Liniştea unei armonii

By Krrish

4M.M. with love

Aerul îmbâcsit de amoniac putrezit, astringent şi uşor acid mă sufocă, îmi pătrunde în gât şi îl scorojeşte celulă cu celulă; apoi porneşte în molcom în jos, arzîndu-mi traheea şi înţepîndu-mi bronhiile, mai abitir ca un roi de albine furioase. Gura îmi este acoperită cu ceva moale şi caustic, care îmi fierbe sângele din obraz; stomacul s-a prefăcut într-un vârtej de văpaie dogorindă care se roteşte încet şi precis, ca un ceasornic. Nu mă pot mişca, deşi nu simt nimic care să îmi ţintuiască carnea de podea. “Este doar o amorţeală…” îmi spun în gând, făcînd sforţări să îmi controlez gongul bezmetic din piept; “Doar o amorţeală…Va trece…”

Încerc să mă gândesc la ceva, dar creierul îmi este golit de gânduri; mă silesc să îmi amintesc ceva, o scenă petrecută de curând, însă acel glob translucid de informaţie parcă nu mai este la locul lui…”Poate cineva s-a jucat cu el şi din neatenţie, l-a spart”. Mă chinui să îmi fixez un reper în minte….dar nu îl găsesc. Oriunde îmi întorc atenţia, numai beznă. Lipicioasă şi clocotită, ea mă învăluie ca un giulgiu, îmi ticăie regulat în urechi.
Încep să explorez odaia în care mă găsesc. Dar… tavanul este mult prea jos! Îmi pot simţi răsuflarea cum se loveşte de ceva dur, apoi mi se răspândeşte caldă pe faţă. Camera este mult prea strâmtă…o fi vreo glumă? M-au văzut că dorm liniştită, aşa că mi-au îngrădit patul?
Deschid ochii cât de larg pot, dar nu răzbat prin pătura de întuneric fierbinte care mă înconjoară. Pe frunte simt cum se formează picături mari de sudoare, care îmi alunecă spre tâmple, îmi intră în ochi sau îmi sărează buzele toropite de usturime. Încerc să strig, însă nu îmi iese decât un gâjâit diform, care îmi plezneşte cu forţă în timpane, apoi sapă fără grabă spre creier. Bulbii dogoritori ai ochilor mi se rotesc deznădăjduiţi în toate direcţiile, însă nu pot zări nici măcar o fărâmă de lumină. Parcă aş fi închisă într-un cavou….
Reuşesc să îmi ridic o palmă, iar degetele încep să pipăie frenetic în jur; dar peste tot dau numai de ceva aspru şi ondulat, o substanţă semifluidă, care îşi modifică forma sub atingerea mea. Încerc să trag de ea…dar parcă ai încerca să jupoi un urs, doar cu unghiile; nu se clinteşte nici măcar un milimetru, deşi braţul îmi arde de efort. “Şi totuşi, părea atât de simplu!”


Simţurile îmi sunt în alertă. Nu îmi pot deschide ochii, dar în urechi îmi fâşie calm, într-o armonie lină, ceva care mă linişteşte; pentru unii care stau mai prost cu nervii, poate li s-ar părea deranjant; nu şi mie. Eu întotdeauna am fost lăudată pentru răbdarea supra-omenească de care dau dovadă, mai ales că ştiu cu siguranţă că se va termina – nu ştiu de unde am această presimţire, dar numai ea îmi băzâie prin cap, nestatornică ca un bondar întărâtat; simt că mai am puţin de îndurat prezenţa oboselii, apoi ea va dispărea pentru totdeauna, închis+ într-o lume la care nu voi mai putea ajunge niciodată. Cu o strădanie îngrozitoare, reuşesc să îmi ridic câteva gene...doar pentru a vedea o flăcăruie gălbuie, neclară şi tremurătoare.
Un oftat senin şi dureros îmi sfâşie pieptul.

Am reuşit să îmi stabilesc câteva coordonate şi se dovedeşte din ce în ce mai mult că odăiţa mea este o celulă (gând care îmi trimite săgeţi de gheaţă prin sânge, răcorindu-l). Reuşesc să îmi eliberez mâinile cu totul din toropeală şi imediat testez rezistenţa tavanului. Doar că, deşi îming fără milă, el nu se clinteşte din loc. Stă impasibil deasupra mea, înăbuşitor de aproape.Hidos de aproape...

