The Return of ME

First of all, I just wanna tell you that I’M BACK (after a quick restart of my thinking processor)!!!! Me again, in this wonderful, wonderful country…the land of choice (if you are just a sadistic person), the only region where you can find “The End of all Hopes” and the birthplace of “The Mother of all Abuses”. This truly astonishing Romania…
So…let’s start “The Laughing Session”:

3…(Prepare for battle…)…2…(On my mark…)…1…ENGAGE!!!!!!!!

Eterna şi fascinanta Românica

Motto:
“Românii sunt toţi la fel, indiferent că sunt ardeleni, bănăţeni, moldoveni, munteni sau olteni. Nimeni nu e mai breaz.”
[Mircea Badea]

Acum ceva vreme, unii se plângeau că Braşovul a devenit Iaşov, că mulţimea de “sârmoşi” (adică moldoveni; spun asta datorită faimoasei exclamaţii a lor: “Sârma, BĂĂĂĂĂĂ!!!!”) a pângărit mult prea-minunatul şi prea-fenomenalul “Oraş al lui Stalin”. Pentru că…nu ştiu de ce (sau dacă stau să ma gândesc…ştiu prea bina asta), dar moldovenii au acelaşi statut pe care îl avea un grup chinezi în mijlocul unei populaţii de japonezi. Dar asta nu e tot! Oltenii, proşti prin definiţie, au pângărit Ardealul, care cică e Occidentul nostru; iar ardelenii, mult prea înceţi la minte şi la vorbă…au fost doar victimele violului constant, înfăptuit de “poluţiile barbare”… ("Viol, viol, nu săriţi că-mi place!")
Dar se pierde din vedere faptul că suntem cu toţii ROMÂNI. Uniţi în cuget şi-n (ne)simţiri, toţi o apă ş-un pământ, lipiţi în dilimandreala manelistă şi-n prostia de ultimul hal…

Într-o vreme eram stresat că stau într-un oraş de incapabili şi de tembeli…pentru că la alegeri, se trăgea frumos “pătura de covor asfaltic de campanie”, şi la nici două zile după ce tractoarele îşi încetau duduitul şi atmosfera se curăţa de mirosul înnecăcios de smoală încinsă şi de pişoarca de ţuica care o beau “bravii Dorei lucrători”, să se găsească vreo 2-3 “cizmă-tufă de inteligeţi” care să se pornească să spargă în “miljocul străjii”, deoarece aveau de înlocuit conducte…”BĂI, AI MEI FÂRTAŢI! Da’ înainte să vină tărtăreaţa aia nenorocită de asfaltat, nu v-a bubuit prin cap să vă băgaţi unealta din dotare în pământ, să săpaţi şi să schimbaţi conductele alea roase de rugină???? Doar întreb şi eu….”
Oricum…am întrebat degeaba; de la o vreme chiar m-am resemnat, pentru că ştiu că stau într-un amărât de oraş cu nume predestinat (nu atât de viril precum faimoasa staţiune croată cu care suntem tot timpul în gură, dar pe aproape).
Nenorocirea e că, acum ceva vreme, pe când eram (mai) tânăr, chiar credeam în fantezia aia cu “Occidentul României”; sau cel puţin speram să fie adevărată…Până a venit şi vremea să o verific.

