A fi spartan, sau a nu fi deloc?

Conform unui studiu efectuat de specialiştii europeni, în Românica noastră mult iubită se moare mult mai repede decât în ţările vest-europene....cam cu vreo 10-15 ani mai repede. De ce? Pentru că românul are o dietă total anapoda, iubeşte sedentarismul, iar sportul preferat este aruncatul cu privirea la nişte obosiţi care fugăresc o minge....
Teoretic, cam aşa este. Pentru că, numai acum câteva săptămâni am fost bombardaţi cu imagini ale burtăloşilor de conaţionali ce mergeau în concediu cu familia, la un grătărel în aer curat de munte. Cică asta este vacanţa ideală, aşa este sănătos: să bagi câteva kile’ de lipide porceşti, apoi să stai cu slănina revărsată pe pătură, să ţi-o sfârâie puţin soarele, în timp ce moţăi în faţa unui tv. model sport şi te mai bâzâie câteva muşte needucate. A!! Plus beţii crâncene în fiecare seară, în faţa unui foc uriaş, de tabără.
Cam aceasta înseamnă odihna pentru majoritatea rumânilor cu gâtul lănţos şi juniorul ascuns sub muntele de grăsime abdominală...deşi eu am învăţat prin clasa a doua, că intelectul se hodine cel mai bine prin solicitarea fizică a organismului. Dar dacă aşa este în rândul lumii....nu mai am ce comenta, pentru că oricum nu ascultă nimeni.

Însă, aceasta este doar o latură a problemei. Pentru că în toată ecuaţia asta cu speranţa de viaţă, mai intervine şi nivelul de trai (care, după părerea mea, are o importanţă covârşitoare). Românii nu au grijă de sănătatea lor...GREŞIT! Nu au bani, să aibă grijă de sănătatea lor!
De exemplu: se spune că fiecare persoană trebuie să facă minim 2 vizite anual, la stomatolog; realitatea este că omul de rând se duce acolo doar când are falca cât un balon cu aer cald...pentru că doctorul nu te tratează pe râs, nici pe ochi frumoşi; şi când ai salariul numărat până la ultimul ban pentru facturi şi pâinea zilnică, credeţi-mă că se vede o gaură de 30-50 de lei la buget. Ăia poa’ să-ţi ia corentul, dacă nu ai 2 lei să plăteşti factur’li. Aşa că sănătea trece pe planul secund...deşi în popor se spune că cel mai de lucru preţ pe lume, este taman sănătatea – care o menţii doar cu ajutorul lui Dumnezeu la cote acceptabile.
Se spune că românii nu au o dietă corespunzătoare. Dar sincer, mi se pare cam greu să ai aşa ceva, când felurile tale de mâncare într-o zi sunt un ceai cu 2 covrigi vechi şi o farfurie de ciorbă de lobodă (asta e pe ideea “mănânci ce vrei, numa’ să n-alegi”). Pentru delicatesele astea, o mamă tocmai şi-a dat astăzi viaţa, acoperită de pământul pe care îl scormonea, în speranţa că va găsi ceva fier vechi ce ar fi putut fi valorificat. Şi atunci....te mai interesează de masa aia ca în carte? Sănătos sau nu, cu sau fără principii alimentare, stomacul îţi face gălăgie şi trebuie umplut cu ceva. “Este grele viaţa” – cum spunea cineva – dar mai greu este să ai ceva pe masă în fiecare zi. Şi mai este o posibilitate la capitolul acesta: am cunoscut agenţi de vânzări ale unor firme celebre de industrie alimentară, care erau la volan aproape 18 ore zilnic. Odihna era reprezentată de scurte moţăieli prin parcări, iar mesele...câteva cornuri din benzinării, energizante şi cafele cu ghiotura. Nu conta decât să ai ceva în stomac şi să poţi conduce cât mai bine maşina. Atât! Mesele cu o supă caldă erau de vis, iar despre respectarea principiilor alimentare...era ceva gen I. Asimov sau F. Herbert pentru un săpător la şanţuri, analfabet.
Se spune că românul nu face sport; păi nu vi se pare cam greu să mai ai chef de alergat, după 14-18 ore petrecute la lucru? Plus că vii acasă şi acolo apar alte mici treburi...de-ale gospodăriei. Şi în câteva ore trebuie să le termini şi să fii şi fresh pentru a doua zi de lucru. De o sală de fittness, ce să mai zic? Ceva care are abonamentul lunar cât o factură de gaze? Să vedem ce alegi...între a merge la o sală cu aparate prost întreţinute, plină de smecheri cefăloşi în maiele (noul plural de cartier al substantivului “maiou”) cu burtă şi şlapi, fără antrenor profesionist sau nutriţionist, şi între a crăpa de frig la iarnă, în propria-ţi locuinţă. “Hmmmm…that’s a tough one!” – cum ar spune americanul.
Nu au grijă de siluetă şi de dietă vacile de divenii ingurgitatoare de cârnaţ cu cartofi franţuzeşti şi Don Juanii de Dorobanţi, cu circumvoluţiuni de gel pe creier…care au toate posibilităţile să devină campioni ai vieţii sănătoase. Tocmai ăia binecuvântaţi de soartă, norocoşi şi inteligeţi…care trag….adică se flatulează cu miros de trandafir şi sforâie în ritm de Bach-ul Minune. Cum vreţi să se îngrijească de asta un amărât care abia îmbucă pită cu pâine şi bea o cană de apă, ca să se umfle? Cineva mult prea înghesuit în colţul supravieţuirii?

