Curcubeul are trebui să fie portocaliu; cerul ar trebui să fie portocaliu, iarba ar trebui să fie portocalie, oameni ar trebui să fie portocalii - mă rog, nu numai pe dinauntru. Portocaliul este culoarea supremă. Doar ea ne ridică la Cer, ne apropie de lumea tremurîndă a conducătorilor iubiţi, ne îmbrăţişează ca o mamă iubitoare; la şcoli, pe biserici, pe panouri, pe drapel, pe bănci în parc, culoarea asta îţi sparge virginitatea retinei cu o voluptate demnă de cei mai bărbaţi iluştri ai poporului, pe care îi reprezintă.
Însă, eu mai decât un singur dor în liniştea ogrăzii şi profit de context pentru a mi-l enunţa: aş vrea, foarte, foarte mult mi-ar plăcea, dacă s-ar putea să se vopsească şi toate budele (publice sau mai puţin publice) în portocaliu. Aşa, ori de câte ori mă plimb de chiaun prin colbul naţional şi mă apucă cheful de votare, să nu-l mai ţin în mine la dospit, fix ca un dobitoc de geniu, ci să-l depun (ceremonios) acolo unde trebuie. Cu surle şi trâmbiţe, vreau şi eu să-mi exercit dreptul de cetăţean atunci când simt că mă ia din călcâie; vreau să îmi exprim preţuirea pentru clasa conducătoare de mai multe ori pe zi, nu doar o dată la 4 ani. Vreau să particip activ la construirea viitorului luminos al acestei ţări, vreau să ctitoresc baza materială pentru generaţiile care vor pleca peste hotare, într-un orizont de timp nu foarte îndepărtat. Cer prea mult de la viaţă?
Megacutremur...cel mai mare din istoria modernă a insulelor nipone. Se ştie despre asta, jurnalele au urlat continuu despre subiect. Alertă de tsunami. Şi despre asta se ştie, imaginile cu ambarcatiuni, automobile si case cărate de apă au făcut istorie. Nuke alert. Reactorul 1 ale centralei de la Fukushima a explodat, reactorul nr. 3 nu se poate răci. Unii specialişti spun că se topeşte, autorităţile îndeamnă la calm.
Cronica unui dezastru, în direct pe toate televiziunile planetei. Ce se mai poate spune despre un subiect care a fost întors în cruciş şi-n curmeziş, apoi dezbătut şi-n dungă de specialişti, profesionişti, mega-cunoscători sau simpli neica-nimeni, băgători în seamă de mare geniu şi avânt intelectual? Adică, s-a ajuns atât de departe încât 'Nea Deştepţii chiar şi-au muncit creierii şi cu ce s-ar întâmpla pe la noi, dacă am trece prin aceiaşi situaţie. Mama Ta, Doamne...şi dă-i şi luptă şi discută pe scheme şi schiţe...WOOOOOOOO!!! Bă, văi sunteţi întregi cu capul? Ce dracu' să se întâmple? Numai dacă ni se clatină puţin plaiul mioritic, Românica se buleşte grav (definitiv, dacă s-ar întâmpla cum sper eu...numa' că nu-s aşa norocos să experimentez asemenea plăceri extazice în viaţa asta sau în oricare alta, câte oi mai avea şi eu) şi voi vă mai faceţi griji de cutremure serioase? Păi la naibă, se face epurare etnică p-aci! Ne rezolvăm în câteva minute toţi, de ţi-e mai mare dragul!
Deci. Ce ar mai fi de spus? Păi nu mare lucru...dar mie mi se pare extraordinar de interesantă atitudinea oamenilor obisnuiţi în faţa naturii dezlănţuite.
Totul se clatină în jur, japonezul îşi continuă cumpărăturile, stă calm...sau mai sprijină diverse rafturi de la vreun magazin sau computere de pe birou, ca să nu le adune de pe jos câteva minute mai incolo. Ce altceva să facă? A-ţi păstra gândirea limpede în situaţii de criză, este o virtute. Curajul nu înseamnă anularea fricii, ci cucerirea ei.
