Renunţări cotidiene

Acum câţiva ani, Maestrul Octavian Paler dădea glas propriilor mele trăiri. A spus că nu mai este disperat... deoarece disperarea este o altă formă a speranţei. A devenit indiferent, asemenea poporului din care face parte.

Astăzi, nu mai sunt disperat. Nu mai sunt nici măcar indiferent. Doar obosit. De-a lungul timpului, a trebuit să îmi creez o lume proprie pentru a supravieţui realităţii; a trebuit să mă înconjor cu ziduri de nepăsare şi tone de jemanfişişm, cu ironie şi cinism. Force field la purtător, mânca-ţi-aş, mai ceva ca în Dune! Nici măcar norocul de cioară nu mai trece prin aşa ceva! (presupun că d-aia nici nu am câştigat la LOTO)
Numai că acum, sunt dezgustat chiar şi de asta. Încerc să mă rup total de orice, să mă separ de dorinţe, gânduri sau conştiinţă. Vreau să vieţuiesc suspendat într-un neant continuu, o particulă inertă înconjurată de un haos mut. Vreau să mă ascund de mine, să fug atât de departe încât să nu mă mai găsesc.

Un internaut în convulsiile inteligenţei revoluţiona psihologia umană cu o cugetare venită din alte lumi, de la bottomul fundului de neuron:: Depăşim un obstacol doar pentru a ne lovi de altul. O, da? Hai, să mori tu...Şi apa e udă. Sau, pun pariu că p-asta n-o ştiai: focul arde. UAAAAAAAAAAAA...Lovitură, frate! Şoc! Depăşim un obstacol doar pentru a ne lovi de altul...pfuai, să-mi bag! Şi când te gândeşti că eu credeam că dacă o convin pe-o fufă să-mi bage un recital de dragoste şi dor - obstacol, ce mai vrei? - mă pune Mama Natură-n băţ (sau bine...preferabil eu pe ea) şi mă face Regele Universului!
Băi, am o rugăminte mică...când ţi-o cloci mintea, dă-mi şi mie nişte pui - da' nu d-aia prematuri, că tre' să-i ţin la incubator şi cu maternităţile de la noi...eu nu mă risc, pe cuvânt!!

Huuuuuuuuuuu
E clar, că nu mai e de trai p-aci. Cu atâţia geniuşi pe milimetru pătrat, ce nevoie mai are lumea de mine? Tre' să mă izolez cumva, că mă duc cu căpuţul de teleleu, pe câmpiile patriei. Ori îmi trag cămaşă cu măneci lungi şi cameră cu pereţi antifonaţi, ori...BINGO!!! Mă duc la băştinaşi în Amazonia, că specialiştii cică au descoperit in trib care nu a avut contacte cu "civilizaţia". Rustic, tată...întoarcere la Mama Natură (E un semn, să-mi pice antena de bulgari, de nu! Cum o dau, cum o întorc, tot în Mama Natură mă proptesc...). Îmi fac casă în copac ca Tarzan, mânânc banane, beau lapte de ce-oi găsi p-acolo, mă joc bambilici cu nucile de cocos, mă dau pe liane, ascult păsăretul pe ram...d-astea. Aer curat, linişte şi voie bună.

Nu are rost altceva. Totul este o mare şi minunată deşertăciune. Viaţa, în ansamblul ei, este o imensă bulă de săpun, un zer searbăd pe punctul de a fermenta. Intră omu' în ecuaţie...pac-pac reacţia chimică cu eliberare de alcool etilic şi apă.Şi te mai întrebi de ce suntem alcoolici! Păi uite d-aia!!
Viaţa este o nebunie fără nici un rost, un porcoi de inutilităţi. Îţi petreci timpul sperînd în la cai verzi pe pereţi, muncindu-ţi mintea cu planuri de viitor, luptînd să depăşeşti obstacole (ăl de mai sus ştie!) şi pentru ce? Toate vin şi trec, iar cele ce rămân se dizolvă în prezent.
Fiinţa umană este o sumă de dorinţe niciodată satisfăcute pe de-a întregul.

Numai ieri ce vorbeam cu cineva referitor la dezastrul care ne bântuie existenţa. "Lasă, că face Dumnezeu un miracol şi se va schimba totul, ai să vezi. Trebuie doar să crezi.". HAAAA??? M-am spălat în urechi dimineaţă, dar dacă e nevoie o mai fac odată... Stai puţin; mai exact, cum face Dumnezeu miracolul? Dă din pleoapă şi creşte Norvegia în cele mai bune momente ale ei pe aici-şa pe la tribălime? Sau o ia la nivel mai individual...dacă eşti cuminte îţi trimite un înger care să te ia la şuturi până te trimite într-o ţară mai trăibilă. Ce, Dumnezeu e Moş Crăciun??!