Culmea este alta: pe termen lung, adică cam după 30 de ani, toate căcaturile astea încep să iasă la suprafaţă, sub formă de diferite boli. Dacă aşa ceva apare la un bogat slăninos, el dă fuguţa la vreo clinică din străinătate şi îşi mai prelungeşte viaţa. Dacă boala apare la cineva mai…lipsit de posibilităţi materiale, o duce pe tăcute cât poate, apoi crapă: aşa i-a fost soarta….ce să îi faci? Ne putem pune noi de-a curmezişul????
Nu prea înţeleg societatea, dar văd că absolut totul se rezumă la bani. Chiar şi viaţa unui om….mai ales viaţa unui om. Nu contează bolboresilele alea ideologice sau principiale…pentru că, în caz concret, “Ai money – lovestorz; n-ai money, I’m sorry”. Atât şi nimic mai mult.

De fapt, în Românica există 2 Românici: una dement de strălucitoare, a snobilor împuţiţi, care consideră că idealul în viaţa unui om este să ai abdomenul mai voluminos ca un deal subcarpatic, pe care îi doare fix la inima curului de criza ecnomică (cum am văzut odată, într-un reportaj de la o discotecă de fitze în Mamaia; un umflat cu un şomogoiog de bălegar în loc de creier se întreba amuzat şi ironic: “Ce e aia Criză? Are you talking to me?” Asta în condiţiile în care în altă parte a ţării, câteva mii de şomeri se întrebau ce vor mânca la masa de seară…şi o mamă moare îngropată sub un maldăr de pământ, pentru că nu voia decât să aibă ce le pune pe masă copiilor ei). Este ţărişoara tunagiilor imobiliari, a smecherilor cu scuipat la gură, gel în cap şi portofelul doldora, care au pretenţia că sunt kitch-oşi domni occidentali – cu capul mult prea ocupat de boambe siliconate, ca să se mai gândească la viaţă sănătoasă şi sport (“Îngâ, îngâ, groh, groh”). Şi pe undeva, printre gunoie şi lipsuri, o Românie incredibil de neagră, a “obişnuiţilor” care abia îşi duc viaţa de azi-pe-mâine, a robilor care muncesc de le “iese” ochii, a celor cu lipsuri care ar vrea să facă multe, dar nu au posibilităţi materiale. Nici măcar a alerga de chiauni pe câmpuri…pentru că asta face foame, iar ghiorăiala maţelor este cel mai nociv lucru inventat pe lume.



Pe scurt: habar nu am în ce dimensiune trăieşte tărişoara asta, dar este clar că în aia în care este toate planeta, nu suntem. La noi nu există Codul Muncii: eşti doar un sclav care lucră pentru pentru şef...şi îl asculţi orbeşte şi îl lingi şi-n cur, dacă vrei să mai ai şi mâine un rahat de venit, dar asigurat. Nu există sistem sanitar...poţi să îţi dai duhul dintr-o răceală. Nu există viaţă şi dietă sănătoasă...doar viaţă şi mâncare. Zile searbede şi ce ai de haleală, când ai.