Eram student, în minunatul Ardeal (sau Armunte, că e mai “subţireanu” la categoria “deal” pe acolo).”No…acuma să te ţii! Am şansa să văd cu proprii mei ochişori ţările străine din ţărişoara asta! Să mă desculţ de păpuci şi să merg pe străzile astea lucii de curate, să zburd liniştit prin parcuri până la ora doi, când am cursuri… ” Şi la început, sincer vă spun, că am fost impresionat. Pentru că lucrurile mergeau diferit, chiar făinuţ faţă de “debileala din sud”; “(semi)capitala europeană” galopa peste noi, şi lucrurile chiar se mişcau binişor. Până a venit tradiţionala asfaltare de campanie...dimpreună cu tradiţionala schimbare a conductelor de după ea (pe principiul: “pompezi” din greu, da’ somnul “de după” este sfânt).
Şi atunci m-a lovit lumina înţelegerii…E doar o bazaconie aia cu Occidentul, pentru că nici aici nu e nimeni mai citav cu creierul. Nu există aşa ceva…Există doar gena de “românel sadea”.
Am o prietenă (amic...nu vă gândiţi la ce vă gândiţi!), care nu mai vroia să folosească cuvinte jignitoare când o enerva câte un seamăn mult-prea-meltean. Ea zicea doar...”Băi...da’ eşti român rău.”. Şi avea dreptate...pentru că suntem ţara Unicului Caragiale, Marelui Caragiale, Geniului Caragiale, şi a Şmecherosului de Caragiale de Aur (invenţie recentă)! Suntem ţara unde poliţiştii vegheză asupra liniştii cetăţeanului prin vitrina casino-ului, ţara în care 2 bătrânei respectabili se “smardoiesc” în plină stradă, unde milogeala la pomană a devenit Artă Pură şi "cap d-operă" a tehnicii şaolinge "scosul dinţilor dintr-o îmbrâncitură" …

Însă mă bucur (oarecum) că nu suntem singuri. Cam cât de idiot poţi să fii ca să spui că “răceala porcului mexican” vine de la “fratili” lui român? Vorbea scroafa românească cu iubitul ei porc gigoloi-latin prin internet, şi i-a trimis o bezea virtuală (şi plină de viruşi)? Sau cum? I-a trimis o “schisolică de dagodo” (cum zicea odată un bebel), presărată “din gros”cu praf de…AH1N1? (nu Antrax!)
Mda…se pare că "broadăru' american” evoluat nu e nici el mai “cu toţi boii acasă”, ci e doar “broadăru' american’t think a bit”. Sweeettt….very, very sweet.
Ce-mi place lumea în care trăiesc! O ADOR!!! BLEAH!!!!

Decizia Moirelor

By Krrish


Lama energetică se îndrepta încet spre inimă. Trebuia să moară! TREBUIA! Raţiunea acceptase de mult timp verdictul fatal, dar nu şi carnea trupului. Fiecare muşchi se împotrivea, fiecare tendon şi articulaţie se contracta, încercînd să reziste în faţa morţii. Dar creierul TREBUIA să fie mai puternic! Aşa era în firea lucrurilor, şi aşa trebuia să se întâmple!



Cu ani în urmă, descoperirea ecuaţiilor temporale provocase un val uriaş de speranţă, pentru că Umanitatea îşi putea afla, în sfârşit, drumul prin univers. Gândul acesta înfierbântase minţile multor savanţi, de la simplul geolog la inginerul şef al Institutului Planetar de Fizică Cuantică. Se organizaseră conferinţe inter-regionale, comitete şi întâlniri ştiinţifice, unde se discutase despre un singur lucru: TIMPUL! Duşmanul de mii de veacuri al omenirii fusese în sfârşit înfrânt! Pănă la urmă, MINTEA, supusă evoluţiei continue a TIMPULUI – ce ironie! – îşi învingea Stăpânul!
Curând se înfiinţase Institutul “TransTempus”, unde erudiţii fiecărei regiuni a planetei se înghesuiră să participle la cercetare. Volumul de muncă era imens, dar mulţimea de matematicieni, fizicieni, astronomi şi chimişti, devora cu nesaţ, ca un adevărat prădător, orice problemă ivită; proiectul “Salt în timp” a fost o urmare firească. Nu se putea cerceta trecutul! Nu….! Acesta era în cea mai mare parte cunoscut. Pe când viitorul….Toţi se întreabă ce este ascuns în cele mai întunecate colţuri ale Destinului. Până şi un fermier, care doreşte cu ardoare să afle cum va fi recolta de anul viitor, cât va trăi, sau dacă neamul său se va stinge vreodată…
După ani întregi de planuri, dezamăgiri şi succese, venise şi Momentul Istoric: s-a reuşit construirea primei nave temporale – o sferă de quantil ce producea curenţi protonici capabili să străpungă învelişul culoarelor timpului – iar echipajul avea să o comande curând, spre Eternitate. Erau trei temerari: conducătorul proiectului, Dr. Mike Duchamp, astrologul-fizician Dr. John Allison, şi el! Cel care a fost la baza întregii tevaturi! Cel care a descoperit ecuaţiile temporale! Cel mai strălucit matematician din istorie: Dr. Sesshou Chigiri!!