Şi chiar dacă ar fi...neamul ăsta e mai degrabă zălud, decât înţelept. Avem o imensitate de purtări alese şi calităţi, dar toate-s pe negativ. Ca la developat! Realitatea noastră e pe invers, suntem o oglindă de civilizaţie, unde totul este întors pe dos.

Da, dar suntem credincioşi. Aha, da. Da, da, da! Ridicaţi mâinile-n aer şi strigaţi în cor: PANTELIMON!!!!
România este ţara unde mergi la biserică că aşa ai pomenit de la moşi strămoşi, că aşa e bine. România e ţara unde te închini când treci pe lângă vreun lăcaş de cult, ca să-ţi dea ăla mulţi bani când îţi plombează măselele găunoase. România e ţara unde nu se ştie cine papucii mă-sii a scris Biblia. România e ţara unde de Crăciun bagi la maţ porc şi de Paşte miei - apoi dregi cu ceva băuturică...câteva damigene. România e ţara unde-ţi freci chiloţii de moaşte, să te umpli de sfinţenie! Aici te duci la biserică şi te smardoieşti parte-n parte cu baba de alături, care să apuce primul aghiasma cea dătătoare de noroc şi bunăstare. Aici s-a inventat Maneaua Credinţei, când eşti chemat la rugăciune pe ritmuri de cicalaca de către popii cocoţaţi în Masserati. La noi sfinţeşti bolizi ca să nu mai dai cu ei în gard şi tapetezi parbrizul de crucioace, ca să-l iei copilot pe...nu, nu, nu....nu pe Ponta...ci pe însuşi Atotputernicul! La noi, Maica Domnului îţi zâmbeşte pe sistem Gioconda (adică enigmatc) cu ochi beculitori dintr-o ramă cu sclipici şi brizbrizuri colorate. Noi avem sicrie cu etaj şi aer conditionat, morminte cu termopan şi cavouri cu televizor 3D. România e ţara unde mergi la mort burduşit cu plăşi de rafie, că să cari pomană şi acasă. La noi te fotografiezi cu răposatul, ca să o amintire plăcută. Primarii sunt imortalizaţi în biserici, alături de sfinţi - zici că imediat ce se încheie photoshootingul merg pe colţ la nea' Stelică, să bage o bere împreună, aşa...de inimă albastră.

România este credincioasă, iar eu odat[ cu ea. Absolut. Nu încape îndoială - pei dacă mânâncă ca vaca toate soioşeniile de la fast-food şi s-a făcut cât o scroafă gestantă, ce să mai încapă?! Haaaaaaaaaa???? Nici măcar îndoiala - ÎNDOIALA!! nu mai e suplă în ţara asta!

Hai că mă duc să pup nişte cruci sfinte, că nu vreau să mă doboare miracolul când s-o năpusti ca un tsunami peste capul nostru - recte, al meu.

Conglomerat de răbdări prăjite

Intru şi un val de ameţeală crudă mi se prăvăleşte în moalele capului.
În minte îmi vin imaginile cu japonezii care stăteau la coadă să ia apă...un rând liniştit, ordonat parcă cu o riglă, demn, solemn. Nimeni nu vorbeşte mai mult decât este necesar, numeni nu urlă, nimeni nu se înghionteşte, nimeni nu înjură...şi credeţi-mă, au şi ei un repertoriu de obscenităţi, de-ţi lasă gura apă! Dar nu, frate! Într-o situaţie de viaţă şi de moarte, te scalzi în calm. Te ungi cu el pe organism ca şi cu o loţiune de firmă, pe sistem Liiceanu. Îl laşi să te pătrundă (pe calm adică, nu pe Liiceanu...câh, câh, câh) prin porii pielii, să-ţi anestezieze creierii.
Îi priveşti pe ei, sau o piatră cum creşte...nici o diferenţă.

