luni, 12 decembrie 2011

Flori în mucegai

Ori de câte ori trebuie să călătoresc cu trenul, mă încearcă acelaşi sentiment: silă. Silă nemărginită şi furioasă, vâscoasă ca un puroi, violentă ca o vomă. Dacă ar trebui să merg în Rai cu CFR-ul, eu îmi bag picioru' şi iau TGV-ul în direcţia opusă.

Denumire europeană, jeg mioritic. Neputinţă românească. În sfârşit, nu mai folosim Personalele şi Acceleratelele ca nişte rudimentari ce suntem...de ieri ne-am aliniat cu civilizaţia; mândra noastră ţară este străbătută în lung şi-n lat de garnituri Reggio, Interregio şi Intercity - brănduire care preconizează reîmpărţirea administrativă dintr-un viitor cel mai probabil inexistent. Nu-i aşa că ar fi de porc să avem trenuri Reggio şi să n-avem regio?
Mi se rupe. În basmele populare, mârţoaga care hapleşte un făraş de tăciuni minteni se transformă în Ferarri Înaripat; găleţile noastre feroviare, însă, nu devin trenuri europene doar prin schimbarea pălăriei. Pentru a străbate 70 kilometri de ţarină trebuie să plec de acasă odată cu cântatul cocoşilor, pentru a-mi rezolva o trebuşoară programată după asfinţit. România. În secolul vitezei, în vremurile în care viaţa unui om poate depinde de o singură secundă, la noi pierzi ani pentru a te deplasa din sufragerie până-n dormitor. La dracu!! Alţii fac naveta zilnic pe câteva sute de km. ca să ajungă la lucru, eu îmi proptesc creierii în distanţe pentru care puţa de colibri pare un obictiv al următorului cincinal! Ce mă-sa o fi aşa de complicat? Intră trenu-n staţie - la timp, în puşca calului, nu după ce mi se lungesc urechile juma' de oră privind în depărtări - ciu-ciu-ciu-ciu...uuuu-uuuuuuu!!!! Ieti-ti...am ajuns! Aham, dar nu la noi. P-aci s-a copiat doar "ciu-ciu", că "u-uuuuu!" a fost disponibilizat pe fondul crizei economice. Până la urmă, unde pana mea m-aş grăbi? Că doar nu am nimic de făcut viaţa asta...Numa-n facultate dormeam nopţi de-a rândul prin gara din Braşov, pentru că pierdeam legătura spre casă. Acu' nu mai am drumul segmentat! Când ajung, ajung şi gata! Ce atâta grabă pe capul meu? Răbdarea e o virtute.
Băi, tăticule! Te urci în tren şi dacă găseşti o doritoare, îţi întemeiezi familie şi te-apuci de crescut la copil - ca să aibă cin' te trage de mânecă dacă ajungi la destinaţie şi dormi ca mortu-n păpuşoi (sau ca trenu-n gară)

Vine mocăniţa. Finally! Vine Reggio-ul...odată cu un iz insuportabil de cărbune încins - oare de ce, dacă locomotiva e electrică? - rugină şi urină stătută. Denumire europeană, trancalete mioritic. Ciudat, nu sunt mirat. Însă senzaţia murdară a păcatului mi se aştene pestre creierul amorţit ca o cloşcă râioasă pe nişte ouă sparte. Urc pe scară şi îmi condamn sufletul la chinurile Gheehei ori de câte ori întorc privirea. Saliva mi se transformă în venin, aerul inspirat capătă un gust metalic ce îmi erupe din piept în cocoloaşe flasce de greaţă. Îmi ferec simţurile în carcere pe care nici eu nu ştiam că le posed şi continui dârz. Îmi minte îmi răsună strigătul de luptă de la Mărăşeşti: "PE AICI NU SE TRECE". Ooooo....ba da, se trece. Priveşte şi plângi!
Închid ochii, strâng din dinţi, îmi îndes căştile în urechi şi mă rup complet de realitate. Trebuie să scriu. Ca de obicei, n-am pe ce; mereu mi-am propus să achiziţionez o agendă d-aia de buzunar cu pix micuţ, să am când mă apucă nevoia - de obicei în cele mai nepotrivite momente. Doar că mereu uit. Hmmm...la vârsta mea, cică e o problemă. Unii zic că-s încă tânăr. Şi mai problemă.
Cer instrumentele trebuincioase de la vecinii de banchetă şi îmi continui meditaţia. Un ecou surd de dezgust şi revoltă îmi răvăşeşte haosul interior. Mă cuprinde apatia şi dau să mă ridic, însă cad moale pe canapea, cu priviea alergînd sălbatic spre un punct fix.

Lionel Richie - Hello

Asculta mai multe audio diverse


Frumuseţea ei nu mă izbeşte din prima secundă, nu răneşte spiritul cu exuberanţa ei. Este diferită. Nu iese cu nimic în evidenţă însă fiinţa ei mă atrage, nemiloasă ca un cântec de sirenă. Este ca o floare ce mi se deschide treptat înaintea ochilor... Frumoasă, din ce în ce mai frumoasă. Divină.
Un foşnet imperceptibil şi privirea dansează pe curbele ei domoale şi perfect sculptate, pe picioarele-i lungi, unduitoare. Pieptul îi tresaltă ritmic, ca un gângurit de porumbel care-şi strigă chemarea în necunoscut. Răsuflarea îi încălzeşte obrajii îmbujoraţi şi îi agită o şuviţă şatenă de păr, pe care şi-o trece repede după ureche. Ochii căprui ard molcom în spatele unor pleoape albastru sidefiu, iar faţa-i gingaşă se sprijină neglijent pe o mână micuţă, albă ca petala de crin. Mă priveşte, iar eu mă prefac neatent, preocupat de foaia de hârtie pe care o am în faţă. Îşi trece din nou mâna prin valurile părului, şi-l dă într-o parte. O privesc pierdut.
Soarele răsare de după un nor şi ochii îi scânteiază neîmblânziţi. Ochii, mereu aceiaşi. Diferiţi, dar întotdeauna aceiaşi.
Mă reapuc de scris. Apoi iar o privesc. Doamne, cât este de frumoasă!
Doarme, sau se preface că doarme..uneori zăresc străfulgerări vernil avântîndu-se de sub gene înspre necunoscut. Mă pierd în timp, mereu cu ochii la ea, mereu căutînd-o.

Cu un urlet strident şi un opintit feroce, lumea îngheaţă în nemişcare. Se ridică tremurînd uşor, cu buzele întredeschise, ochii mari, străluctori şi trupul vibrînd ca un stol de privighetori speriate. Ştiu. Mă ridic încet şi pornesc nehotărât, cu paşi de melc, ca un condamnat spre locul osândei. Lumea şuieră ascuţit în jurul meu. Mă întorc şi o privesc din nou, apoi închid uşa ameţit, acompaniat de pleznetul mut al timpanelor şi regretul sufletului plecat.

Păşesc pe peronul spart de murdărie şi ies de sub vraja ei.

P.S.:

2 comentarii:

  1. Si eu patesc chestia asta cu diferiti tipi in metrou/tren/troleu si nu am coaie nici cat sa ii intreb cat e ceasul :))

    http://www.youtube.com/watch?v=RtcOLN6Ley4
    +
    http://www.youtube.com/watch?v=nW9Cu6GYqxo&ob=av2e

    RăspundețiȘtergere
  2. Ne-apucăm să strâmgem bani de-un implant?

    RăspundețiȘtergere