În sfârşit, porni şi numărătoarea inversă: ...3....2....1....
Deodată, singurul hublou al vasului globular fu cuprins de văpăi albastru-incandescent, structura se opinti ca un taur nărăvaş şi tremură feroce, apoi nimic... doar linişte. Pasagerii abia mai respirau de emoţie şi se întrebau dacă au reuşit...dacă au părăsit cu succes baza militară ascunsă de nemărginirea oceanului. Nu ştiau nimic! Nimic nu se clintea, nimic nu vibra; până şi aerul din cabina de comandă părea stătut şi îmbâcsit...Însă temporizatorul digital se modifica cu o viteză înspăimântătoare: 2450...2580...3600....4100....5200...



Numai el era de vină! EL!! Nu ştiuse că valul de energie va fi atât de puternic! Nu ascultase de cei care încercaseră să îl prevină! Doar el era GENIUL, iar ei doar nişte viermi neştiutori...
La momenul plecării, mica lor lume circulară se cutremură puternic, se înfioră precum un căteluş cuprins de chinurile morţii, iar comunicatorul şi stabilizatorul de poziţie fuseseră distruse. Acum, erau pierduţi; rătăceau pe culoarele timpului ca un suflet confuz ce bântuia locul tragic al morţii. Nu se puteau întoarce acasă, nu puteau hotărî locul de destinaţie...Sperau doar să găsească – accidental - o falie destul de mare pentru a putea trece în lumea reală. Se rugau....iar rugăciunile le-au fost ascultate...în anul 666666!
Planeta era pustie şi emana o reactivitate mare; dar bravii exploratori aveau toate condiţiile necesare pentru susţinerea vieţii, pentru aproape 100 de ani de acum încolo. Şi oricum, stricăciunile se puteau repara uşor, cât timp nava nu funcţiona...Nu trebuia să fie nici o problemă!
Dar nu au ştiut, şi nici măcar nu au cercetat dacă pe pământurile acelea exista vreo formă de viaţă. Erau siguri că nimic nu putea supravieţui în mediul ostil de afară...şi nu şi-au făcut nici o problemă; asta le-a adus pieirea.
În prima noapte petrecută în viitor, Dr. Allison muri; sau mai precis, fusese omorât. Avea abdomenul sfârtecat iar capul, despărţit de trup, plutea într-o baltă de sânge negricios. Pe chip, îi mai stăria încă expresia unei groaze supraomeneşti...
Paranoia pusese stăpânire pe supravieţuitori; planeta era nelocuită, sfera lor era impenetrabilă, deci unul dintre ei era criminalul! Era un lucru de netăgăduit asta...Dar cine putea să fie atât de feroce, şi să ascundă atât de bine latura aceasta? Erau doar doua posibilităţi... Groaza devenise insuportabilă! Nu mai dormea nimeni, nu mai mânca nimeni; erau doar nişte umbre înspăimântate, pline de anxietate. Până într-o dimineaţă, când îl găsi pe Dr. Duchamp cu membrele strivite şi gâtul tăiat; abia mai respira, dar era încă viu...Reuşi să bolborosească ceva despre nişte ochi mari, fosforescenţi şi colţi lungi şi însângeraţi...Apoi căzu moale, în îmbrăţişarea caldă a Morţii.



Acum, mai era decât El. Îşi lăsase colegii pradă lumii reci a spiritelor, şi nici măcar nu putuse vărsa o lacrimă! Era hăituit de propria-i responsabilitate, de frică şi de himerele născute de mintea-i confuză. Începea să înnebunească? Trebuia să moară! Oricum avea să dispară, însă ştia că nu va putea suporta acel moment. Era un prost şi un laş! Nu fusese în stare să ia în calcul toate riscurile expediţiei, nu ştiuse că va fi responsabil de moartea a două fiinţe omeneşti – şi a altor nebuni care vor încerca să facă imposibilul, pe baza DESCOPERIRII SALE! De ce nu putuse fi un om normal? S-ar fi căsătorit cu fata pe care a iubit-o dintotdeauna, poate ar fi avut copii..În schimb, el a ales ŞTIINŢA!! DE CE? DE CE? Oare, dacă ar avea ocazia, ar alege la fel? DE CEEE??????