Un vuiet ascuţit îmi sparge creierul, îmi străpunge fără milă himenul neuronului. Sânge, dovada supremă - băi, să-mi bag, nu ştiam că-s aşa neîntinat. Da gata...acu' sunt mai spart ca o sticlă dată de pereţi. M-am rezolvat, am scăpat şi de grija asta.
Nebunie turbată, disperare dementă. Vrei să schiţezi definiţia balamucului în metastază? Vino aici, frate, că te saturi! Unu' cere, altu vrea, ăla din spate te trage de mânecă, hărmălaie, muzică, ţipete, îmbrânceli. Miros stătut de sudoare, căldură năucitoare, feţe roşii cu ochi rătăciţi, drogaţi, turbaţi, hămesiţi...fum, miros de ars, iar înghionteli, alte ţipete, vene pulsînde....AAAAAAAAA!!!! Bear Grylls mănâncă căcat de urs...da, băi, da' e în sălbăticie! SINGUR!!! Se aşează p vine, îl admiră, îşi adună curajul; mai priveşte o dată, înghite în sec şi gustă. Hai, aci să te văd! Pac-pac-buf, ia de înghite, nemestecat şi cald, încă. Păi cum, nu îl laşi puţin la maturat, să se frăgezească? Nuuuu...ia de bagă, băăăăăăă, că nu stă nimeni după tine!! Hai, mişcă hoitu', că-s şi alţii la rând!!
Aici te baţi pentru o îmbucătură ca la campionat de MMA, trebuie să fii în stare să plachezi adversarii, să le scoţi dinţii, să-i calci în picioare, să-i incapacitezi. Dar nu crapă nimeni, băga-mi-aş!! Nu pricep care e faza...stau la colţ cu ficaţii praştie; îmi vine să vomit şi capul îmi pulsează dureros.

Nu, nu există aşa ceva! Unde dracu am nimerit?? Unde e uşa?? Încăperea mi se clatină pe retină (cred că s-a-mbătat, nenorocita), tremur şi nu mă pot aduna. Picioarele mi s-au ofilit ca nişte gladiole în arşiţa soarelui. Le iau în mâini, le mut, le forţez să se mişte, mă rog de ele...nici o şansă. Rigor mortis. Sunt atât de înlemnit, că restul cuierelor mă bat pe umăr, nedumerite: Psssst!! Frate, cum reuşeşti? Eu mă mai mişc, că îmi amorţesc ciolanele de la atâta stat...tu eşti stană de vreo oră. Ai făcut vreun curs de specializare, ceva? Dai meditaţii, că eu mă-nscriu! N-am mălai, da' ne-nţelegem noi la preţ..te duc să te lubrifieze nişte bunoace, de-ţi merg fulgii!!


Nu ştiu cât am stat la colţul meu, singurul loc de pe planetă unde mă simţeam în siguranţă. Stânga - perete, dreapta - perete. Boooooooooonnnn. Să le luam pe rând: când eram mic, am citit într-o revistă de experţi că dacă vrei să reuşeşti ceva, mai întâi trebuie să vizualizezi succesul cu ochii minţii. Zis şi făcut: Mă ridic de pe jos, îmi iau alura de div şi purced spre tejghea, în mers legănat şi cântece angelice: AAAAA-leluia-aleluia-aleluia-aleluia- alleeeeeeluiaaaaaaaaaaaaa. O lumină nefirească îmi luminează (păi ce altceva) calea, cohortele de fomangii se dau în lături, uluiţi. Sunt un guru printre scaieţi. Mâini flămânde se întind spre mine, dar le resping distrat. Comand cu glas molcom, sunt servit instantaneu, plutesc spre măscioara mea retrasă, mă aşez, şi...un ghiorăit profund şi înfundat mă scoală la realitate. NUUUUU!!!! Sunt lungit pe ungherul meu, în el, peste el şi nici măcar nu am orgasm; sunt deshidratat, lehămisit, vlăguit (am şi terminat? ciudat...nu mă simt), cu ochii bulbucaţi şi limba atârnîndu-mi flască, pe un umăr. BĂĂĂĂĂ!!! MĂ DESTRAM DE FOAME, LA DRACU'!! CE PAPUCI FACEŢI P-ACI?? CALL 911, CALL 911!!

Izbăvire...
Cineva îmi aude urletul interior şi se îndreaptă către mine. Un înger, un fulger, un superstar (vorba cântecului), pe cuvânt de cercetaş! Deci UAAAAAAAAAAA..privesc fascinat, cu gura căscată şi scuipat în bărbie. Era ceva de mare fel, ce mai! Zvârlugă mlădioasă cu mers unduitor, drăguţică foc, cu părul în vânt şi ochi strălucitori...fix ca un anime de pe cartoon network. Cred că dacă mă mai chioram niţel îi vedeam şi aureola...A! Era aparatul de marcat (în puii mei, nu ştiu cum îi zice pe numele lui de obiect fizic). No, şi mă-ntreabă fata ceva, bălmăjesc altceva, plătesc şi pleacă. Mă uit sfârşit la bon, o pată de hârtie neclară şi mototolită, într-un univers multicolor, haotic. Băi...sper să aibă gust bun. Celuloza nu prea e digerabilă, da' acu' cred că reinventez chimia şi tot o răzbesc eu, cumva. Când mă pregătesc de treabă, aud un urlet în lateral, ca un bucium la stână: ĂĂĂĂ!!! ĂĂĂĂĂĂĂ!!! Copilu', ai uitat unde ai comandat??!!
Primesc tava, apoi încep să înfulec din mers.