“Să nu mă tem. Frica este ucigaşul mintii. Frica este moartea măruntă, purtătoare a desfiinţării totale. Îmi voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă prin mine, peste mine. Iar după ce va fi trecut, voi întoarce ochiul interior şi voi privi în urma sa. Pe unde frica a trecut, nu a mai ramas nimic. Doar eu…” Acesta este japonezul. Pentru el, totul este un ritual...chiar si pregătirea în cazul seismelor (aprox 1000/an, ceea ce inseamnă cam 3/zi...aproape că îţi potriveşti ceasul după ele). Japonezul trăieşte cu onoare, moare cu zâmbetul pe buze. Luptă pentru viaţa sa, însă este gata să accepte orice finalitate îi rezervă karma sa.
--------------------------
„A fost îngrozitor, parcă nu se mai termina. Am crezut că vine sfârşitul lumii. Am ieşit în fugă afară”, a declarat Daniela Uchiyama, o româncă stabilită de 12 ani în Japonia.
Şi dacă nu spunea că-i româncă, pariam cu capul că entitatea asta e vlăstar mioritic. Atâta ţăţism idiot nu mai poate exista nicăieri pe planetă, cu excepţia coclaurilor noastre. În Japonia, Guatemala, Cambogia, Sahara, Smârcurile Cenuşii sau grotele afgane, românul iese în evidenţă ca o cioară între porumbei (aveam si alte comparaţii mai...parfumate, dar cred că aţi prin ideea). Degeaba schimbi decorul, dacă actorul e cel puţin viciat...Băi, deci ăştia sunt atât de obsedaţi că şi-n Rai dacă ar fi şi s-ar clătina niţel podeaua, ar începe să orăcăie că vine Sfârşitul! Apocalipsa e o obsesie pur autohtonă. Numa' conaţionalul plin de superstiţii rudimentare poate fi chinuit de idei din astea maladive. "Aoleu, muică, sfârşitu' lu lume! Tulai doamne, să termină Pământu'!!". AŞA, ŞI??? Am înţeles asta. ŞI???? Treci peste, în puii mei, că oricum nu poţi schimba nimic. E sau nu e, accepţi şi gata! Clar, neamul ăsta are probleme grave. Serios...Eu nu ţin minte să fi văzut aşa ceva nici la triburile din junglă, d-apoi la o naţie cu pretenţii de neam ales. Şi se mai constată şi prin alte părţi câte-o tornadă, inundaţie sau uragan, extorsiuni din astea nasoale, care pe noi ne aruncă cu zgaibarecele-n sus şi ne face să bâlbâim rugăciuni pentru sfinţii din toate religiile planetei, în timp ce ne închinăm la lumânări aprinse. În 12 ani de trai civilizat, mă gândeam că s-a mai dat şi specimena pe brazdă...dar de unde? Gena picioarelor de plai nu dispare cu una, cu două! Oriunde ar fi, tanti Leana se pune în mijlocul uliţei cu poalele-n cap, şi începe să se screamă năduşit că vine sfârşitu', fix cum scrie la carte.
Uneori (din ce in ce mai des, în ultima vreme), mi-e scârbă de neamul ăsta.
P.S.: "Am crezut că vine sfârşitul lumii". Nu mai spune! Să-ţi moară Pierre Cardin-ul din dulap?! Şi cam câte sfârşituri ai văzut până acum, de ştii tu ce şi când să crezi?
Acum aproape 400 de ani, René Descartes afirma franc: "Cuget, deci exist”; nu "Simt, deci exist”...CUGET. Cu puţin timp în urmă, o ostalgică de geniu spunea că Universul s-a născut din tupeu. Tupeu şi nu sentiment; tupeul este logic, este raţional.