Sufletu-i paraginit se golise de orice emoţie: speranţa muri, TOTUL MURI. Nu mai exista nimic...doar dorinţa morţii. Raţiunea nu mai putea rezista în faţa loviturilor năprasnice ale REALITĂŢII. Deja simţea cum părţi din ce în ce mai mari ale gândirii lucide cedau, iar el se împăcase cu asta. Nu avea nici un rost să se mai împotrivească...Ştia că avea doar să sufere, şi obosise. Obosise să spere şi să creadă, fără nici un rezultat..
Lama de energie a cuţitului era destul de puternică pentru ca, împlântată în inimă, să îi curme firul vieţii. O singură dată în viaţă, urma să fie curajos...Acum! Şi totuşi, muşchii nu îl ascultau. Oricât ar fi negat, era paralizat de frică...Se gândi la Anabella, dragostea lui cea dintâi, şi parcă se mai linişti puţin. Realiză ce nebunie încearcă să facă, şi renunţă...voia să trăiască, pentru că o iubea. Printr-o minune, ea era acolo cu el...îi simţea parfumul dulceag de iasomie şi atingerea caldă a răsuflării ei, pe obraz. Vru să o îmbrăţişeze, să o sărute...si ea i se cuibări inocent, la piept...apăsîndu-i cu tandreţe mâna în care lama sângerie vibra şi bâzâia ca un ţânţar supărat. De ce? Era ea, era acolo, dar de ce vroia să moară? Şi ea îl vroia mort? Chiar atât de mult îl ura? Începu să plângă, şi încercă să o privească în ochi...întotdeauna asta îl calma. Dar ochii ei, ferestre nevinovate de culoarea apusului de soare, erau doar nişte găuri în care mocnea un jăratec fosforescent. Încercă să zâmbească, şi ea îi zâmbi, la rându-i...Fragii rumeni ai buzelor dezvelind nişte colţi mari, însângeraţi..
Încă puţin...încă puţin...simţi o arsură în inimă, apoi, întunericul rece începu să îl acopere în mantia lui grea. Cu o ultimă sforţare a minţii, înţelese că a fost pedepsit pentru că a tulburat liniştea creaturilor de aici....Înţelese de ce îl chema”Destinul distrugerii vieţii”...Înţelese implacabilitatea Sorţii.Undeva, în depărtare, vibra un râs isteric; dar el voia decât să doarmă! O văzu pe Bella a lui, şi încercă să o atingă.
Un singur gând îi mai licări în mintea-i pustie şi rece...
...”Frumuseţea ucide”...

UPDATE:
Nu ştiu ce veţi înţelege din povestioara de mai sus, însă aş vrea să fac o menţiune (pentru care profit de starea de filosofeală care m-a pălit acum ceva vreme - umpîndu-mă de vânătăi - , şi în care încă mă mai scald).
Eu nu cred în existenţa unui Destin Implacabil, pentru că este o prostie. Dacă ar fi aşa ceva, iar unui om îi este hotărât dinainte de naştere cursul vieţii, atunci…este o mică eroare de soft…pentru acel om poate face o crimă; dar nu trebuie pedepsit pentru ea, pentru că a fost doar o unealtă neprocopsită a Sorţii. Nu trebuie să facă închisoare, nu trebuie să fie condamnat după moarte, la chinurile Iadului. PENTRU CĂ NU EL A HO-TĂ-RÂT!
Iar dacă oamenii nu sunt responsabili pentru faptele lor, este inutilă existenţa Raiului (ca răsplată pentru o viaţă “în ştirea lui Dumnezeu”) sau a Iadului (ca pedeapsă a unei vieţi pline de desfrâu). Cu toţii devenim doar nişte entităţi pre-programate, nu ne-am mai numi fiinţe raţionale şi nu am mai avea nevoie de puterea de discernământ.
Însă…aceasta există, fără puţinţă de tăgadă. Ceea ce dovedeşte existenţa “liberului arbitru”, a puterii de a ne hotărî singuri Viaţa.