În ultima vreme, am observat că foarte multă lume se ocupă de dezvoltarea personală şi chiar mai multă este preocupată de fericire.
Din ce am observat eu, fericirea nu depinde, însă, de ceea ce ai, ai avea sau ai fi; de fapt, fericirea nu are absolut nici o legătură cu viitorul, ci caracterizează doar momentul prezent şi porneşte dintr-o hotărâre conştintă, luată în planul intim al propriului suflet.
Desigur că există o seamă de elemente ajutătoare...o îmbrăţişare, o privire, o floare, o clipă de linişte...dar toate acestea nu sunt decât notele muzicale ce se vor aşeza pe portativul propriei alegeri.
Înţelegând asta, la un moment dat, am decis să fiu fericit şi am căutat doar partea frumoasă a vieţii, trecând pe un plan secund întâmplările mai dificile. Nu le-am ignorat niciodată...întotdeauna îmi aprindeau beculeţele interioare şi îmi semnalau nişte probleme - pe care încercam să le rezolv după trecerea primului impact emoţional. Pentru că, da! Dacă vrei să iei hotărâri bune, niciodată nu este bine să te laşi dus de valul primelor emoţii.
Apoi, cineva mi-a sugerat că tot căutând oazele de verdeaţă dintr-un deşert arzător risc să pierd contactul cu realitatea. Prin urmare, dacă vreau să fiu onest cu mine însumi, cea mai bună atitudine în astfel de momente este să mă dau un pas mai în spate..iar dacă mai e nevoie, încă unul; şi încă unul...şi încă unul...o sută de paşi...sau, poate, chiar mai mulţi. Până când voi urca atât de sus încât să pot vedea imaginea de ansamblu. Cu bune şi mai ales, cu rele.
Ceea ce, am şi făcut.
...şi, spre surprinderea mea, am constatat că pe măsură ce mă depărtam, descopeream noi frumuseţi. Şi altele...şi altele...mereu noi, mereu surprinzătoare. Lucru şi mai ciudat, ceea ce credeam a fi necazuri se micşorau; se estompau şi deveneau atât de mici, încât erau, practic, irelevante şi complet invizibile.
Iar totul a pornit de la un zâmbet. Unul singur, pierdut în negura depărtării şi a timpului.
Închei, ca de fiecare dată, cu o melodie:
