Între vechi și nou

...sau cum se mai împacă familia cu plăcerile noastre personale

Am un prieten care îmi spune mereu: "Nu tot ce e nou este bun şi nu tot ce este vechi este şi prost". Ceea ce îi dau dreptate...poate de aceea nici nu am înţeles niciodată goana asta după modern şi nou. Nu e genul meu, din păcate;  eu nu sunt aşa; şi dacă ceva merge bine, nu simt nevoia să fac nici un update. De exemplu, am un telefon de vreo 4 ani şi merge săracul! Motiv pentru care nici nu îl schimb; dacă mă satisface, ce să îi reproşez?
Încep să am coşmaruri doar când trebuie să îmi încarc cartela, pentru că invariabil, domniţa de la ghişeu îmi spune râzând:

"Vaaaiii...ce telefon vechi aveţi! Nu vreţi să vi-l schimbaţi? Avem noi un abonament pur şi simplu SU-PERB, o nebunie! Şi primiţi şi ultimul model de telefon Samsung complet gratis! Ce spuneţi? Nu-i aşa că sună tentant? Aparatul dvs nu are nici măcar touch-screen, nu ştiu cum puteţi să-l folosiţi!"

"Domnişoară dragă... adevărul e că UNEORI mă gândesc să îmi iau alt..."

"Vedeţi, vedeţi, v-am spus! Aveați nevoie doar de oferta potrivită! Acuşica scriu actele!"

"..-ul, DAR MĂ ENERVEAZĂ TELEFOANELE NOI CĂ NU LE ŢINE BATERIA. Eu uit să mi-l încarc şi p-ăsta, o dată la 3-4 zile! Aş înnebuni să-l încarc în fiecare seară... "

"3-4 zile?? Păi eu îl încarc de 3-4 ori pe zi!"

"No, atunci bine!"- zic eu. "Staţi dvs cu device-ul ăla nou, că eu rămân la telefonul meu VECHI. Vorbesc la el, trimit mesaje, intru pe net - greu, dar nu mă grăbesc nicăieri, că oricum nu mă aşteaptă nimeni, facebook nu mă pasionează, watsapp nu îmi trebuie, beculeşte, clipoceşte, scânteieşte, benzineşte - într-un cuvânt: ÎŞI FACE TREABA! Sărut-mânuţele, pa, v-am pupat pe portofel!"

Unii îmi spun că sunt învechit și nu știu să gust minunile tehnologiei moderne. 

Mă rog...eu nu aş pune neapărat etichete, mai ales că nu pot spune că-s topit după vintage. Dar nici nu intru în agitaţie moleculară când apare ceva nou - indiferent că e vorba de obiect, tehnologie, sau chiar idei.

Aşa vorbeam cu o amică zilele trecute: mă trezesc că îmi trimite dimai link-ul pe mesaj privat: "AI VĂZUT?? O grămadă de femei regretă că au copii şi recunosc că fiind mame, nu se simt nici mai fericite, nici mai împlinite! Doar stresate, obosite şi frustrate, că nu mai au timp să se distreze şi nu se mai simt libere. În sfârşit, femeile au puterea de a spune că urăsc copiii, pt că ei nu îţi dau un scop în viaţă, doar te împiecă SĂ AI O VIAŢĂ! Deci, de ce să îi vrei? Guvernul şi oamenii bisericii îndeamnă lumea să aibă odrasle, pentru că au nevoie de sclavi pe care să îi prostească! Şi oricum nu oferă nimic pentru asta...nici locuri de muncă, nici salarii decente! Păi - spune ea -  eu la ce să mai am copil, dacă nu am ce să îi ofer? Căsătoria şi familia sunt tradiţii învechite, care nu te fac fericit - ci din contră! Este o generalizare! Minciuni! Trebuie să renunţăm la vechile sisteme de gândire! Eu sunt stăpână pe propriul corp şi nu vreau să fac copii pentru că aşa cere o cutuma socială. Să scrii despre asta, să vadă lumea că există ŞI ALTE PĂRERI diferite de cele care ne îndoctrinează la tot pasul!"

Mda...e clar! Când eram mic, pe la televizor se dădea o reclamă cu doi papagali care se certau: unul era alb şi repeta ca o placă zgâriată ALB, ALB, ALB; celălalt era negru şi zicea mereu NEGRU, NEGRU, NEGRU. No, cam aşa şi noi: pur şi simplu purtam o discuţie interminabilă, fără rost şi cu nici un rezultat imediat. Sunt opinii diferite, care se bazează pe subiectivismul fiecăruia, iar natura efectelor poate fi dovedită doar în timp. Să îţi doreşti o rezolvare imediată, gen "eu am dreptate şi aştept de la tine să recunoşti că greşeşti, fiind complet nimicit de logica mea imbatabilă" este o copilărie.

Şi totuşi, nu mă dau în lături de la asemenea dezbateri, pentru că mă fascinează ideile, mai ales cele diferite - care, prin comparație, mă fac să înţeleg mai bine  motivația propriilor convingeri.

