sâmbătă, 23 aprilie 2011

Teorii formatoare de idei

Iar nu pot pătrunde atmosfera de lumină şi căldură care bântuie zilele acestea pe o mare parte din planetă. Mi se pare absolut inutil. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine...cred că mi s-a lehămesit cu existenţa de Homo sapiens!

Şi totuşi: suntem în acea perioadă în care trebuie să fim mai buni, mai frumoşi, mai gustoşi, mai aproape de aproape, mai curaţi, mai parfumaţi, mai afectaţi, mai sensibiloşi, mai iubăcioşi...într-un cuvânt, mai fini ca catifeaua. Doar că eu tind mai mult spre condiţia de naş, aşa că voi scrie despre ipocrizie.
Ce este ipocrizia? O bună bucată de vreme nu am ştiut, pentru că nu m-am întânlit cu ea (nu am tendinţe de semidocţie; nu mă încurc niciodată în definiţii, pentru că întotdeauna am preferat partea practică, experimentată personal; 3 măgării de cuvinte scrise de alţii într-un catastif mă cam lasă rece). Apoi, o altă bucată de vreme nu am putut să mă hotărăsc, pentru că limitele ei păreau extrem de largi. Dar nu, nu se poate aşa ceva! Deci sunt eu prea radical...greşesc pe undeva. Să o luăm logic: ce este ipocrizia?

Pe la început de liceu, era o înjurătură a domnişoarelor mult prea graţioase, adresată gibonilor în călduri de colegi nesimţiţi şi primitivi care le pipăiau pe sub bucata de cârpă care trebuia să fie fustă. Nimeni nu ştia ce înseamnă, dar suna de porc şi leza mândria de mascul în dezvoltare. Chestiune care îndepărta pretendentul la tron (dacă mă înţelegeţi ce vreau să spun mai cu perdea, că de! E perioada!)...aşa că poate de aceea, prin anii terminali, aceată adevărată odioşenie era rezervată doar zânulelor care furau iubiţi. "Auzi, auzi, IPOCRITA! Se apleacă niţel să i se vânture ţâţele şi bou' de iubită-miu intră în roşu şi e călare pe ea! Ne-NO-RO-CI-TA IPOCRITĂ! Nu intră ea în mâili mele, că o ciufulesc de îi merg fulgii de ipocrită ce este ea!"

Wooooooooo...frână! Deci gata! Acelaşi experiment dă cu zecimale diferite la mai multe repetări! Clar, eroare umană!
Aşa că m-am apucat să-mi reevaluez...eeeeeaaaaa...ia uite de unde se inspiră drăguţul de preşedinte....nu mă credeam atât de important (şi de modest, desigur!). ANYWAY! Deci m-am apucat să-mi reevaluez propriile trăiri. După ani şi ani, mă voi întoarce, cum spune şi titlul melodiei cu acelaşi nume.

Şi m-am întors. Acuma...nu ştiu alţii cum sunt, dar pentru mine, ipocrizia reprezintă coafarea căcatului şi prezentarea lui ca pe o bijuterie de mare preţ; fardarea şi împopoţonarea unui parameci de baltă, care este apoi adorat ca un mare leu în exerciţiul funcţiunii; boul împotent cu răşini de Hopa Mitică (cum te prinde cum te f..scapă; te mai lasă 5 minute, iar te prinde, iar te scapă) altoit cu pursânge de taur comunal. Ipocrizia apare atunci când nu este nimic, dar tu vrei să pară că este.



