41 de ani de la înfiinţare

Aţi auzit de ciocele acelea care se fac pe internet şi la telefon? Şi mai ales, vi s-a întâmplat aşa ceva?

Eu nu am mulţi cunoscuţi, sunt mai reticent din fire şi nici nu prea mă bag pe unde nu cunosc. Aşa că, trec mai neobservat prin mulţime, că nu-mi place să fac valuri.

Însă, nu-s chiar invizibil şi am mai avut şi eu parte de încercări de păcălire, dar timide. Pe sistem: "hai să-l băgăm şi p-ăsta în seamă, să vedem ce-i de capul lui! Pică, bine...nu pică, aia e"!

Şi uite aşa, într-o bună zi, m-am trezit cu o cerere de urmărire pe Instagram, de la un flăcău alb-închis (că "negru" nu-i frumos să-i mai zic), din Ghana.

No. Şi desigur că nu îl ştiam, dar avea pe profil poze cu dansuri tribale şi bucăţi de cultură de pe la ei, părea interesant ce are de spus/arătat şi am zis să-i fac un hatâr, că n-oi crăpa! 

Da' cum îi accept cererea, mă trezesc cu mesaj: "Hello, how are you, do you how how"? Îi răspund omului, că na! Nu-i frumos să ignori când te salută cineva. Apoi treptat, pe măsură ce zilele treceau, primeam tot mai des mesaje, în care îmi povestea despre viaţa lui cea grea, cum se chinuie să facă facultate, cât de grele sunt provocările locului şi altele asemenea - pe care le citeam din ce în ce mai curios, să văd unde vrea să ajungă. Bine, intuiam că va vrea bani, dar nu ştiam cum va face...până într-o zi, când s-a elucidat misterul - şi după ce s-a plâns bine de tot că-i amărât, ţine familia în spate şi nu are ce mânca, HOP! Vine şi întrebarea de o mie de puncte: "Nu ai să ne trimiţi nişte bani? Dar nu mie, personal...ci în contul unei asociaţii locale -  care va lua de-ale gurii, tuturor din comunitatea noastră".

Am refuzat. Şi când s-au înteţit mesajele cu rugăminţi de răzgândire, am blocat contul şi mi-am văzut de viaţă.

Altă dată eram în spital şi mă plictiseam de moarte. Până când am primit o cerere de urmărire pe Instagram, de la o domnişoară. Mexicancă. M-am mirat, nevoie mare! Iniţial, m-am gândit că e soţia unui prieten care-i căsătorit în Mexic - dar nu era ea şi iar m-am mirat: "O singură dată în viaţă m-a căutat cineva pe persoană fizică şi n-a ieşit bine deloc. Deci, cam ce-ar putea dori această duduie? Ghici, ghicitoarea mea... Cert e că nu-i a bună"!  

Totuşi, pentru că MĂ PLICTISEAM, dau accept şi aştept să văd ce se întâmplă. Nu trec cinci minute şi primesc mesaj: "Hello, darling! How are you, do you how how". Urmează vreo două zile de conversaţii din ce în ce mai dese, din care aflu că domniţa nu a avut noroc la bărbaţi şi fost chinuită de fostul iubit - motiv pentru care a fugit şi s-a înrolat în armată. Iar acolo moare de foame...aşa că, dacă binevoiesc să-i trimit un Google Gift Card, mi-ar rămâne recunoscătoare, în vecii vecilor. Amin. 

Nici nu ştiam ce-i ăla, dar am refuzat şi am blocat-o. Apoi mi-am văzut de viaţă, restricţionând şi vizibilitatea profilului, ca să nu-mi mai pierd vremea cu prosteli.

Şi aşa a fost, o perioadă.

Apoi, zilele trecute, mă păleşte norocul şi tot pe Instagram, primesc o reclamă care mă anunţa că "magazinele Kaufland împlinesc 41 de ani de la înfiinţare şi dacă aveţi 41 de ani, câştigaţi un mini-frigider Coca Cola. Promoţia este valabilă până pe 15.06.2025".

Mă uit la pozele cu mini-frigiderul, că nu ştiam ce-i ăla. Şi mă elucidez rapid: era un frigideruleţ, în care încăpeau patru doze de Cola. Nu-mi trebuia aşa ceva, că nu aveam ce face cu el. Dar...na! Hai să zic că am 41 de ani de la înfiinţare; deci, mă înscriu. Câştig mini-frigiderul, mă împiedic de el prin casă...dar am cu ce mă lăuda, că am câştigat ceva în viaţa mea.