P.S.: După cele de mai sus, poate pot părea pesimist, chiar morbid. Dar eu întotdeauna am judecat nivelul de trai al unei ţări, după starea majorităţii locuitorilor ei; iar la noi...cam asta este majoritatea.
Trăiască landul de (no) chois!

cccccccccc

UPDATE: Un dicton de pe vremea tinereţii mele, spunea cam aşa: "Mens sana in corpore sano"; asta să fie cauza pentru care mult iubiţii aleşi au o aşa tochitură neuronală prin dovleac? Pentru că au nişte diformităţi de corpuri? Sau au burtoaca prea balonată, deci şi mintea este chisăliţă?

Cine a fost mai întâi: Burta, sau celulul cu axon şi dendrite bolînde?

Ne-a încălecat râsu’-plânsu’

“Dacă prostia ar durea, mulţi s-ar tăvăli în chinuri”. Aşa se spune. Dar nimeni nu se aşteaptă ca vorba aceasta să devină realitate. Nimeni nu visează la acest lucru, nimeni nu se strofocă să îl ducă la îndeplinire. Ce mai? Nimeni nu îşi bate capul cu nişte simple vorbe aruncate în Vântul Schimbării (nu contra – pentru că ştim cu toţii ce se întâmplă când execuţi vreo acţiune împotriva vântului).
Şi totuşi...deşi la nivelul mentalităţii mondiale, plaiurile noastre nu se înscriu în competiţia pentru titlul de “ţară a tuturor posibilităţilor”, pentru cunoscători, ele (adică picioarele şi gurile noastre de Rai ) au câştigat de mult trofeul, centura, sticla de şampanie, banderola, şi cam tot ce este de câştigat la categoria asta. Deci, mi se pare firesc ca într-un asemenea spaţiu miraculos ca totul să prindă viaţă, iar irealul să devină real. Chiar şi vorbele aruncate aiurea pot trece în profanul zilnic...ceea ce ar înseamna că prostia ucide pe capete! Nu alcoolul, nu viteza, nu neglijenţa, nu oboseala...ci imbecilitatea în stare pură, bine hrănită şi grăsană cât un porc numa’ bun de tăiat la Ignat. Neghiobia noastră cea de toate zilele, în care ne scăldăm zilnic, plini de voioşie şi nesaţ.

De când este la începutul claselor primare, elevul învaţă să nu înceapă să scrie din partea de jos a paginii, pentru că se va murdări de cerneală (sau pastă, sau mină de creion). Plus că nicăieri pe planetă nu se scrie de jos în sus (chiar dacă se mai scrie pe verticală sau de la stânga la dreapta...niciodată de jos în sus). Aceeaşi logică este şi în pictură: prichindelul învaţă că nu se pictează de jos în sus, pentru că se morfoleşte de culoare (chiar dacă proporţiile le mai nimereşte, sau le respectă cu sfinţenie). Aşa este logica unor lucruri...începutul lor este de sus.
Păi şi atunci cine i-a pus pe meseriaşii ăia a lu' peşte să dărâme un zid de la temelie? Chiar dacă aşa ar fi hotărât vreun inginer care trăieşte într-o lume cu susu-n-jos, tu, ca muncitor, nu ai creier să te gândeşti că dacă distrugi fundamentul, peretele ăla, nenorocitul, îţi pică fix în cap? Cam cât ia să gândeşti chestia asta? Sau la noi nu se merge pe învăţăminte apriori şi totul trebuie experimentat întâi, ca să vezi ce se poate întâmpla? Sau poate moartea pe şantier luptă cu disperare să devină sport naţional? (pe principiul “Luptăm, luptăm – murim - şi câştigăm!”)

