Optimismarea pitorescului cel ramolit

Mi s-a atras atenţia (chiar destul de elegant, aş putea spune) că am alunecat prea rău în decrepitudinea haznalei de pesimism. Aşa că, mi-am propus ca măcar la această postare, să fiu vesel şi încrezător în viitor...să încerc să caut picătura de miere din plin butoiul cu noroi.
Înarmat până-n dinţi cu această hotărâre, am dat o raită pe site-urile de ştiri, în speranţa că voi găsi ceva folositor. Nenorocirea a fost că nu am găsit nimic care să îmi atragă atenţia (pesemne că optimismul românesc plecase la dat cu parapanta de pe Mauna Loa)...aşa că am căutat în altă parte.

Mă gândisem la un moment dat să scriu ceva despre fătuci; ceva sentimental şi duios, prin care să îmi exprim sentimentele înălţătoare şi veşnica uluială care mă cuprinde atunci când mă împiedic de ele, eternele floricutze înrourate şi proaspete - mai ales că una (Pisicutza, SexxxyBabe, B3b3lusha, Mumushica, Hot Angelutz (sau mama măsii cum declara că se intitulează), care cică îmi cerea pretenia virtuală, m-a răscolit până la a mai adâncă fibră a inimoacei. Scria că ”eu sunt ploaia care bate în geamul tristeţii tale, sunt dulceaţa care îţi alină sufletul însingurat şi raza de soare care te mângâie duios în fiecare zi”* - cred că se referea la toţi cititorii care îşi vor domoli aleanul nivelului de trai prea sculat-în-sus, cu lecturatul pisicelilor ei languroase şi cu lătratul-bălitul....ăăă...admiratul pozelor în care subiectul – sau mai corect subiecta - pe jumătate dezbrăcat(ă) şi lungit(ă) în cadă, se flambează din toate şuncile şi gâturile, ţuguie seducător buzele şi se trage-n chip cu telefonul ultimu' răcnet (doar că asta este doar o iluzie...Sâc! Pentru că altcineva îi face fotografia, de undeva mai de la depărtare – vă daţi seama cât spirit artistic, cât mister ascuns la vedere, cum se joacă ea, micuţa, cu înceţoşata minte a privitorului??). Deja eram pastă, tochitură fără voinţă, un biet cârlig de rufe fără sârma pe care ar fi trebuit să stau agăţat ! Nu mai ştiam pe ce lume mă aflu, sau ce vreau de la viaţă; susul era în jos, stânga se mutase la dreapta, ochii îmi făceau ca girofarul lovit de apoplexie şi creierii capului mi se bălăngăneau mai ceva ca o limbă de clopot bolnavă de frisoane! Fermecat peste poate de o asemenea fiinţă gingaşă şi angelică, eram cât pe ce să îi dau “accept”! Noroc cu intervenţia divină, care mi-a mutat cursorul pe “reject”…vai, vai, ce păcat!

Totuşi, întâmplarea aceasta nu mi se pare aşa de importantă încât să o fac subiect de postare (mai ales că deja i-am făcut destulă reclamă târfuliţei...adică domnişoarei aceleia - nu ştiu ce am astăzi, că tot pe invers îmi ies cuvintele...). Dar…cumva trebuie să dau şi de partea aia plină a ţoiului! Doar că nu ştiu cum…sincer, habar nu am!
Până una-alta, iau frumuşel poziţia lotus, închid ochii şi mă autosugestionez: "Mmmmmmmm....Sunt înconjurat de norişori pufoşi şi căluţi roz (fără os în dos)....Mmmm....Inimioarele roz-bonbon fâlfâie peste tot, fâl-fâl-fâl-fâl-fâl....Muzică de harpă răsună pe fundal, iar cupidonei beţi de fericire fac looping-uri în picaj, cu aripioarele strânse în jurul corpului (mai ceva ca la un miting aviatic)....Mmmmmm...."

