Amintiri din viitor

By Krrish

Tavanul trece în viteză pe deasupra mea, poros şi alb, străbătut din când în când de linii de lumină albăstruie. Capul îmi explodează ritmic, ochii îmi sunt izvoare de foc, iar albul cu miros înţepător mă sufocă, aleargă pe lângă mine, prin mine, cu un uruit care îmi sapă neîncetat în creieri! Nu văd decât o ceaţă lăptoasă…iar durerea îmi pulsează în cap, acoperind totul, până şi bubuiturile de tun ale inimii. În raza vizuală îmi apare un cap alb, care dispare aproape imediat. Încerc să îl urmaresc cu privirea, însă parcă şi ea este prea obosită, prea neputincioasă în faţa unui asemenea efort.….
- Stai liniştit, o să fie bine. Imediat ajungem!
Nu pot să fac nimic, nu pot să gândesc nimic. Nu există decât o durere imensă, care mă chinuie şi nu vrea să mai treacă, care se înfruptă din mine cu lăcomia unei fiare turbate…Şi tavanul alb şi nesfârşit alunecă pe deasupra. Totul este învăluit în pâclă, iar zgomotele care pătrund prin zidul de durere sunt difuze, de parcă cineva mi-ar vorbi din alte dimensiuni uitate, ale spaţiului şi timpului. Nu ştiu unde sunt, sau de ce. Ameţesc şi o greaţă cumplită mă chinuie. Parcă mă aflu într-un carusel ce prinde viteză şi totul se învârte, într-un amestec de culori şi umbre, de zgomote şi senzaţii…”OF! URUITUL ĂSTA ŞI TAVANUL MĂ SCOT DIN MINŢI!!!!”

O lumină puternică mă forţează să îmi deschid ochii. Nu stiu ce este, dar îmi străpunge creierul şi mă arde! “Încetaţi, vă rog…Mă doare….” Faţa îmi este lipicioasă, poroasă, ochii mă ustură mai abitir ca atunci când eşti jupuit de viu, iar capul îmi dărâmă fiecare atom, neatins încă de zbucium. ”Ce am facut de vă purtaţi aşa?”
Uruitul a încetat, cel puţin…În tot acest val de durere, nu mai pot distinge nimic; inima îmi bate cu putere şi nu mă lasă să gândesc….
- 125… 130….135….Pulsul creşte necontrolat! Trebuie să facem ceva…Nu îi putem administra anestezicul!
- Linişteşte-te copilule, o să fie bine…trece şi asta imediat…o să vezi!
Încerc să răspund, însă nu pot vorbi. Gândesc răspunsul, însă gura nu vrea să articuleze nimic! În braţ simt o înţepătură şi apoi un foc lichid începe uşor să mă cuprindă, de la braţul care încă mă ustură…”Ce îmi faceţi???”
În continuare, nu pot articula nimic; gâtul îmi este amorţit, corzile vocale sunt doar nişte cârpe cuprinse de jăratec. Totul este în mintea mea? Dorm? Dacă mă ciupesc, mă voi trezi şi voi realiza că totul a fost doar un coşmar? Asta trebuie să fie…Dorm! Mă voi trezi imediat şi totul va trece…Mă trezesc, mă uit sub pat, şi balaurul fioros a dispărut!
- Domnu’ doctor! Îl pierdem! ÎL PIERDEM!!!!!
Nu se mai aude nimic…decât un sunet ciudat, prelung şi ascuţit…clinchete metalice… Strigăte de animale…Paşi grăbiţi pe podea…”Sunt într-adevar paşi, sau nişte insecte uriaşe care atacă, care vor să mă omoare??”
Oricum e bine…lumea de senzaţii nedefinite începe să se îndepărteze; în sfârşit, este linişte. Totală şi calmă, netulburată, ca apele unui lac subpământean neatins de nici o stricăciune de la suprafaţă. Durerea din cap începe să se îndepărteze, zgomotele devin din ce în ce mai estompate…
- Hai, băiatule…nu îmi face asta! Ştiu că vei rezista! ŞTIU ASTA!! CURAJ!!!!