Verific ceasul: era fix 15 iunie. Aşa că deschid formularul de înscriere. Trec numele, întorc nişte lozuri, pac! Felicitări, aţi câştigat! 

Găsesc lista de comentarii şi le citesc. Cineva întreba: "E reală promoţia"? Mai jos, răspunsurile: "Da, e real, nici eu nu am crezut, dar uitaţi ce minunăţie am câştigat"! Şi pune poza cu mini-frigiderul. Altcineva: "Am plătit 50 de lei şi mi-a venit produsul! Sunt încântată! Mulţumesc, Kaufland! Mi-ai schimbat viaţa"! 

Altcineva: "Am plătit 50 de lei, când îmi vine produsul"? Şi serviciul clienţi răspunde: "În 3-5 zile lucrătoare, livrăm". Altcineva: "Ura, am câştigat! Ce noroc că am 41 de ani"!

Mi-a stat mintea-n loc. Cum câştigi ceva, dacă îl plăteşti? 

Ptiu, ce îngrămădit fusei până acum! Mare om, mare caracter a fost ăla de a zis că dacă vrei să-ţi schimbi viaţa, trebuie să îţi schimbi modul în care o priveşti! Păi frăţică, eu am fost un câştigător, toată viaţa mea! Chiar azi am câştigat două pâini şi-o ciocolată! Bravo mie! Ieri am câştigat o...stai să mă gândesc ce am cumpărat. Hmmmm...lumânări, pâine... CIOCOLATĂ şi alune. Felicitări, sunt câştigător! Le-am plătit, ce-i drept; dar le-am câştigat pe corect!

Dacă vânzătoarea îmi lua banii şi nu voia să îmi dea produsele, ce făceam? Pierdeam, clar!

No, dar acum eram câştigător şi mă direcţionau către formularul de plată. Apoi îmi primeam mini-frigiderul nedorit, în 3-5 zile lucrătoare.   

Am închis telefonul şi mi-am văzut de viaţă. 

În ziua următoare, pe 16.06.2025, iar primesc mesaj pe Instagram: "magazinele Lidl împlinesc 41 de ani de la înfiinţare şi dacă aveţi 41 de ani, câştigaţi un mini-frigider Pepsi. Promoţia este valabilă până pe 16.06.2025".

Băi, să-mi trag pălmi! Şi ăştia împlinesc 41 de ani? Ce noroc pe capul meu! 

Apoi mă uit la mini-frigider şi era fix ca cel de la Kaufland, dar scria Pepsi pe el. Sar direct la comentarii şi cineva întreba: "E reală promoţia"? Mai jos, răspunsurile: "Da, e real, nici eu nu am crezut, dar uitaţi ce minunăţie am câştigat"! Şi pune poza cu mini-frigiderul. Altcineva: "Am plătit 50 de lei şi mi-a venit produsul! Sunt încântată! Mulţumesc, Lidl! Mi-ai schimbat viaţa"! Altcineva: "Am plătit 50 de lei, când îmi vine produsul"? Şi serviciul clienţi răspunde: "În 3-5 zile lucrătoare, livrăm". Altcineva: "Ura, am câştigat! Ce noroc că am 41 de ani"!

Mda! Spălaţi-vă pe cap cu mini-frigiderul vostru, că nu îmi trebuie! 

Aşa că am închis telefonul şi mi-am văzut de viaţă.

Ieri, pe 17.06.2025, iar primesc mesaj de la Instagram: "magazinele Decathlon împlinesc 41 de ani de la înfiinţare şi dacă aveţi 41 de ani, câştigaţi un rucsac North-Pole-ceva-cu-stea. Promoţia este valabilă până pe 17.06.2025".

Verific ceasul, era fix 17 iunie. Ptiu, să-mi trag pălmi noi, ce norocos sunt! În câteva ore se termina şi promoţia asta!

Dar... stai! Şi Decathlonu' face 41 de ani? Mânca-i-ar tata, ce-au crescut... iar asta ar însemna că au intrat în ţară prin 1984? 

Adevărul e că pe vremea lui Ceauşescu, călcai în Decathloane şi în Lidl-le mai des decât în fabrici şi uzine! Iar din Kaufland, ce să zic? Păi nu de acolo îmi cumpăram îngheţată cu Sponge Bob Pantaloni Pătraţi? Mâncam shaorme până mă umflam, completam foamea cu un bidon de Coca Cola şi apoi mestecam Hubba Bubba, ca să învăţ să fac baloane. 