Dacă nici aşa nu merge, cred că o să mă uit la filmuleţe vesele. Ceva gen…

Şi de final...câteva secvenţe din filmele mele preferate:




* citatul este din memorie. Credeţi-mă şi pe mine...nu am avut destulă energie nici măcar să îi citesc toate behăielile idioate ale specimenei ăleia, d-apoi să i le mai şi memorez!

UPDATE: Tocmai ce am observat că am ajuns la scrierea cu numărul 100! Pentru asemenea ediţii aniversare (mă rog..), tradiţia şi rându' lumii cere ca eu să încep să mă laud milioanele de vizitatori ai blogului şi catraliardele de comenterii. Însă nu mă simt în rând cu toţi. Sunt Gică Contra, ăla care trage întotdeauna "cea", oaia neagră dintr-o turmă de oi albe...aşa că şi acum mă pun deţa curmezişul obiceiului acesta al lăudatului - acum or să sară proştii cu gura, că oricum nu am cu ce să mă dau mare; poate aşa o fi....însă deocamdată, nu sunt o persoană cunoscută, astfel încât publicul larg să îmi citească neapărat prostioarele mele. Plus că în în ţara - lumea - asta sunt atâtea miliarde de bloguri, care tratează cele mai diverse teme...Plus că: aşa cum am mai spus/scris şi cu alte ocazii, scriu pentru că aşa mă simt eu bine. Deşi uneori mai lansez şi nişte mesaje pentru anumite persoane (mai puţin sau mai bine ascunse printre rânduri), nu mă conside]r vreun geniu fără de care Terra nu se poate învârti, vreun pisc de talent al ţării sau vreo valoare a neamului. Niciodată nu am crezut asta, şi nu văd de ce aş începe acum.

Sunt doar ceea ce sunt, şi fac asta pentru că îmi place la nebunie.

Sânge şi vin

Motto:
“ De ce vă gândiţi numai la voi?
Şi nici nu vă pasă de mama care-şi plânge
Copilul său ucis ce zace-n bălţi de sânge.
Şi nici nu vă pasă de cei ce nu mai sunt De cei ce vă acuză de-acolo din mormânt

Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai ramas din oameni.”
[Valeriu Sterian – Nopţi]

În ţara asta, mă crucesc din ce în ce mai des! Pe cuvânt! Ori nu mai gândesc eu normal (ceea ce este foarte posibil), ori ăştia care se bat cu pumnii în piept că duc ţara spre glorie (mă rog…spre sfârştul Crizei) sunt o şleahtă de incapabilii cu limbrici în cap! Sau poate trebuie să stau strâmb, ca să pot avea pretenţia că mai înţeleg măcar o fărâmă din ţara în care trăiesc???

Cutare se ceartă cu alt cutare pe progamul reformei care va scoate învăţământul românesc din căcat; Turistul Cel Blond La Neuron se zbenguie de-a ancheta cu comisia parlamentară; Pogea se joacă de-a disponibilizarea a 150.000 de bugetari şi de-a concediul fără plată. Uite perdeaua, nu e perdeaua! Scena ba e, ba nu e!

BĂ!!!! Voi sunteţi normali? Doare pe cineva în cur ce se întâmplă şi cu populaţia asta care formeaza Românica? Vă puneţi coada pe spinare şi o tuliţi în concedii la Tokio, sau mai ştiu eu care plajă exotică! Voi beţi suc cu umbreluţă şi nişte oameni sunt zgorniţi din fabrică…Vreţi să îi daţi în concediu fără plată timp de 10 zile…Băi handicapaţilor!!!! Cu ce mai trăieşte unu’ care ia salariul minim pe hârtie (dar 500-600 de lei în mână), care mai are şi rate la bănci? Se reduc şi astea cu 10-20%? Sau îşi plăteşte dările, apoi intră la congelator şi speră să mai apuce luna următoare?
Voi vă băgaţi mâna pân’ la umăr în sute-mii-milioane-de-euro fără număr, fără număr, fără număr din bugetul statului, apoi acoperiţi găurile pe spinarea proştilor???? Se aruncă bani pe festivalurile barabulelor, recoltării grâului, jucatului cu pământul galben, construirii de castele de nisip, apoi se dau afară oamenii pentru că “nu mai este bani de spânzurat la buget”???? Vă doare fix în cur (şi nici acolo, că e naşpa), măi nenilor, de ăla care se spânzură pentru că nu mai are ce le pune pe masă copiilor, sau de mama aia îngropată de tonele de pământ, suspectă de înfăptuirea uriaşei crime de a încerca să supravieţuiască! Vi se rupe de şomerii care ies în străzi din ce în ce mai des, sau de alegătorul (potenţial) care munceşte până îi dă sângele pe gură, pentru un rahat de salar! (care este pe cale să se transforme într-un răhăţel).