O scânteie de lumină fragedă şi lăptoasă pluteşte stingher prin univers...doar o pată alburie într-o lume de smoală. Stă în nemişcare, dar timpul trece peste ea cu o viteză ameţitoare şi rece. Se opreşte din imobilitatea ei, devine mai strălucitoare şi iar porneşte în cursa-i nebună. Planurile se inversează cu repeziciune, materia şi energia colapsează în haos, apoi renaşte din frânturi temporale, atipice. Bezna se învârte, se zvârcoleşte fără speranţă; se retrage înfiorată, apoi se aruncă cu şi mai mare lăcomie în nemărginirea absolută. O îmbrăţişează duios şi iar se retrage timid în strânsoarea imperturbabilă a spaţiului. Un joc al infinitului absolut, peste care micuţa licărire de lumină vie trece impasibilă, continuîndu-şi solitar şi nesigur ascendenţa spre o culme nevăzută şi neştiută de nimeni

Încep să mă sufoc. Fluidul acela rigid parcă mă înlănţuie, mă strânge din ce în ce mai deznădăjduit. Pieptul mi se umflă nesăţios, parcă vrînd să expulzeze sufletul în alte dimensiuni. Închisoarea mi se strânge treptat, devine mai mică, mai strâmtă, iar înunericul îmi inundă plămânii arşi. Respiraţia mi se striveşte nemiloasă de obraz, tâmplele îmi zvâcnesc şi unghiile zgârie neputinciase duritatea zgrunţuită a pardoselii. Încerc să mă ridic, însă capul îmi explodează în mii de fărâme arzînde. Trupul mi se frânge sub greutatea întunericului, sudoarea mi se topeşte în piele. Îmi simt craniul încins de un fier înroşit. Încerc din nou să strig, însă timpanele mi se transformă într-o ploie de cioburi incandescente, care îmi străpung ochii şi îmi pătrund haotic în inimă. Prin toată această nebunie, disting totuşi un un foşnet de mătase nisipoasă aruncată peste plafonul meu. Cred că visez, că am halucinaţii, dar încerc din nou să strig....doar pentru a mă sfâşia în bucăţi sângerânde. Şi încep să disting câteva cuvinte zdrenţuite:
- ...şn...pme...eeeeeeeeeeeeeeeee.........ze...că...
Apoi, cu un urlet de uragan, sunetul năvăleşte cu o furie ucigaşă în creierul meu cicatrizat de suferinţă:
- Veşnica pomenireeeeeeeeeeeeeeeeee....Dumnezeu s-o odihnească!

Pereţii se schimonosesc în paragină, lumina se năpusteşte spre mine, infinitul bleu al cerului brodat cu nori aurii mă cheamă...

Din pământul răvăşit, cleios şi ud de lacrimi, o sclipire informă se avântă avidă în văzduhul nesfârşit.

NOTĂ: Prosoapele legate de coroanele de flori - ce erau sprijinite de zidul bisericii - nu s-au furat, cum am înţeles că este tradiţia într-un anumit glorios land de (ne)cios.

“Cogito ergo sum”, sau mai pe româneşte “Cujet deci mă situiesc într-un loc din spaţiu”

Motto:
“Omul este o trestie”
[Blaise Pascal]

Mă scârbeşte peste poate cacariseala asta de la guvernare, curvăsăreala cu Udrea, declaraţiile ei exagerate şi halul de tupeu scrofesc cu care se contrazice singură, de la o secundă la alta. Icnesc numai vorbe de asumare şi miliarde de oameni care au privit spotul “Land of choice”, printre 2-3 scuipaturi printre dinţi pentru echipa adversă. Mi se scorojeşte neuronul când îi aud pe chiombii ăştia, care se dau de ceasul morţii să facă ei un plan anti-criză măcar bun de urinat pe el.
Şi cum tocmai m-a pocnit o stare metafizică de meditaţie, măcar pentru o perioadă, m-am retras; vreau să fiu doar eu şi cu mine...singur...Vreau doar să opresc timpul şi să aud cum creşte piatra aruncată prin iarbă.

Odată, un mare filosof a fost întrebat care este cea mai mare măsură a înţelepciunii. După ce a stat puţin să se gândească, el a spus: “Permanentul gând la moarte. Pentru că aşa vei şti să preţuieşti fiecare secundă a vieţii, aşa vei învăţa să fi fericit”.
Şi nu că m-aş intitula vreun eu-geniu sau cine ştie ce deşteptăciune, dar sunt momente când mă întreb: “Ce simte un om, atunci când moare?....De ce, în momentul fatal suspină uşurat, apoi un zâmbet timid îi înfloreşte pe buze? La ce se gândeşte atunci? De ce numai odihna veşnică îi dă acea pace interioară, care i se răsfrânge pe chip luminoasă şi armonioasă? De ce ochii îi ard cu nesaţ câteva clipe, apoi se sting pentru totdeauna? Ce reacţii biochimice se petrec în trupuşorul acela al lui, când viaţa îl părăseşte? De ce inima se opreşte aşa dintr-o dată, şi corpul îşi pierde căldura? Cine hotărăşte acest moment şi mai ales, de ce? Ce se întâmplă cu spiritul lui, cu flacăra aceea care îi dădea putere să vorbească, să cânte, să mănânce?” Probabil că dacă m-aş fi născut în India sau China, m-aş întreba dacă, în momentul morţii, omul are vreo viziune a vieţilor trecute….Şi dacă da, aceasta a câta reîncarnare a fost? A terminat cu şirul acesta de preumblări trecătoare şi s-a unit, în sfârşit cu Divinitatea în Nirvana?
Aş vrea să ştiu răspunsul…Uneori sincer, doar asta aş vrea. Însă, nu cred că aş mai fi om dacă le-aş şti…

Omul este format dintr-o ţărână vremelnică şi ceva immaterial, o energie veşnică, pe care nimeni nu a putut să o descifreze. Şi atunci…noi suntem muritori, sau nemuritori? Acum ceva vreme, obişnuiam să cred că un corp nu poate avea două stări, în acelaşi timp; deşi…dacă stau să mă gândesc, la un moment dat, o materie poate fi gaz-lichid, sau lichid-solid. (2 într-unul, ca la o promoţie de Paşte sau de Crăciun…) Presupun că şi noi suntem…doar nişte biete molecule atipice, suspendate cu precizie chiar în acea clipă infinită.
Suntem nişte fiinţe duale, fără putinţă de tăgadă…

P.S.: Este ciudat cum în momentele mai dificile, mintea se separă de suflet şi acţionează cu totul independent de acesta (sau măcar, la mine aşa se întâmplă – o fi acesta unuil din semnele primordiale ale demenţei???) Ea este glacială, cugetînd lent orice moment al viitorului cu calm şi linişte implacabilă, în timp ce emoţiile se revarsă incontrolabil în suflet, ca un râu umflat de ploaie…de apă…de lacrimi...
Dărâmă totul în cale, rupe orice zăgaz. Distruge orice şi pe oricine…

Dacă ar fi să aleg, uneori aş vrea să fiu doar o flacără de raţiune pură, pierdută în infinitul universului. Nu o stâncă, care se spune că rezistă la orice; pentru că, la un moment dat, chiar şi ea se macină şi este transformată în cela mai fină pulbere. Aş vrea să fiu ceva imaterial şi abstract, liber de orice ocnstrângere…O văpaie care să ardă totul, să mistuie orice urmă a umaniţăţii…Un fel de Luceafăr de gheaţă separat definitiv de cercul strâmt al oamenilor.

“Gata…mi s-o terminat imaşul. Ia să îl chem eu, acuma, pe Nea’ Poştaşul”


Taxi - Prea sus
Asculta mai multe audio Muzica


Guns'n'Roses - Don't cry
Asculta mai multe audio Muzica

Neverending Story

Florian Pitiş, Ion Dolănescu, Marga Barbu, Tatiana Stepa. Acum şi Florin Bogardo….
Doar câţiva mari artişti naţionali care s-au stins din viaţă, în ultima vreme. Unii m-au încântat de mic, am crescut înconjurat de măiestria lor; pe alţii i-am cunoscut abia târziu, foarte puţin....şi doar întâmplător. Indiferent dacă eu, în necunoaşterea mea tardivă am auzit de ei sau i-am îndrăgit cu adevărat, ei au dispărut dintre noi; au plecat într-o lume sigur-sigur mai bună decât aceasta.
Astăzi a avut loc înălţarea la cer a unei alte stele: Florin Bogardo. Un compozitor talentat, o vedetă adevărată, mult prea puţin mediatizată în lumea asta acaparată de cântăcioase siliconate care se freacă pe ici-pe colo (prin părţile esenţiale), manelişti de rahat şi faimoşi copy-D.j.. Lumea muzicală a fost în doliu...dar eu am ascultat prea puţină muzică a acestui domn, ca să mă pot numi fan; de aceea aş fi ipocrit să plâng cu lacrimi de crocodil şi să spun că sufăr enorm...pentru că nu l-am cunoscut - Horia Moculescu spunea că îl ştie pe Florin Bogado de la 12 ani. Dar eu nu pot spune asta; nici acum şi, de obicei, cam niciodată. Pentru că eu, până acum, nu am am fost prieten cu astfel de personalităţi; pe majoritatea le-am cunoscut doar prin intermediul televizorului...Şi datorită moştenirii lor, ei vor trăi atâta timp cât şi eu voi mai hălădui pe acest pământ. Unii au trecut în nefiinţă, s-au înălţat mult prea sus să îi mai vedem, dar parcă toate asta s-au întâmplat în altă lume; pentru mine, ei sunt doar la un click distanţă, la o uşoară apăsare de buton. Şi atunci...cum pot spune că sufăr? (cam acesta este motivul pentru care nu le suport pe femeile care plângeau în hohote la moartea lui Dolănescu, sau chiar pe microbiştii care dărîmă tot ce le iese în cale, doar pentru că echipa favorită a mâncat bătaie; nu pot să pricep cum poţi fi atât de făţarnic, cum poţi fi atât de ipocrit, când nu ai participat cu nimic la succesul acelelei persoane - echipe. Verşi o lacrimă, eşti acaparat de solemnitatea momentului, dar nu exagerezi - dar asta este deja altă poveste, despre prostie şi imbecilitate, care nu merită dezvoltată acum).

Deşi nu pot plânge cu adevărat, mă emoţionează întotdeauna dispariţia unui om care a lăsat ceva în urma lui. Ceva de valoare, prin care rămâne în amintirea celor mulţi, ceva pentru care a muncit toată viaţa...O moştenire simplă şi eternă.
Este trist când ne dispare o valoare...Este o fericire că ea rămâne pentru totdeauna printre noi. Filmele cu Aniţa Hangiţa sau cu coana artistă Agatha Slătineanu încă mă mai fac să visez...pe mine şi pe multe generaţii de acum încolo; copacii fără pădure ne învăluie, ne înfioară şi acum în tristeţea lor singuratică...Iubirea de lut va arde încă, ilogica serenadă va fi fredonată în noapte; nu putem uita niciodată să iubim trandafirii, pentru că ei reprezintă exteriorizarea celor mai frumoase simţăminte care le purtăm în suflet.

Asta consider eu viaţă. O viaţă de geniu, a adevăraţilor oameni, neirosită pe căcacuri de bâţâieli pe boambe siliconate sau fâţâieli pe canapeaua de piele a vreunui bolid de fitze. Şi deşi sunt invidios pe aceia care şi-au găsit calea lor în viaţă, sunt şi fericit pentru că uneori, o groapă de rahat mai poate naşte şi perle dătătoare de speranţă.

Tatiana Stepa - Copacii fara padure
Asculta mai multe audio Muzica


Florin Bogardo - Sa nu uitam trandafirii
Asculta mai multe audio Muzica

P.S.: ştiu că eu sunt prea ignorant să le elogiez viaţa, dar prin lucrurile pe care le-am scris nu am vrut decât să le aduc un umil omagiu. Şi cred că lucrul acesta îl pot face cel mai bine decât prin propria lor artă.