Ce vremuri! 

"Hei, tramvai cu etaj şi tras de cai! Hei, bunici, cu monoclu eraţi şici"! Şi-ncă ceva şi umblai la mon jardin! 

Parcă aşa.    

Dar dacă şi Decathlonul face tot 41 de ani...Felicitări, hai să bem. 

Mai întâi, ia să mă uit la comentarii... că vreau să râd şi nu am motiv. Aşa că citesc:

"E reală promoţia"? Mai jos, răspunsurile: "Da, e real, nici eu nu am crezut, dar uitaţi ce minunăţie am câştigat"! Şi pune poza cu rucsacul. Altcineva: "Am plătit 50 de lei şi mi-a venit produsul! Sunt încântată! Mulţumesc, Decathlon! Mi-ai schimbat viaţa"! Altcineva: "Am plătit 50 de lei, când îmi vine produsul"? Şi serviciul clienţi răspunde: "În 3-5 zile lucrătoare, livrăm". Altcineva: "Ura, am câştigat! Ce noroc că am 41 de ani"!

Frumos, ce să zic? 

Azi este 18.06.2025 şi sunt tare curios să aflu ce firmă mai împlineşte 41 de ani. Sper la Ferrari sau la Tesla, că pentru ele aş plăti 50 de lei. Până la urmă, e câştigul meu... ce pot face altceva? Şi la pomană să fiu prost?

E adevărat că am o strângere de inimă şi sper să nu fie cumpărate de pe Temu. Altfel, ce să fac cu Tesla? 

Răspuns: Îmi dau cu ea în deget... aia fac!

Dar dacă Apple împlineşte 41 de ani, mi-a pus Dumnezeu mâna în cap! Ce-i drept, îmi cam trebuie un telefon nou. Sau...hai, fie! Primesc şi-o Dacie, dacă Dacia împlineşte 41 de ani. Da' să fie Duster, ca s-o vând şi să plec şi eu câteva zile până la Mamaia. Că la preţurile care cică-s pe acolo, mai mult nu ştiu dacă-mi permit.

Una peste alta, nu ştiu ce o să mai câştig azi, da' vă ţin la curent.

Deocamdată, hai să bem! Vreţi o ţuică, pe sistem suveranist? Sau ne îndulcim cu o cola, cum fac pro-europenii? 

Nu de alta, dar vorba melodiei cu ouă: "E vară-vară şi cald afară.... oo-uăă ouuăăă... e vară, vară, iară"! Şi-apoi, vacanţa a început, soarele răsare şi străluce... Încă e bine. 

Bem, mâncăm şi-un cântec vesel ascultăm:

[Genius - Vara]

Albă ca Zăpada şi poveştile moderne

"Plouă, plouă, plouă...vreme de beţie! Plouă, plouă, plouă, ce melancolie"!

"Ploua infernal şi noi ne iubeam prin mansarde...în luna lui Marte"!

"Ploaia care va veni, le va potopi pe toate! Să-ncercăm să facem noi, un oraş fără păcate"!

"Plouă cu bărbaţi, aliluia...plouă cu bărbaţi! Amin! O să mă duc afară şi-o să mă ud până la piele...oooo, da"!

"Cântăm în ploa-aie...cântăm în ploaaieee"!....

"Poate dacă ploaia s-ar opri şi din cer n-or să mai cadă lacrimi... stelele-ar răsări, tu ai veniiii"....

...şi mai ştiţi ceva cu ploaia? Că e o vreme total bacoviană pe afară şi plouă cu clăbuci, de trei zile-ncoace. 

Dar... nu-i problema. Cu ocazia asta, abia am avut şi eu timp să mai văd un film, că îmi doream şi nu puteam. Vorba aceea: "Păsărica-i cu noroc, tragi cu puşca, nu ia foc". No, aşa şi eu cu filmul meu cu noroc; îl porneam şi nu treceam de generic, că şi trăgeam la aghioase. Asta, desigur, până am prins momentul propice - şi am văzut "Albă ca Zăpada/Snow White", varianta 2025. 

Teoretic, filmul acesta nu-i nimic altceva decât desenele animate din 1937, transpuse în film live-action. Practic... e mult de comentat.

