoluţie este aproximaţiv acelaşi. Şi atunci, cum să cred eu că asta a ajuns în doar 5 ani director de marketing??? Chiar ne crede atât de proşti, de idioţi? Chiar în halul acesta ne insultă gândirea? Chiar aşa? Să ne prostească în faţă? De fapt...ce să mai zic? Batjocura şi prosteala pe şleau se poartă zilele acestea pe la noi...

2. Presupunînd că e aşa cum spune duduia şi ea este vreo eminenţă în domeniu. A stat la alţii, ca să lanseze nu-ştiu-câte-mărci-noi (în sensul că a aşteptat după manechinele alea de muncitori, care se mişcă mai ceva ca ochii mortului - că doar nu muncea ditai şefa, cu mânuţele ei finuţe şi manichiurizate...ea e doar cu ideea; face parte din categoria ălora cu mapa, nu a celor cu sapa). Cum mama măsii s-a plictisit tocmai acum de ceea ce făcea? Când se dă afară pe rupte?? De ce nu a apucat-o sila anul trecut, acum 2 ani sau peste ceva timp din viitor? De ce tocmai acum? Îi e ruşinică să recunoască că i-au dat şefii un ghiont în coaste, de au aruncat-o în stradă, aşa multipotentă cum se afla ea??

3. "Nu-i şomer de rând, ea este capul vieţii şomereşti!". Deci...a lucrat, s-a plictisit, a demisionat. Nu din cauza banilor, nu din cauză că muncea prea mult. Ci pentru că devenise frigidă, nu mai simţea pic de plăcere. Şi-acum vrea job nou tot în marketing? O tufleşte pe masă (pe planclardă, mai precis) şi arată la toată lumea diploma ei...Păi parcă se plictisise! Nu aşa spunea mititica? "Angajaţi-o pe Carmen!" De ce se milogeşte în halul ăsta, pe o ditamai plăsmoacă din centrul oraşului?? Nu mai are bănişori??? Dar de ce ţine să ne informeze că ea plăteşte peste 4000 de euro lunar, pe o asemenea excentritate?? Strigă după ajutor cu demnitate, "în felul ei"?? Da...sigur! Îmi lipesc şi eu c.v.-uri în gară sau, şi mai şi, mă cocoţ pe Casa Poporului şi ameninţ că fac un plonjon cu triplu şurub dacă nu sare cineva cu un job! Ieftin şi eficient! Oricum vede mai multă lume...sau măcar televiziunea! Şi fără să dau mii de euro!

4. "Mă ghidez după motto-ul că nu există imposibil". Vai...da ce cuvinte încărcate de substanţă şi mobilizatoare la dorinţă! Parcă îţi şi vine cheful de a muta munţii de la locul lor, pentru a-ţi trage o viloacă cu vedere!
Făi draga mea mult iubită! Dacă ceva nu te atinge, atunci el nu există? Nu există imposibil? Şi te pomeni că banii nu sunt o problemă pentru că eşti o femeie foarte capabilă...nu ca prostănacii ăia care mănâncă mămăligă cu cenuşă şi ciorbă de ghete, care nu sunt în stare să îţi mişte burtoacele decât pentru 450 de lei pe lună! Trag la jug ca boii, asudă sânge şi noroi, dar nu îi duce mintea să ceară şi ei mai mult...NĂTĂRĂII!!!
Ia încearcă să trăieşti măcar vreo 3 luni din salariu minim pe economie (din care să mai ţii în şcoală şi 2 copii, să plăteşti chiria - presupunem că nu ţi-a crescut încă reşedinţa proprie şi personală în spatele curţii, să iei ceva medicamente dacă dă boala-n tine şi ...în principiu să treci prin micile problemuţe ale viaţii), apoi să vezi ce se restrânge plaja senzaţionalelor tale dictoane! (cum spunea cineva, acum vreo 10 ani, referitor la problema rasismului din State: "If you're white, the sky is the limit! If you're black, the limit is the sky!" - Adică, în traducere liberă pentru rasismul pecuniar de la noi: "Dacă ai bani, eşti înţeleptul care adică îl doare la bască de Blaştina neputinţelor; dacă nu ai bani, eşti un...un...incult nenorocit, fără viziuni de ansamblu asupra vieţii").

5. "Un om de afaceri a fost atât de atras de ideea ei, încât..."... Mă aşteptam să pic sub masă de uimire! Să cad grămadă pe jos şi să mă aduni cu făraşul şi mopul! Mă şi gândeam că a pus-o director peste un concern intergalactic, sau măcar că a angajat-o pe un flecuşteţ de miliard de euro. Când colo...Shit! În puii mei, LA NAIBA!!! Ce ghinion ireal de fenomenal poate să aibă domniţa acesta...mi se frânge în bucăţi, sărmanul meu sufleţel! Marele mahăr "i-a promis că o să-i mai amplaseze 14 plasme în tot Bucureştiul"! Păi şi-a bătut joc de ea, cu tot talentul de care era în stare! Adică....eşti bună, eşti genială, eşti o lumină călăuzitoare...dar mai caută şi pe la alţii! Pe noi ne orbeşti prea tare, la noi este plin şi nu mai avem nevoie.
Cum aşa ceva? Spuneţi-mi şi mie...cum de se poate întâmpla aşa o catastrofă? NE-NO-RO-CI-TUL!!! Auzi, auzi! În loc să îi dea ceva de muncă la săraca fată miliardară, el o ajută să îşi facă reclamă!

Una peste alta...
Poate o fi plină de talente, aşa cum spune. Nu m-a deranjat că e şomer, dar se scaldă în bani. Nu mă prea interesează că îşi face şi ea reclamă, că cerşeşte cu stil. Nu mă indignează că e inovatoare, că are idei inedite pentru promovarea propriei persoane...Dar aşa de multă aroganţă? Păi fiinţa asta se bălăcea în tupeu!!Bâţâia cu încetinitorul din cap, rotungea cuvintele în vârful limbii şi bălmăjea mereu ce proiecte, medii de afacere, iniţiative şi propuneri care să îi placă...Iar ea o freca la rece pe acasă, departe de toate conceptele astea pretenţioase!
Dar nu aici era buba, că încă simt cum mi se năruie. Dar de ce trebuia eu să ştiu că ea e şomer de lux şi a deemisionat de la un salariu de 5000 de euro? De ce trebuia eu să îmi încarc memoria cu suma pe care o plăteşte pentru un panou (deşi nu mai are venituri - ceea ce implicit, sugerează că are o avere imensă)? De ce trebuia eu să aflu ce mândră este că are nişte prinţipuri şi o filosofie (cea) mai superiaoară ca a multora? De ce mă interesa pe mine că după interviu, are o întânlire pentru discutarea unui proiect???

Chiar atâtea tone de nonşalanţă obraznică?? Chiar crede că ea e deşteaptă iar noi suntem o claie de proşti???
Mi se face frâmântă sistemul digestiv de atâta silă...