Se reduce leafa…se dă afară o grămadă, dar tu nu faci (încă) parte din ea. Ce norocos eşti…vai, vai! Ţi se măreşte programul de muncă, ţi se lărgeşte aria în care activezi (practic, prestezi cât 2-3 oameni), ţi se scade venitul…este criză! Băselu’ a făcut apel la înţelegerea şi solidaritatea oamenilor pentru a o scoate cumva la liman…
Solidaritate? Tu, unflat rozaliu, îmi spui mie asta? Ia încearcă puţin să joci şi tu câteva zile în hora asta a înfrăţirii…Mănânci pe spongi, nu îţi mai fâţâi curu’ ăla umflat prin limuzine de lux, faci economie la factura de telefon (măcar la asta..), rămâi peste program la lucru şi, pentru Dumnezeu! Încerci să produci şi ceva folositor pentru ţară….Merge? Experimentăm o solidaritate din asta, sau îţi scade burta?

Nici nu vreau să mă mai gândesc la viitor…pe cuvânt că uneori îmi vine să îmi sap groapa, să mă întind în ea şi să aştept cu mâinile pe piept! Cruce…nu cred că vor fi bani să îmi comand una din lemn, d-apoi una fitzoasă de marmură! Dar găsesc eu 2 crăci şi un capăt de sfoară….asta dacă-s norocos şi nu mi-au luat-o alţii înainte!
Din ce în ce mai des, încep să mă întreb ce se va alege oare de România asta; deja, praful şi pulberea pare să fie mult prea mult, cu geniile astea care ne conduc neamul…Sincer, aş vrea să dispărem în neant…să ne înghită u gaură neagră şi să dispărem complet de pe harta lumii. Doar o pată întunecată şi arsă…
Problema este că nu se va întâmpla aşa ceva. Din experienţa mea, aia deficitară care este, nu s-a întâmplat aşa cu nici o naţiune de pe planetă…Nu suntem într-un roman s.f., ca să păţim aşa ceva (deşi, pare că ne aflăm în Zona Crepusculară). Presupun că vom inventa doar conceptual de “ţară de lumea a patra”. În sfârşit, vom fi şi noi primii la ceva; primul stat de categoria a patra. Poate vom primi, şi noi, camioane cu ajutoare de la organizaţiile mondiale de într-ajutorare…Sau poate nu..
…Şi viaţa va merge mai departe. Cu sau fără noi!