Nu e o explicaţie chiar răzuită de pe pereţii academiei, dar cred că am ajuns la un rezultat destul de exact, din moment ce după câteva sute de ani de testat, mă proptesc inevitabil tot în el.
Uhhhhhhhhhhhhhh...apoi iar m-am speriat. Am realizat că totul musteşte de ipocrizie. Viaţa este o mare înşiruire de ipocrizii, un lanţ de convenienţe idioate, care să ne satisfacă la moral (fără prezervativ, normal; latexul micşorează plăcerea, se ştie!!). Că doar suntem civilizaţi şi evoluaţi, ce plugu' meu! (vorba lu' nea Traian, Domnul Preşedinte Al României)

Nu mă credeţi? Nu-i nimic...am experienţă la întrebări de genul "Cum se numea Mihai Viteazul şi de ce?", aşa că nu mi-e peste pământ să mă argumentez cu o situaţie inspirată din viaţa reală (orice asemănare cu o anumită persoană este pur şi simplu întâmplătoare)
Toată lumea a auzit de Robotzi, magnificul serial de animaţie care a băgat în fibrilaţie întreaga suflare autohtonă. Robotzii sunt miştoci, cool, marfă de marfă, beton armat, fency şi trendy, toate în acelaşi timp. Fără cont pe Facebook...treacă-meargă, încă mai eşti recunoscut prin cercurile de pretenari...dar dacă nu începi conversaţia cu "Ce faci Foca?", eşti bulit (ca în Locotenentul Bulit, adică)! Nu tu sonerie cu Robotzi, nu tu imn, nu tu ton de mesaj...Băi! Eşti că nu mai eşti, ce tot o dăm atâta după vişin! Nu bagi măcar un "să mi se ardă sursa!...uaaaaa....aolică, va fi spus! Marş acasă! Mâine să pui mâna să vii cu părinţii de mână la şcoală!
Şmenozeala fără Robotzi e doar o blegeală. Ei pun sâmburele în cireaşă şi îndoaie banana; cu ei, soarele străluceşte mai tare, cerul este mai senin, iarba este mai verde şi păsăricile sunt mai vioaie. Boschetarul se respectă şi bea whiskey, nu poşircă de rumeguş şi găinaţ fermentat...chiar şi câinii comunitari nu se mai împerechează prin sex, ci fac dragoste. (să-mi bag, dacă nu sună aproape identic cu descrierea oricărui Pământ al Făgăduinţei, de peste graniţe)
Robotzii rules, tată! Cam obsceni pe alocuri, uneori uşori mârlani, dar şmecheri nevoie mare. Bazaţi. E o încântare să-i asculţi. Sau doar o plăcere vinovată.
Nu prea sunt în pas cu moda, nu îmi place să dau citate din mari clasici în viaţă; de obicei sunt puţintel invizibil, dacă ar fi să mă rezum la un cuvânt; deci când am pus mâna pe tonuri de apel cu zisele Robotzilor l-am apucat pe Dzeu de picior! În sfârşit, eram recunoscut de societate! "Şi ia zi fra...vrei să auzi ce betonării am pe telefon? Hai, hai, că o să-ţi placă...nu te sfii". Şi numa' ce vine o gagică la mine: "Ooooooo...ROBOTZI! Dă s-ascult şi io! Sunt fană! Îi ştiu pe de rost! Nu ratez nimic de la ei!" Şi îmi smulge telefonul din mână, îl pune la ureche şi începe să zâmbească încântată (aş fi zis "tâmp", dar nu se pretează genul acesta de limbaj în prezenţa divelor), gângurind relicile uşurel. Apoi ajunge la o parte cu urări de bine, acoperite de bipăituri timide; imediat, săraca sclifosită se înroşeşte la faţă, îmi aruncă telefonul şi se încruntă speriată: "Aaaaaaaaaaa...păi începi cu d-astea? Hai bei, fugi d-aci că nu ascult golănii de cartier!". Eu...perplex! Vă daţi seama...nu era cu fana, cu ştiutul pe de rost...Am rămas prost în drum, să-mi trag palme! Deci CHIAR AŞA???? Las-o jos, că măcăne rău de tot!