O să spuneţi, probabil, că mi-ar cam trebui o dunguliţă roşie şi năstruşnică la buletin; însă, sincer vă spun: când am auzit că unii s-au apucat să dărâne un perete de la bază, eu m-am pus pe râs. Un râs din acela isteric, cu lacrimi şi dureri de stomac...care s-a cam întrerupt brusc, când am auzit că a murit un om din toată porcăria asta. (care, nesimţitul, nici nu purta echipament de protecţie...). Eu nu am auzit de vreun echipament anti-prostie. Şi oricum...dacă ar fi avut vestă reflectorizantă, mănuşi, cască şi alte porcării din astea, bucăţile de beton căzînde (adică în cădere) îl ocoleau? Se speriau de benzile alea fosforescente şi făceau stânga (dreapta) împrejur, aşezîndu-se cuminţi la locul lor?? Băi oamenilor! Reveniţi-vă-ţi măi, ce naiba??? Chiar aşa? Hainele alea sunt cu protecţie...pentru a nu îţi murdări tricoul de venire la lucru; Mănuşile te apără de bătăi în palmă şi de mici accidente; casca aia e bună când îţi mai pică ceva în cap...care nu are câteva zeci de tone. În concluzie, e bun echipamentul, dar nu e Dumnezeu să te păzească de toate relele – mai ales de neglijenţă (ca să fiu ceva mai elegant) crâncenă.
De exemplu: am înţeles – cel puţin, nimeni nu a urlat din cauza asta, deci aşa presupun) că nenea ăla de a murit strivit de pod mai ieri, purta protecţia; dar degeaba....pentru că un coleg mai...ameţit (nu în sens de “beat”) a încurcat manetele între ele şi l-a făcut afiş. Cum a fost posibil aşa ceva? Nu ştiu, dar asta este.

Inginerii japonezi au ajutat la construirea tunelului Marmaray, la 50 demetri sub apă (în timp ce nişte Rozalii Frumoşi şi Minunaţi – nu spun cine - nu-s în stare să facă o autostradă); tot ei au ajutat la înălţarea Turnurilor Petronas, cele mai înalte clădiri din lume până în 2004. S-a lucrat la zeci şi sute de metri înălţime, s-a lucrat cu utilaje de sute de tone...însă nu am auzit de victime. Şi specialiştii autohtoni asudă sânge şi se câcâie la un nenorocit de pasaj, pod sau un spârcăici de şosea cu gard pe mijloc????? Şi asta ar fi cum ar mai fi...dar nenorocirea este că la asemenea joacă idioată, mor şi oameni (cam des, dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine)!

Oricum am lua-o, oricum am întoarce-o, prostia ucide. Deci, unii se tăvălesc în chinuri...păcat doar că nu sunt cei care trebuie. Dar, cum spunea cineva mai bătrân, “timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim”.
Nu este minunată ţara în care, din păcate, trăim (şi muncim murind/murim muncind)?

P.S.: Aştept cu nerăbdare să se împlinească şi chestia aia cu “picatul banilor din cer”, sau cu crescutul lor prin copaci

Zăpînd prin val

Motto :
“Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beţie -
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă...”
[George Bacovia - Rar]


Gol până la brâu, cu pantalonii suflecaţi peste genunchi, mânjit cu acuarelă pe piept şi faţă, agitînd un băţ de alun în aer, invocam ploaia: “Că-ră-mi-dă nouăăăăăă, dă Doam-ne să plouăăăăăăă…..”. Îmi imaginam că sunt cine-ştie-ce şaman plin de har magic, care scapă oraşul de secetă.
Când am plantat prima dată o floare, încurajam ploaia cântînd (urlînd) cu gura până la urechi: “Vine ploaia, bine-mi pare! În grădină am o floare; ploaia o va creşte mare….Şi se face două floare!!!!”

Vreau doar să spun că, pe parcursul copilăriei, obişnuiam să invoc apa norilor, pentru că…sincer, habar nu am!! Ştiu doar că adoram să stau cu coatele pe pervaz şi să mă uit la micile picături de apă care se lovesc de sticlă cu zgomot ascuţit, ca nşte tânţari ameţiţi; apoi cum se adună lent la baza geamului, lăsînd în urmă dâre tremurate şi înlăcrimate.. Mă liniştea încercarea de a deşluşi cine ştie ce melodie de mult uitată în păcănitul regulat al al micilor bobiţe de apă, de pe tabla acoperişului. Nu ştiu de ce, dar plânsetul acesta al văzduhului îmi plăcea…mă calma într-un fel bizar, aşa cum nimeni nu reuşea să o facă (şi oricum, nimeni nu mă înţelegea…toţi îmi spuneau că peisajul acoperit de plumbul atmosferic este dezolant, plin de tristeţe şi aducător de regrete – nici până acum nu am descoperit dacă aveau dreptate).
Apoi, când norii se risipeau, îmi făceam repejor câteva bărcuţe de hârtie şi dădeam fuga afară; le aşezam pe vreun râuleţ nou format pe mijlocul străzii şi le urmăream cu privirea…imaginîndu-mi că sunt căpitanul “Speranţei” şi navighez spre insule îndepărtate şi exotice. (bineînţeles că, de obicei, când plecam în astfel de aventuri pline de suspans şi pericole, mă întorceam ciucure de nămol…mai ceva cu un hipopotam ce tocmai se îmbăiase într-o mlaştină)

