Aşa se proceda în Era Comunistă. Oare legea de urmărire a telefoanelor (şi nu numai) de către "Băieţii cu ochi albaştri" să ne împingă spre aceleaşi lucruri?
P.S.: Nu-i aşa că am avut nişte actori geniali? Împleteau perfect satira politică, umorul şi arta...Mi se va frânge inima de ţara asta, când generaţia marilor artişti se va stinge cu totul - pentru că, nu-i aşa, până la urmă sunt şi ei oameni. Oare ce se va întâmpla când valoarea va deveni doar o amintire prăfuită, la fel ca ceasul de buzunar al bunicului, care zace ruginit prin pod? Ne facem catrafusele şi ne integrăm din nou în absulut (sau în orice ne-o lăsa să facem chestia asta), lăsînd aceste meleaguri unora care chiar le merită???
Motto: “Tradiţiile sunt nişte soluţii la care am uitat problemele” [Legile lui Murphy] Voi scrie despre un subiect pe care l-am mai abordat în trecut; ceva ce se află printre noi şi mă sufocă cu lăcomie, ceva ce creşte văzînd cu ochii şi îşi ridică fustele multicolore cu nesaţ, descoperindu-şi lenjeria zdrenţuită şi jegoasă: COANA IPOCRIZIE. Deşi nu vreau, nu ştiu ce cârlig am de mă agăţ mereu de ea, mă lovesc de ea la fiecare pas. În piaţă, pe stradă, la şcoală...de fapt, cam peste tot pe unde cetăţeanul modern îşi desfăşoară activitatea. De obicei o ignor cu desăvârşire, dar mai refulez şi eu din când în când, că de! Sunt şi eu doar un amărât de om. Ce mă zgârie cel mai mult pe organ (ăla gânditor...hehehe) sunt urările făcute aiurea...doar pentru că aşa se face. Ştiu deja că trăim într-un rahat de societate, în care latura umană este spânzurată în piaţa centrală şi formalitatea (deontologic, tradiţia) stă încoronată pe jilţ de aur, dar totuşi! Cel mai mult urăsc felicitările alea gen ”Casă de piatră”, “La Mulţi Ani”, “Paşte fericit”, “Crăciun fericit” aruncate aşa în silă…ca să fim şi noi în rândul lumii. Aşa cere datina strămoşească, deci îţi urez tradiţionalul “Blablabla”.
De fapt, aici sunt 2 categorii de oameni: idioţii care vor să fie în rând cu turma (dar habar nu au pe ce lume se află) şi aruncă aşa, în silă (scârbă, lehamite) câte o blagosloveală (care cuprind să subcategoria şmecherilor – ăştia au auzit şi ei săracii că la modă ar fi trăzneala, aşa că tot ce fac este trăznit; chiar şi obiceiul de vorbit vorbe, sau suflatul mucozităţilor este transformat în ceva “cool” sau “trendy” ). Şi altii, care aplică acelaşi şablon de urări, dar îl îmbogăţesc şi cu sentimente. Nu sunt doar litere goale şi atât…o zgârietură neagră pe un carton lucios, sau doar nişte cuvinte scoase pe gură. Cred că par absurd; mai ales că AŞA SE FACE!!! Chestia este însă că nu mă consider eu vreun reformator al unor obiceiuri împământenite de sute, poate chiar mii de ani şi nici nu le resping. Vreau doar ca să fie făcute cu suflet, nu doar aşa de mântuială, în doru’ lelii. “Să vedem ce fac azi…piaţa…bag o pipă şi o bericică la crâşmă…o înjur pe vaca aia că iar a bătut parul pe propritatea mea…trag un la mulţi ani lu’ ăla/aia ca să mă cintească…” Poate nu se întâmplă chiar aşa (mai ales că mulţi ţărani la creier ţin coada sus, pentru că îs emancipaţi), dar atitudinea asta este. Ceva pleoştit şi blegit, fără pic de iniţiativă şi de vână.
Sunt eu prea aspru (Na, na! Shame on me, shame on me!)…dar nu ştiu de ce, când am mintea clară (obicei pe care încerc să îl prestez cât mai rar posibil) simt bagajul de emoţii din cuvinte, sau chiar din litere (felicitări, sms, mesaje pe mess). Şi de obicei, reuşesc să privesc dincolo de cuvinte…doar ca să văd uneori un perete dărăpănat şi fad, lipsit de orice emoţie.
Ne ducem clar de râpă, măi oamenilor! Şi când asta se termină, pornim la vale pe alta, apoi pe alta….şi tot aşa. P.S.:Am renunţat la literele acele bolduite ;ş colorate ciudat. Aşa că am încercat altceva. Ştiu că ai înşirat o căpiţă de culori, dar eu, dintre toate, am ales verdele (este culoarea renaşterii, a pozitivismului şi speranţei, care te calmează şi te destrsează) şi puţin galben (care cică stimulează iniţiativa şi gândirea pozitivă)…Iar asta este exact ceea ce îşi doresc eu ţie. Regăseşte-ţi visele apoi strânge puterea de a le urma, de a fi fericită, de a avea încredere în Iubire. Şi iartă-mă pentru ironia mea, care uneori mai plonjează peste catâr, mai sare din limitele normale. Acum ar trebui să urmeze partea de “La Mulţi Ani”…dar degeaba îi ai, dacă eşti amărâtă. Aşa că…găseşte doar drumul spre fericire. Cu cât mai repede, cu atât mai bine!
P.S.2:Ceea ce am scris mai sus, nu vreau să fie perceput doar ca nişte cuvinte frumoase, cu care să sar din schemă. Astea-s doar vorbe goale, indiferent de forma lor…sper doar să le simţi. Oricum, calitatea unei urături o stabileşte adresantul, nu autorul. UPDATE: Te fugăr rău de tot dacă nu îţi reintri în parametrii normali! Crede-mă pe cuvânt!