Uuuuuuuuuussssssssssssssssssaaaaaaaaaaaaaaa...sunt calm, sunt calm...
DA, dom'le! Ipocrizia există, ne scăldăm în ea în fiecare secundă.
Ne cotonogim ca disperaţii la dădutul pe d-a moaca a celor sfinte, dar altfel, plezneşte manierismul şi politeţea în noi; gena manelistă vibrează în fiecare respiraţie a naţiunii, însă suntem un popor de culţi în cap, care rup uşile ateneului în fiecare seară; toţi ne uităm numai pe Discovery Canal, dar zapăm pe telecomandă fix când Diaconescu e gata să mai scape câte-o băşină, iar noi suntem mereu prezenţi, pentru că trebuie să fim informaţi cu privire la mondenităţile care ne populează viaţa; citim pe nerăsuflate teancuri de Cosmopolitanuri şi Felicii, pentru că doar ele sunt conforme cu atributele de eleganţă care ne caracterizează, dar chiloţărelile de sezon le ştim pe nerăsuflate, "din auzite"; fiecare-n parte este cumpătat şi nu face excese alimentare, dar spitalele gem de orătănii cu rău de stomac, după fiecare chiolhan naţional; şi preferata mea: toţi suntem anti-băsişti, dar Adoratul a fost reales...Cum asa ceva?
M-am obişnuit: Românica mea este un tărâm al contradicţiilor.

Ipocrit sunt eu, eşti tu, este oricine care îţi creează câte-o imagine pentru fiecare mediu în care intră; este oricine care nu spune lucrurilor pe nume...şi nu există nimeni care să facă aşa ceva. "Spun adevărul verde-n faţă"...dă-te băi d-aci, că iei vopseaua! Dacă aplici teoria asta nu ţii la acea persoană! Orice sentiment duce la ipocrizie...ori dacă spui "verde-n faţă", ţi se-mbrăhăne de acel cineva. Te doare-n patină, pentru că nu te oboseşti nici măcar să minţi pentru a-i proteja bruma de sentimente. Însă cu o persoană de care te leagă orice, schimbi foaia.
"Dragă, rochia asta mă face grasă?" Ce poţi să răspunzi la o întrebare cu soluţie unică??? "Nu iubita, nu e rochia de vină"? Normal că nu...eşti ipocrit, retuşezi realitatea şi o dai în bărci: "Nu iubita şi punct" Gata, orice altceva e în plus!

Societatea este ipocrită; o anumită doză de ipocrizie este acceptată, de cele mai multe ori chiar recomandată, pentru că ea stă la baza relaţiilor interumane. Ceri un nr. de telefon la care ştii din start că nu vei suna sau doar saluţi un cunoscut după ce abia i-ai pomenit originile, fumezi ca să te dai mascul feroce/femeie fatală sau bei şi râgâi din fundul maţului gros ca să pari dezinhibat, este vorba de acelaşi lucru: IPOCRIZIE!
E simplu.

Cred că ar trebui să închei cu urări, că cică aşa se face. Doar că habar n-am ce să zic...Hristos n-a înviat încă, deci asta iese din schemă. Hmmm...hai că mi-a venit:

Vă doresc un Paşte liniştit.



3 comentarii:

  1. Your blog is great你的部落格真好!!
    If you like, come back and visit mine: http://b2322858.blogspot.com/

    Thank you!!Wang Han Pin(王翰彬)
    From Taichung,Taiwan(台灣)

    RăspundețiȘtergere
  2. Paste fericit pe imasurile patriei :))

    RăspundețiȘtergere
  3. @Alexchris123: Thanks a lot. And I'll visit your blog too, for shure

    @Condeera: Clasic. :P:P:P
    Dar nu contează...Mulţumesc, asemenea.
    De fapt, tocmai asta e problema...Paştele are loc numai pe imaşurile patriei, printre bălegile mioritice. Mi se pune o pată pe creier când în propoziţie intervine şi cuvântul "naţional", cu diferitele sale variaţiuni.
    Însă, daca vrei, Paştem (sau Păştim, cum preferi) amândoi...uneori e plăcut cu un companion. >:D<

    RăspundețiȘtergere