De ce vă spun asta? Pentru că ploile de acum câteva zile mi-au redeşteptat, pe lângă aceste amintiri uitate de vreme, setea de a-mi imagina diverse chestii. Spre exemplu, să mă visez trăitor într-o ţară europeană.
Băi!!! Aista-i hal stat al milemiului III???? Land de chois şi de jecmăneală a buzunarelor turiştilor???
Cum mama mă-si se întâmplă că, la fiecare ploicică, ne trezim că ţărişoara se transformă într-un cartier al Veneţiei? Ce căcaturi de canalizări avem, dacă nu fac faţă lucrului pentru care au fost concepute? De fapt, întrebarea de 100 de puncte este: DE CE PUII MEI SE MAI CONSTRUIEŞTE AŞA CEVA??????
Mămăiţele îşi jelesc agoniseala de-o viaţă, care pluteşte prin sufragerie...pietonii fac jogging cu sacoşele în cap şi scufundaţi în apă până la genunchi, autobuzele împing şuvoaiele mai abitir ca nişte amfibii para-militare şi automobilele par nişte bărcuţe eşuate, duse de vânt. O panică metafizică rânjeşte cu ochi sângerii pe deasupra blocurilor (pesemne că a început Sfârşitul Lumii), curentul elctric se prăvăleşte la pământ înconjurat de o jerbă de scântei, cablurile agăţate de stâlpi se zbat frenetic în vânt, valurile de apă amestecată cu moloz şi vegetaţie ameninţă fiecare locuinţă...Un bebeluş începe să urle isteric, maşinile claxonează mai ceva ca atunci când se încolonează pentru un marş funerar, şoferii zbiară şi descoperă noi asocieri de cuvinte formatoare ale înjurăturilor de limpezire a cugetului, copacii parcă sunt nişte soldăţei de carton, seceraţi de artileria inamică. Pasajele şi subsolurile se inundă, canalizările se înfundă, podurile se dărâmă, oraşul moare încetul cu încetul sub tăvălugul nemilos al apei care “vine, vine, vine, calcă totul în picioare”.
Oamenii înoată voiniceşte, maşinile înnoată cu sârg, clădirile înoată resemnate, cerul înoată cu burta la soare!!! Zici că s-a pus de un congres naţional al înnotătorilor, nu alta!

Culmea este că ţărişoara asta prăpădită nu este singura care ţine piept ameninţării ploilor. Ultima dată când am verificat, parcă pe lume mai existau şi alte fenomene mult mai devastatoare, indiferent că se numesc uragane, taifun-uri, sau ciclooane (un tai-fun mai nărăvaş, chiar a trecut prin Manila, acum câteva zile; dar parcă nici măcar el nu a lăsat în urmă prăpădul în care se scaldă Românica mea, după o furtună văratecă de câteva zeci de minute)
Ideea e că, amfiteatrul în care ne ducem cu greu zilele nu este singurul afectat de precipitaţii. Dar este unicul în care prostia şi nesimţirea bălteşte cu nonşalanţă pe străzi. Singurul în care orice fenomen atmosferic creează panică nebună şi dă peste cap bunul mers al civilizaţiei.
Aşa că, haideţi să ne punem mâinile în cap şi să strigă voioşi:
HALAL MEMBRU U.E, VAI DE MICUL PARIS!! URA!! URA!! URA!!

P.S.: despre prima zăpadă care chiar dacă soseşte pe la jumătatea lui ianuarie, ia autorităţile pe nepregătite şi despre distracţia de atunci, voi vorbi la vremea potrivită.
În definitiv, iarna nu-i ca vara, nu?

P.S. 2: Ca să îşi mai ostoiască amarul, românii au găsit şi partea bună a ploilor: vreme de numărat bani, sau de dormit. Necazul este numărătoarea banilor se cam gată după câteva secunde; mai rămâne dormitul...Mişto, nu?

UPDATE: Iată câteva file cu amintiri din Marea Enciclopedie a Inundaţiilor Româneşti.