În ultima vreme, eu cred că sigur am devenit homofob; nu mai spun că nu mai am capacitatea de a înţelege lumea în care (din păcate, sau din fericire?) mă învârt şi eu, dar nu mai pot pricepe nici măcar Amorul (acum bătucesc din pleoape; bleah!!!) ăla experimentat din gros, de către toate....fătucile de colţul uliţei - nu este prea dur, nu??
Acum ceva ani, m-a mâncat şi pe mine ca pe maimuţe şi mi-am făcut un c.v. din ăsta virtual; doar că nu m-a dus capul să îmi setez căcaturile adiacente ce mi le mai cereau ei, şi acum primesc pe mail şi ceva despre un forum, pe care cică se discută teme capitale. De obicei mă amuză...poate de aceea nu m-am mai chinuit să aflu cum pot opri primirea unor asemenea prostioare. Dar azi am citit (măcar am încercat, pe diagonală cel puţin) ceva care m-a lăsat pastă! Pilaf interzis! Am rămas strâmb în cap (cum spunea, acum câteva ere glaciare, un coleg din liceu). Şi mă tot întreb: cum mama mă-sii poate încape atâtă tâmpenie în capul unora? Au luat cursuri speciale (ceva masterate sau chiar doctorate în domeniu), sau şi-au bătut joc ursitoarele de ei şi i-au cadorisit fără număr, fără număr, fără număr, cu tone de calităţi rele???
Se făcea că o sărăcuţă fecioară castă, mândră şi suavă ca o garofiţă, se dădea de ceasul morţii să afle ”cum te descurci cu un prost, pe care-l mai şi iubeşti”; cum îl faci să privească dincolo de iluziile lui idioate, cum faci să te urmeze pe tine, inteligeata lumii şi genia universului?? ”credeţi că inteligentele trebuie să fie la acelaşi nivel cu bivolul de alături, ca să meargă relaţia??”A! Şi începea cu: ”aş vrea să discut cu persoane care au trecut prin asta”. Mai era vreo pagină de litere, dar atât m-au ţinut nervii să citesc. Pentru că simţeam cum mi se cutremură neuronul (care, fiing singur, cred că tre’ să am mare grijă de el) şi parcă ar fi vrut să îşi ia câmpii; intuiam cum mi se scorojeşte scoarţa de pe creier (or fi vrut să apară mai multe circumvoluţiuni, pe principiul apariţiei munţilor de încreţire? Poate mi se transmitea şi mie deşteptăciunea diveniei ăsteia, şi eu ca boul am respins transferul! OF!). În fine...ideea e că nu am mai putut lectura această operă de căpătâi a umanităţii, această revărsare de sentimente fragede şi pure. Of of, măi măi....
Pentru început, am şi eu ceva nelămuriri: cine basca mea a investit-o pe specimena asta cu atâta înţelepciune??? De unde ştie că ea e aia cu mega-isteţime şi restul îs o şlehtă de incapabili, pe care îi gratulează cu stălucirea prezenţei ei? Dacă e să mă gândesc la ceva ce am învăţat când eram mic (”Lauda de sine nu miroase-a bine”), încep că cred că domniţa respectivă nu e mai deşteaptă ca o oaie care se vântură în praf. Apoi oribilitatea cu iubirea...De ce a spus aşa ceva? Ca să se înalţe pe sine, ca să demonstreze cât de virtuasă este ea, micuţa?? Ca să se fălească că iubeşte fără îngrădituri?? Păi...mult stimata şi iubita mea văcuţă aneuronată...din moment ce îl desconsideri în halul ăsta pe ăla de te...dansează zilnic, înseamnă că realmente crăpi de dragoste pentru el! Mai este cumva şi sufleţelul tău pereche??? Că parcă aşa este clişeul. ”Te iubesc îngeraşul meu micuţ şi drag şi scump şi comoara mea...mai ales că îţi suport zilnic debitările imbecile şi împuţiciunea pe care o porţi cu tine”. Fix aşa se înţegele! Ori, din pulberea de informaţii care îmi bântuie craniul, asta nu prea este dragoste. Poate dor de bâţâială (adică cică îl iubeşte pentru dovada de armăsar feroce pe care o face zilnic), dor de gentoace la modă, plăcere de a cheltui sute de euro pe prostii sclipiciase. Poate doar pentru că aşa se face, fiindcă curvăsăria cunoaşte explozie nimicitoare. Dar sigur-sigur, asta nu e iubire. Plus că: din câte ştiu eu, fiecare om are o mândrie proprie şi personală. Dar cine s-aseamănă, s-adună. Deci, stînd strâmb şi judecînd drept: dacă te...iubeşti cu un prost nătâng şi neghiob, ce concluzie tragem de aici??? Aud??? Da' te rog, nu te-ghesui cu răspunsurile!
Şi pentru final...Nu! Nu este nevoie ca inteligentele să se înjosească într-o relaţie, pentru a o face să meargă. Aşa că se pot duce liniştite să cunoască iluminarea mistică a trotuarelor autohtone...sau ale vecinilor, că se plăteşte în euro.
Concluzie: Cine a spus că mare e grădina Domnului şi mulţi proşti sar gardul cu poarta larg deschisă, chiar a fost inteligent! Merită măcar o plecăciune...
P.S.: Să înţeleg că şi alte cupluri belea-de-iubitoare trec prin asta??? E clar că nu mai avem nici o speranţa într-o reveneală la un minim de normalitate, cel puţin! Aşa că...haideţi să ne apucăm să ne şpiralăm cu toţii şi să ne integrăm în absolut!