Mă cufund într-o apă rece ca gheaţa, care mă amorţeşte, care mă adoarme. Nu mă mai interesează nimic…durerea trece, jăratecul din mine începe să se stingă, inima nu îmi mai bubuie în creieri…În sfârşit, linişte. Mă bucur……

Ceva tare îmi apasă gura, în nări îmi pătrund niste cilindre moi şi un fluid rece începe să se scurgă cu presiune în mine....şi mă sufocă! “De ce nu mai pot să respir? Scoateţi prostiile astea din mine! Ce îmi faceţi? Încetaţi!!!! ÎN-CE-TAAAAAAAŢI!!!!!!!!!“

Răceala de gheaţă a apei este aşa de primitoare…m-am obişnuit cu ea şi nu mă mai deranjează. Nu îmi mai este frică.Vreau să mă cuprindă în întregime, să mă ducă departe…Departe de capul care iar mă doare, departe de sunetul ascuţit care îmi năvăleşte în urechi, departe de lumina orbitoare care îmi arde fiecare celulă din trup. Departe de tot. Vreau doar linişte. Vreau să nu mai simt nimic. Să nu mai simt ochii care mă priveau acuzatori şi mă împingeau în colţuri întunecate şi singuratice, să nu mai aud râsul obraznic al copiilor şi să nu mai văd degetele întinse ca nişte gheare spre mine. Să fiu departe de jocul în care nu mă primeau şi pe mine, departe de suferinţă şi de durere. Departe de dorinţe şi de vise neîmplinite……”Oare pot ajunge aşa de departe? Nu mai vreau nimic, decât linişte….
Vă rog…Lăsaţi-mă să dorm…”
- Nu merge…ÎL PIEDEM!!
- Hai, băiatule…eşti puternic! Nu îmi face asta! Luptă! Trebuie să vrei să trăieşti…Pentru tine, pentru ea...Nu vrei să îi mângâi părul moale, să o priveşti în asfinţit şi să simţi că ea e totul pentru tine? Să înţelegi că soarele apune peste voi amândoi, doar ca să renască a doua zi, mai puternic şi mai strălucitor? Să te simţi Stăpânul Universului de fiecare dată când priveşti Nemărginirea în ochii ei şi să simţi căldura şi parfumul trupului ei atunci când o strângi în braţe? Dacă vrei toate astea, trebuie să lupţi! Să îţi doreşti cu adevarat să trăieşti! Pentru tine, pentru ea, pentru ce ar putea să îţi aducă minutul următor! Aşa că…Hai…Curaj! Luptă!
În piept simt că mi s-a rupt ceva...ceva de care nu ştiam, dar care acum mă inundă cu sânge cald şi vâscos, cu bucăţi de carne zdrenţuită. Este sânge...mult sânge de un roşu pur, ca un sari pregătit pentru nuntă.

Apa cristalină îmi astâmpără setea, care mă consumă ca un animal de pradă înfometat. Beau cu nesaţ, direct cu pumnul, chiar dacă am mâinile murdare de ceva rosu, închis la culoare (“Ce e asta? Sânge? Nu are de unde...Probabil este noroi!”).
Mama îmi spunea mereu “Nu e bine să mănânci cu mâinile murdare!” Însă nu îmi pasă. Setea mă arde şi apa este atât de bună…
Soarele străluceşte deasupra mea şi mă învăluie în căldura lui blândă. Simt mirosul de iarbă proaspătă şi undeva, o pasăre începe să cânte cu jale. Mă întind pe pământul moale şi încep să privesc cerul care este străbătut alene, de vălătuci de vată de zahăr şi de fel de fel de animale fantastice…Colo, un centaur cu sabia în mână şi cu pletele în vânt. Dincolo, un grifon îşi întinde aripile să îşi ia zborul…Din depărtări aud un glas care mă cheamă, care mă subjugă asemenea unui cântec de sirenă, care mă învăluie într-o mantie de fericire. Făptura îşi întinde braţele-i albe spre mine, iar ochii ei scânteietori de culoarea cerului senin de vară mă fixează, mă roagă să rămân cu ea, să îi alin singurătatea…