Am fost la McDonald's, cel mai fast-food civilizator de pe planetă.
Prima dată neasistat, după...ăăă...vreo 15 ani, cred.

10 lucruri de învăţat de la japonezi

...Acesta a fost titlul unui e-mail primit recent de la nişte prieteni care sunt în legături foarte strânse cu Ţara Soarelui-Răsare.
Părerea mea?
Admirabil. Frumos, în teorie. Dar total greşit; inaplicabil pentru manelărimea autohtonă. Românul nu va învăţa niciodată nimic, pentru că nu poţi învăţa un vierme cum să fie leu.
Observi, aprobi din cap, identifici obiectivele pe care ar trebui să le atingi, dar atât. Eşecul, mlaştina morală este înscrisă în mentalitatea de grup.
Şi totuşi, ce am avea de învăţat? Enorm de mult, tone de civilizaţie. În urma unei priviri de ansamblu, grosiere, top ten-ul ar sta cam în felul următor:

1. Calmul
Cu 3 luni şi ceva în urmă, poporul nipon a fost lovit o catastrofa inimaginabilă pentru mioritici. Fotografiile surprinse la locul dezastrului încă mă înfioară..însă în tot acest timp, nu am văzut nici o imagine cu oameni care-şi băteau piepturile cuprinşi de sălbăticia disperării. Durerea în sine a fost elevată, profundă prin liniştea ei.
2. Demnitatea
În timp ce la noi gloata se omora pentru o pungă cu 2 peşti stricaţi, niponii formau cozi disciplinate la apa şi alimente, chiar şi în cazul unei situaţii limită. Nu există gesturi dure, pentru că toţi se confruntă cu aceleaşi probleme ca şi tine. Hmm...ciudat! Nu o dau în bărci cu valoarile creştine, preamărirea aproapelui şi credincioşia fără seamăn în Divinitate. Ce proşti! Păgâni!! Păi la noi, frate, e treaba aia cea mai adevărată pentru care să merită să-ţi rupi capul!
3. Seriozitatea
În timpul cutremurului, "zgârie norii" s-au legănat, dar nu au cedat. O şosea distrusă de extorsiunea degajamentului a fost reconstrită complet, în numai 3 zile. Plajele devastate de tsunami au fost refăcute. În numai 3 luni, urmele dezastrului au şterse aproape complet.

4. Cumpătarea
Într-o lipsă acută a orice, oamenii au cumpărat doar cât au avut nevoie. În faţa pericolului toţi suntem egali în drepturi, cu toţii avem aceleaşi nevoi.
5. Ordinea
Pe tot timpul situaţiei de criză, autorităţile nu au înregistrat nici măcar un singur jaf.
6. Sacrificiul
400 de muncitori au rămas să pompeze apă de mare în reactoarele nucleare. Obligaţi sau nu, ei au acceptat să primească o moarte lentă şi chinuitoare pentru a-şi proteja semenii.
7. Înţelegerea
Aeroporturile au personal specializat care se ocupă cu căutarea pasagerilor care nu s-au îmbarcat în avionul pentru care şi-au luat bilet.
Datorită crizei prin care trece întreaga ţară şi din solidaritate pentru conaţionali, patronii restaurantelor au redus preţurile.
Yamaguchi-gumi, Sumiyoshi-kai şi Inagawa-ka, ramuri ale Yakuza, au organizat centre de primire pentru sinistraţi şi au strâns zeci de tone de ajutoare, în lumea întreagă. "În vremuri de criză, nu sunt Yakuza, civili sau străini. Sunt doar fiinţe umane şi trebuie să ne ajutăm unii pe alţii", a declarat unul dintre liderii clanului Sumiyoshi-kai.
8. Instruire
Bătrânii şi copiii, toată lumea ştie exact ce să facă în caz de urgenţă. Şi au facut doar ce a trebuit. Nimic mai mult, nimic mai puţin.
9. Conştiinţa
Şe ştie că pentru a economisi energie, administraţia a decis oprirea curentului electric pentru un anumit timp. Dacă oamenii erau surprinşi în magazine de o pană de curent, ei puneau marfa în rafturi şi aşteptau în linişterepornirea caselor de marcat.
Obiectele pierdute şi apoi găsite de altcineva sunt inapoiate proprietarului, Nu există ideologia "ce-am găsit, al meu să fie", pentru că acest lucru echivalează cu furtul..iar cine fură e un om slab, incapabil să-şi procure ceea ce are nevoie.
Japonezul nu se înjoseşte să facă asta. Nu este inferior nimănui, nu dă dovadă de slăbiciune.
10. Reţinere
Niciodată media nu a transmis informaţii senzaţionale, alarmiste, panicante. Frica întunecă judecata, îndeamnă la acţiuni pripite, impulsive.