Totuși, pe moment, nu am știut ce  replică să dau acelei tirade de idei. Știam, în sinea mea, că ceva era greșit...și totuși nu puteam identifica exact de ce. Așa că am dat-o pe glumă și am raspuns: "Εu zic că orice e pe bază de stăpâneală, e de bine - pentru că, de obicei, stăpânii au de toate şi sunt fericiţi chiar şi într-o lume care nu e roz deloc."
Α râs, iar eu am găsit hiba:.

"Serios acum...de ce contează cum e lumea, când tu vrei familie? Eu cred că asta e doar  un pretext...Nu te naşti pentru lume şi nici nu trăieşti pentru ea. Nu te căsătoreşti, nu creşti un copil cu lumea şi nici pentru lume. Nu o faci nici să te distrezi mai mult, nici să te bucuri de senzaţii tari, nici să repari o relaţie pe butuci."

De fapt, un copil e cea mai mare respnsabilitate posibilă, pentru că ai şansa de a modela viitorul, calitatea vieţii care va dăinui chiar şi după ce tu nu vei mai face parte din lumea asta. Un copil este obositor, te necăjeşte, îţi mănâncă timpul şi încearcă răbdarea în moduri pe care nici nu ţi le poţi imagina. Practic, nici nu mai trăieşti pentru tine, nu mai ai când. Mănânci pe fugă, dormi pe apucate, îţi faci nevoile cu ţârâita şi nu îl scapi din ochi - mai ales în primii ani de viaţă.

Cu toate acestea, copilul este o bucurie pe care nu o poţi descrie şi nici nu o poţi simţi de multe ori, luat cu grijile de zi cu zi. O observi doar când nu mai este, când te trezeşti cu un gol nedefinit în suflet şi începi să te întrebi ce-i cu el, de unde a apărut. 

Şi dacă nu ai trecut prin experienţa asta, cum poţi explica raţional cum stau lucrurile? Ce cuvinte foloseşti pentru a descrie indescriptibilul? 

Oricum, dacă fata zice că e bine ca ea, cine sunt eu să o contrazic? O avea dreptate - conform principiilor sale de viaţă, c-apoi nimeni nu continuă să gândească strâmb, ştiind că greşeşte.

Mai târziu am realizat că atitudinea cunoştinţei mele este un trend de modernism care a devenit foarte răspândit şi pe la noi, nu numai peste hotare. Așa citeam, într-o zi, de un cuplu care a adoptat un copil de la orfelinat şi l-a returnat după câteva luni, pe motiv că "părinţii" nu mai aveau timp pentru tabieturile lor. Ia-mă, Doamne, stinge-mi neamul! Cam cât poţi fi de egoist? Uite atât!

Apoi mi-am amintit de un reportaj de la tv: Studiile arată că în mediul urban, femeile abia au primul copil în jurul vârstei de 31 de ani - faţă de mediul rural, unde o femeie are primul copil cu aproximativ 10 ani mai devreme. "Se întâmplă" - îmi zic. Umblă vorba că pe la sate lumea e mai încuiată...nu le are cu mijloacele de contracepţie şi distracţia.  La țară e pe bayă de muncă, nu prea le are lumea d-acolo cu finețurile vieții. Nu ştie ţăranul ce-i şofranul...

Problema e că, tot conform statisticilor, doamnele de la oraş regretă că nu s-au preocupat de copii mai devreme - şi au pus pe primul plan distracţia proprie, împlinirea profesională sau cea materială, lăsând familia în subsidiar.

Deci...până la urmă, e bine şi cu progresismul, drepturile şi libertăţile fără margini, dezvoltarea personală şi altele de gen. O vreme, cel puţin...c-apoi tot la obiceiurile din trecut revenim.

Aşa am ajuns să plătim tinerii să se căsătorească - cum se întâmplă în Bucureşti. Am zis că mă împrăştii de râs când am auzit...cum măi, geme ţara de psihologi în relaţie, care-ţi bagă iubirea-n gură, ca la proşti, gata 'muiată, ca să nu mai faci efort să o mesteci - şi noi luăm şpagă ca să ne-o recunoaştem public?? Bine că la Casa Căsătoriilor nu e şi program nocturn, că dacă îi mai pălea pe vreunii cheful să se ia noaptea, ca hoţii, iar ieşea naţiunea-n stradă!

Bine, acuma nu vă gândiţi îl detronăm pe Bill Gates din topul bogaţilor de pe planetă cu ajutorul ăla de căsnicie.  De fapt, suma nu e mare, dar principiul în sine contează...pentru că ne arată că ne-am modernizat atât de mult încât am uitat de bucuriile simple ale vieţii. Ţintim către soare, visând să ajungem măcar printre stele...şi trăim ca huhurezii, singuri, îngropaţi în lumea virtuală a smartphonurilor. Iar în timpul liber condamnăm valorile alea tradiţionale, de care fugim cu toţii.

...şi fără de care se pare că ne cam ducem de râpă, ca naţie.

Partea bună e că suntem liberi (să o facem).

Să închinăm un pahar în cinstea acestui lucru! Să cântăm şi să ne veselim....