Un tunet venit parcă din genunile universului mă trezeşte din somnolenţă. Deasupra, cerul este alb, presărat cu pete verzi-albastre de mucegai şi umezeală străveche. Durerea de cap a încetat şi la fel uruitul şi bipăitul scrijelitor care mă chinuia şi mă îngrozea. Lumina orbitoare ce îmi ardea ochii a dispărut şi la fel şi siluetele grăbite care se agitau în preajma mea şi provocau vortexuri de arome antiseptice şi sărate.
Doar inima îmi bate cu putere, amintindu-mi că viaţa încă curge prin mine. Nu mă pot mişca, iar mintea îmi este încetoşată. O voce cunoscută parcă în altă viaţă, mă strigă deznădăjduit, însă nu îi pot răspunde. Nu acum…Acum vreau doar să dorm…să mă odihnesc, să privesc cerul plin de animale fantastice şi să visez. Vreau să mă odihnesc şi să iau apoi totul de la început…şi să sper.
Să sper că voi avea putere să fac tot ce mi-am dorit, că voi avea putere să fac ceva atât de important pentru lume, încât să nu fiu uitat.

Însă deocamdată, totul poate astepta, măcar puţin. Sunt chinuit de oboseală şi nu îmi doresc decât să mă cufund în braţele moi şi tămăduitoare ale somnului.

P.S.: Deocamdată, cred că aceasta a fost ultima aventură printre slovele altora. Cineva spunea odată: "Am să mă întorc bărbat!". Eu doar am să mă întorc, şi atât. :D

Îmbrăţişarea ultimei stele

By Krrish

Stătea la masa din cel mai întunecat colţ al barului. O masă de lemn înnegrit de fum, cu un singur pahar în mijloc, un perete plin de mucegai şi întunericul rânced îl înconjurau…Era singur. Oricum nu ar fi vrut să fie cu cineva…adică ar fi vrut, însă acel cineva nu va fi niciodată alături de el. Era doar el şi paharul cu whiskey din faţa sa. La atât se reducea universul lui…o nălucă nebărbierită, cu ochii umflaţi şi roşii şi un pahar murdar, aflat pe o masă murdară, într-o lume murdară, plină de noroi şi de scrum de ţigară. Nu se temea că va fi deranjat, pentru că era ultimul client. Şi totuşi, îi plăcea întunericul…ar fi vrut să se lase moale în îmbrăţişarea lui catifelată şi caldă, să dispară…oricum nimeni nu avea să îi simtă lipsa. Tot ce a avut, tot ce a sperat plecase de mult de lângă el, iar acum rămăsese singur…o pată întunecată din întunericul negru al adăpostului său slinos şi rece. Mintea îi rătăcea departe, în trecut, pe când era cu ea…Îşi amintea cât de mult a iubit-o. Dar atât. Nu voia să retrăiască momentul despărţirii, însă el revenea mereu, în fiecare noapte şi îi tulbura visele ce se transformau în coşmaruri chinuitoare. Aşa că nu a mai dormit. Trecuseră deja 3 săptămâni de când luase aceasta hotărâre…3 săptămâni de când colţul negru al barului devenise locuinţa sa de fiecare noapte.
Toţi îl cunoşteau, însă el nu vorbea cu nimeni. Era doar o umbră ce aştepta lumina soarelui ce o va distruge. Era un nimeni….se ura pe sine, ura viaţa, îi ura pe toţi. În el totul era adormit, cu excepţia unui monstru care urla neputincios, care voia doar distrugere şi moarte. Moartea lui, a tuturor.
- Te-ai mai gândit vreodată la ea, de când a plecat?
Tresări. Ştia că este singur…voia să fie singur. Şi totuşi, cineva acoperit de negura densă a nopţii îi vorbea. Era real? Sau era doar o himeră a minţii lui disperate?. Era cineva, dar o mantie grea şi neagră îl îmbrăţişa mai strâns ca o iubită devotată şi sălbatică. Îşi încordă privirea, însă chipul necunoscutului îi era acoperit. Nu-i distingea decât ochii, ochii care ardeau mocnit şi sângeriu în mantia dezolantă şi smolită, ce îi înconjura. Nu-l cunoştea, dar nici nu avea nevoie…îşi amintea şi acum culoarea de asfinţit a ochilor ei şi zâmbetul de trandafir fraged ce îl trezea dimineaţa. Îl înfiora tresărirea ritmică a sânilor ei acoperiţi de materialul negru şi greu, îl tortura căldură suavă care o emana. Era EA.
- Mi-aş dori să spun că nu, dar aş minţi. Dacă spun da, aş minţi. Ea…este prezentă în fiecare ticăit al ceasului şi în fiecare clipă care trece peste mine, în fiecare adiere a vântului. Este soarele care străluceşte ziua şi stelele care licăresc noaptea. Ea este totul, este oriunde, însă eu nu o pot găsi. Nu ştiu unde este şi nu ştiu unde să o caut. Şi totuşi o caut peste tot, sperînd că o voi găsi.
- De ce nu o chemi? Te va auzi şi va veni..
- Strigătul meu este în fiecare strop de ploaie care atinge pămîntul. O chem. În fiecare secundă, o rog să se întoarcă…Vreau să fie lângă mine pentru eternitate, însă nu sunt sigur că şi ea vrea asta.
- Dar am venit eu…Stai liniştit, că o să fie totul bine.
O mână scheletică se întinse spre el. Era rece, dar o răceală care îl alina…care îi stingea focul din suflet. Pentru prima dată în ultimele 62 de zile, era fericit. Simţea cum braţele-i o strângeau cu nesaţ, îi simţea răsuflarea caldă în obraz. Cu coada ochiului i se năzări că o vede zâmbind…acelaşi ultim zâmbet rece şi crud pe care i-l aruncase înainte să închidă uşa după ea. Acelaşi zâmbet de care se temea…Dar care acum nu îl toropea. El o chemase deznădăjduit, o implorase cu lacrimile şiroindu-i pe chip, iar ea venise în sfârşit. Venise la el, pentru el. Nu mai era singur…
- O vei revedea. Ai încredere în mine. Poate nu acum sau mâine, dar odată o vei revedea…vino cu mine şi cândva o să fie şi ea cu tine…