Sentimentele pure sunt ademenitoare, dar mincinoase. Îţi întunecă raţiunea, te face să gândeşti strâmb, găunos. Mintea atinsă de sentimente devine o entitate bolnavă, ceva nedefinit care funcţionează în parametri nebuneşti. Lumea este iraţională, însă doar raţiunea pură te ajută să supravieţuieşti. Într-o lume ilogică, singura logică este şansa. Şansa este logică, pentru că nu discriminează. Sentimentele o fac...ohohooooooo...atâta timp cât simţi, creezi deosebiri, te înconjori cu principii segregaţioniste, bazate pe aparenţe; bazate pe un singur lucru: îmi place, nu-mi place. Se spune că prima impresie contează...de ce? "Iubesc”...nu mai spune! Profiţi de nişte oportunităţi, pe care, ca persoană solitară, nu le-ai putea avea. Speranţa, entuziasmul, sunt cele mai sigure căi spre dezamăgire, pentru că sunt contra naturii; "Ce faci? Sper”...însă lumea înconjurătoare este un sistem entropic bazat pe acţiune. Acţiunea consumă energie, care în timp ajunge la 0 şi procesul se termină. Legile fizicii nu permit existenţa perpetuumulu mobile, pentru că nu există eternitate. Nu există naştere fără moarte. Veşnicia este doar un convenient social. Entuziasmul este o părere, o himeră. "Uau...ce frumos! A răsărit soarele...să ne bucurăm. O să fie o zi minunată!! O, my jumping Jesus, ce splendoare va fi! A răsărit soarele!!” Băi, eşti idiot?? Soarele răsare de câteva miliarde de ani şi...ghici ce?? Va mai continua să facă asta, încă câteva miliarde de ani de acum încolo! Ce poate fi atât de frumos într-un simplu proces natural?? A răsărit soarele...iar eu am văzut o turmă de oi pe tăpşan. Şi, ce-i cu asta??
Dar nu, dom’le...cică gândirea pozitivă te ajută. Abordarea afectivă, contactul cu lumea exterioară prin stroboscopul sufletului, doar te mint. Sentimentele pot fi manipulate. Sentimentele distrug rasa umană. Din cauza lor s-au pornit războaie, sau comis atrocităţi inimaginabile. Sentimentele sunt o caracteristică a societăţilor inferioare şi primitive. Ele creează doar haos, strică ordinea universală. Lumea spartană a rămas întipărită adânc în istorie, pentru că era logică, şi nu emotivă. Sentimentul te chinuie, rana nu se vindecă niciodată. Sentimentul îţi schimbă viaţa pentru totdeauna, naşte cicatrici care într-un final, ajung să te definească. Sentimentul te ameţeşte cu căldura lui, te moleşeşte. Frigul raţiunii te căleşte.
Raţiunea este lucidă şi clară, eficientă. Rece. Egoistă, pentru că viaţa este egoistă. Ce este egoismul? O preocupare pentru satisfacerea nevoilor proprii. Ce este altruismul? Acţiunea dezinteresată în favoarea altora...pentru satisfacerea eului personal. Logic. Gândirea nu lasă loc de ambiguităţi, de porniri sensibile, de impresii.
Civilizaţia este bazată pe precepte morale, omul este este imoral. Omul civilizat este o imagine, o mască de carnaval. Omul are la bază autoconservarea, care apoi este îmbrăcată în sentiment. Omul este eminamente egoist, instinctiv. La nivel celular este logic şi asta se vede în fiecare alegere pe care o face. Întotdeauna, chiar şi în iubire. Mai ales în iubire...puritatea omniprezentă, a toate cuprinzătoare. Iubirea e de bon ton, e un act social; o caracteristică morală importantă în civilizaţie; o fătărnicie, de cele mai multe ori învăluită în snobism. Niciodată nu vei iubi pe cineva inferior ţie, pentru că ai contrazice legile universului...iar omul este prea nesemnificativ pentru a putea realiza asta. Superiorul îţi garantează un fond genetic bun, care satisface condiţia primordială a perpetuării speciei. Un organism defect este sortit pierii întotdeauna. infiferent de cât de academici şi cizelaţi am vrea să fim. Iubirea, forţa motrice a sistemelor interumane actuale este o vorbă goală mestecată intens, doar pentru atingerea unui extaz auditiv.
Şi totuşi, omul este o fiinţă duală: raţiune şi simţire. Raţiunea pură este o utopie, tocmai datorită sufletului. Unicul lucru care ne trage în jos, singurul care nu poate şi înăbuşit. Îl poţi ignova o vreme, nu pentru totdeauna. O singură imagine, un parfum, o privire, o atingere îl pot aprinde...îţi pot întuneca judecata. În faţa sufletului nu eşti niciodată imun, pierzi din start. Emoţia te cuprinde ca o flamă, te distruge, iar logica nu poate opri asta. Distruge speranţa, temperează pasiunea, dar niciodatp nu o retează de la rădăcină. Sentimentul pur este o utopie, datorită raţiunii. Viaţa la extreme nu este posibilă.
Raţiune şi simţire...două concepte care delimitează tragismul existenţei umane. Două principii care care nu pot coexista în echilibru perfect, niciodată.