Necuvintele unei alte lumi

Am devenit prea grăbiţi...prea formali şi închistaţi, prea habotnici şi legaţi de sensurile proprii ale vieţii. Nu ne mai îngrijim de spirit, nu mai stăm să savurăm orice moment care trece peste noi, nu mai avem emoţii. Aud mereu: “Învaţă să te bucuri că vezi soarele, că poţi admira florile (cam prăfuite şi uscate, înnecate în smog şi duhoare de carburant ars) de pe marginea şoselelor sau de prin parcuri, că auzi cântecul păsărelelor ascunse prin verdele copt al copacilor; lasă-te purtat de parfumul ierbii proaspete udată de rouă, simte căldura molatecă a soarelui pe piele” Dar eu vă întreb: pe câte persoane aţi văzut făcînd aceste lucruri? Copii au uitat să mai alerge pe pajişti...uneori cred că au uitat ce e aceea natură; tinerii au uitat să mai savureze o carte, întinşi pe o pătură, la umbra unui platan bătrân; maturii, persoanele coapte la minte din toate punctele de vedere, au uitat să mai simtă. Poate doar bătrânii...obosiţi, ei se aşează pe câte o băncuţă scorojită şi privesc pierduţi în zare...realizînd abia acum cât este de schimbat oraşul, cât de mult s-au schimbat ei înşişi; cât este de târziu. A trecut viaţa...
Toţi sunt prea ocupaţi cu împuşcăturile de laser, exploziile şi decapitările monştrilor virtuali, zbânţuielile târzii prin cluburi deocheate şi câştigarea nenorocitelor de hârtii care te ajută să ai o pâine pe masă. Dar ce rost mai au toate acestea, dacă te transformi într-o maşină? Un robot mâncat de rugină, programat pentru o singură sarcină şi atât. Nu mai ai vise, îţi ignori sufletul. Nesocoteşti acea scânteie divină care pâlpâie în tine, pentru că cerinţele ei nu îţi aduc nici un câştig...poate doar nişte timp pierdut, în care puteai face ceva să câştigi nişte bănuţi. Plus că, aşa ceva nu este “cool”; astăzi, trebuie să ieşi în evidenţă, să fii cât mai excentric, cât mai trăznit, cât mai dement şi curv...
Cu toţii suntem prea grăbiţi, prea stresaţi, prea frustraţi ca să mai stăm să simţim, ca să mai gândim. Ce geniu vizionar a putut fi Marele Chaplin, când a întrezărit lumea din “Modern Times”! Un viitor tenebros, fad şi gol, în care oamenii sunt reduşi la nişte simple unelte, la nişte sărace marionete. Nişte umili sclavi ai formelor fără fond, fără dorinţe şi aspiraţii, bieţi copaci desfrunziţi şi găunoşi.

Botezăm, cununăm, participăm la nunţi, plângem când cineva drag trece în nefiinţă…Dar toate acestea se fac doar formal "pentru că aşa trebuie". Doar din gură…ca o manea împuţită. Eşti naş, fără a şti că eşti tatăl spiritual al copilului, cel care uneori are o responsabilitate mai mare decât a părinţilor naturali. Cununi pentru că aşa este bine, pentru a avea noroc în căsnicie şi în viaţă; te căsătoreşti pentru a fi în rândul lumii, faci pomeni pentru că aşa se face. Spui “Te iubesc”, pentru că asta este cea mai rapidă cale de a ajunge peste bunăciunea aia siliconată, sau, ca fată, să te cocoţi călare pe vreun burtos slinos şi transpirat (dar cu contul vomitînd mălai). Când te loveşte îndrăgosteala, promiţi inele din spumă de mare şi cercei din stele…pentru că aşa este clişeul. Te cununi ca să fii sigur(ă) că plăteşti chiria la apartament pe jumătate, ca să ai asigurată o coţăială…Însă, cu toţii uităm că mai întâi de toate, lucrurile astea au o latură spirituală. Acolo unde începe totul, unde se termină totul. La nivel imaterial, unde se întâmplă ceva…ceva care ne schimbă viaţa pentru totdeauna. Trebuie să fie aşa, pentru că noi nu suntem doar nişte organe asamblate într-o învelitoare organică. Avem şi o flacără spirituală, ceva impalpabil care ne îndeamnă să creem, care ne diferenţiază, care ne face unici.
Dar este mai importantă rochia care trebuie să se asorteze cu faţa de masă, tapiţeria scaunelor care trebuie să fie în ton cu pantofii soacrei, tacâmurile care trebuie să fie toate la fel, băutura care trebuie să curgă în valuri, mâncarea ce trebuie să ne îmbuibe maţul. Trebuie să strălucim, să lăsăm lumea cu gura căscată, să fim primii…Ciudat este că, în acestă întrecere cu noi înşine, cu noi care formăm societatea, tot noi pierdem întotdeauna.

Toate nimicniciile astea ne ucid, ne amorţesc cugetul…şi maşinăria aceasta satanică începe să se învârtă cu nişte lucruri banale, care se repetă la nesfârşit, timp de mai mulţi ani. Totul porneşte de la rapiditatea care suntem îndoctrinaţi să ne caracterizeze, de la graba în care suntem obligaţi să trăim.

Rutina ucide abstractul. Omoară sufletul picătură cu picătură, silenţios şi cu calm, ca o otavă perfidă...încât nici nu simţim; realizăm când este prea târziu, când ne trezim într-o dimineaţă şi ne dăm seama că bătrâneţea ne bate la uşă. Suntem prea obosiţi, prea goi, suntem ca nişte ambalaje vechi pe un aliment mucegăit şi plin de viermi. Un vid etern, acoperit de o piele zbârcită şi galbenă, ca un celofan învechit de ani. Atunci ne consolăm...cu înfăptuirea unui ideal de viaţă al aşa-zişilor ADEVĂRAŢII OAMENI: ”Am construit un copac, am sădit un copil, am plantat o casă. (aşa era??) Până la urmă nici nu mai contează....pentru că le-am făcut, deci nu am trăit degeaba pe planetă”
Rutina mă îngrozeşte. Mă îngheaţă numai când o întrezăresc....pentru că automatismul distruge cugetul, limitează libertatea sufletuluişi a minţii. Dai prietenei flori, şi ea te sărută; faci asta în fiecare zi, apoi începi să te întrebi: chiar ai plăcerea să o cadoriseşti zilnic? Pupicul ei se naşte din recunoştinţă, din fericirea care trebuie să o împărtăşească, sau este doar un reflex, un instinc?

Poate de aceea îmi place atât de mult să scriu...pentru că întotdeauna apare ceva nou, care nimiceşte obişnuinţa. Deşi fondul este în principiu acelaşi, mă simt ca într-o nesfârşită sală a oglinzilor...în care acelaşi obiect este reflectat iar şi iar, dar niciodată la fel. Întotdeauna descopăr noi dimensiuni, noi forme, noi laturi ale aceluiaşi fundal...şi îmi place la nebunie să le explorez, să le exploatez, să ajung acolo unde nimeni nu a mai ajuns; în propria mea lume...care este atât de mare şi de complexă pe cât îi permit eu să fie.

Poate de aceea iubesc atât de mult cultura niponă. O ţară de legendă, copil binecuvântat al zeilor. Locul de origine al soarelui, care a dat naştere melancolicelor poezii haiku şi sensibilei arte florale ikebana. Poporul care a transformat orice banalitate a vieţii, într-un adevărat ceremonial....Obârşia samurailor, a onoarei, curajului, altruismului. Şi mai nou, stâlpul întregii noastre civilizaţii (părintele management-ului calităţii nu este W.E Deming sau J.M. Juran, ci Kaouru Ishikawa sau Genichi Toguchi, cei care au pus bazele întregului concept; americanii şi europenii doar l-au dezvoltat)...Tărâmul florilor de sakura, în care primordială este curăţenia morală (şi fizică – pe vremea când europenii erau plini de păduchi şi de murdărie şi credeau că apa dăunează grav sănătăţii, japonezii aveau o adevărată tehnologie a îmbăiatului) a persoanei, dezvoltarea în duh si abia apoi în plan concret.
Ei încă mai au nişte norme care să le conducă societatea, încă mai cred în justiţie şi onestitate, în puterea voinţei şi a sentimentelor. Încă au o cale pe care să o străbată....

Poate de aceea sunt doar o pată întunecată şi diformă, dintr-o lume plină de umbre şi regrete. Un univers dezolant şi rece, care mă consumă, moleculă cu moleculă. Care ne consumă, încet şi sigur, pe toţi.

4U. Just listen and...dream on, dear flower.

Ikimono Gakari - Sakura
Asculta mai multe audio Diverse