Focul privirii ei ardea întunericul. Ardea totul...pelerina îi flutură mai aprig decât un stol de lilieci goniţi de lumina zilei, iar geamurile se trântiseră de perete, făcîndu-se ţăndări. Vântul intră vijelos şi umed în încăperea mică, şi răsturnă paharul de pe masă iar băutura se scurse încet pe faţa încremenită care se odihnea pe tăblia roasă de carii.

O să o revezi curând...


P.S.: Odată, i-am promis unui amic (şi aici nu e vorba despre faza aia cu clipitul cu gura strâmb-deschisă) că îi voi posta şi măzgălelile lui pe care le execută cu sârg, pe câte un petec de coală A4. Plus că, uneori, îmi place despre el cum scrie..
Nu şi acum, pentru că sincer...mi se pare puţin cam emo (că tot e termenul ăsta la modă, nu?). Totuşi, i-am promis şi în general nu îmi place să îmi calc cuvântul.

More than meets the eye

Motto:
"I'm changing sides, i'm changing sides to Warrior Goddess. Who's your little autobot? My name's Wheelie. Ya, ya...ya...Say my name, say my name!"
[Wheelie]

Am aşteptat 2 ani...şi în sfârşit l-am văzut. Unii au spus că este stupid, alţii au spus că este prea pueril, că efectele speciale strică toată magia filmului, că este prea aiureaşi prea...fără fond. Doar că mie mi-a plăcut. Nu este un film care să îţi deschidă porţile nu ştiu cărei înţelepciuni ancestrale şi nici măcar nu cred că are pretenţia asta. Totuşi, secvenţele de comedie (la care aproape m-am tăvălit pe jos de râs) se împletesc de minune cu cele de acţiune nebună şi de ironie (ştiaţi că şi roboţii plâng - în şuvoaie, chiar - sau că sunt atraşi de partea feminină a speciei umane? Sau că roboţii au anumite oragane omeneşti şi că pot suferi, la bătrâneţe, de artrită şi de pierderi de memorie? Cert este că pozitronicii lui Asimov nu se comportau aşa...).
Una peste alta, acest film reprezintă, în opinia mea, o modalitate minunată de a-ţi petrece 2 ore şi jumătate din viaţă, de a evada din realitatea asta grea şi vâscoasă! Nu trebuie judecat din privinţa veridicităţii. El trebuie doar savurat...
Plus că, printre explozii, gloanţe, lasere şi F-22-uri, îţi oferă puţin din cultura vechilor egipteni şi îţi arată ce înseamnă să te sacrifici pentru prieteni - indiferent de specia lor.
V-aţi prins că vorbesc despre "Transformers: Revenge of the Fallen". Nu-i aşa?