La nivel mondial, filmul a fost tratat ca o odioşenie - deşi, unii dintre cei o mână pe prieteni pe care îi mai am, mi-au spus că le-a plăcut. M-am bucurat pentru ei şi mi l-am propus şi eu spre vizionare, să-mi fac o părere proprie.

Iar după ce l-am văzut, am rămas cu întrebarea: este un film bun?

Dacă te raportezi la el ca la o ecranizare fantezistă, din ciclul "Cenuşăreasa este o croitoreasă medievală foarte bună, care primeşte hate de la concurenţă; zâna e un zân negru, nehotărât în privinţa genului pe care îl are, aşa că poartă crinolină peste pantaloni, iar tunsoarea periuţă se asortează de minune cu bărbuţa modelată fantezist; prinţul e un timid şi fricos, care se îndrăgosteşte de Cenusăreasă (dar nu îi spune că o iubeşte, ca să nu-şi eticheteze relaţia) - apoi abdică de la tron şi o urmează într-un turneu mondial prin marile metropole ale lumii, ca să îşi prezinte creaţiile vestimentare" - şi nu iei în calcul povestea şi nici măcar animaţia originală, ai putea spune că e un film bunicel. Efectele sunt superbe, actorii îşi fac treaba, melodiile sunt melodioase, peisaje sunt grandioase... Deci e drăguţ, ce să zic?

Până la urmă, reinterpretările nu sunt un păcat. Andrsej Sapkowski, de exemplu, a introdus-o pe Albă ca Zăpada în lumea Witcher - dar acolo era o tânără ostracizată pe toate părţile şi de către oricine, violată în prea multe rânduri, bandită, murdară şi plină de păduchi. Iar în universul în care monştrii mitologici sunt simple creaturi care îşi văd de treaba lor, iar oamenii sunt adevăraţii monştri, ideea funcţionează. Şi chiar e de succes!

Însă, dacă te apuci să compari "Albă ca Zăpada" 2025 cu animaţia originală...îţi dă un rezultat cu multe virgule. Foarte multe, de fapt!

Iar problema tocmai asta este: filmul a fost promovat ca fiind ecranizarea unei poveşti pentru copii, dar actualizată pentru audienţa modernă. Şi de aici, se rupe totul...pentru că ştim cu toţii, copii de astăzi nu mai sunt încântaţi de simplitate şi frumos, ci de corectitudine politică, drepturi sociale egale - cu iz de propagandă comunistă şi valori care sunt valori, doar dacă sunt privite din anumite puncte de vedere.

Pentru început, Albă ca Zăpada nu mai este albă ca zăpada, de unde şi numele. Rolul este jucat de o actriţă cu descendenţe columbiene, care mi se pare foarte drăguţă - doar că nu se potriveşte deloc, cu rolul. Iar alegerea aceasta a fost cu intenţie, pentru că nu cred că în toată lumea nu există o domniţă care să se potrivească cu cea descrisă de poveste! Până şi eu cunosc una - pe care nici măcar nu trebuie să o îmbraci în costumaţia specifică! Doar te uiţi la dânsa şi exclami: "Asta-i Albă ca Zăpada, frate"! Şi te bucuri că poveştile prind viaţă. 

Da' mă rog...nu ne proptim în detalii! 

Problema e că marea e formată din picături, iar filmul din detalii, care se tot adună!

Şi uite aşa, Albă ca Zăpada îşi trage numele din momentul naşterii, care s-a petrecut iarna, în timpul unui viscol grozav. Că nu aveai cum să o întorci altfel, ca să iasă numele binecunoscut.

Apoi: tatăl împărat al Albei ca Zăpada, se recăsătoreşte cu o doamnă foarte drăguţă - care-i Gal Gadot, Femeia Fantastică! E ce trebuie... şi e rea, că aşa cere rolul. Doar că nimic nu îi arată răutatea. 

Adică, na, sunt nişte semne subtile: de când vine la conducerea regatului, porumbeii de pe cer se transformă în ciori, peisajele colorate devin sumbre şi gri, oamenii sunt mereu trişti şi săraci, iar regina e zgârcită şi nu vrea să împartă nimic, cu nimeni.  Ba o mai pune şi pe prinţesă la slujeală şi diverse treburi gospodăreşti!

Dar în rest...prinde un furăcios şi nu-l omoară - ci îl leagă de-o poartă, ca să-l vadă lumea. Noroc că e salvat de Albă ca Zăpada, pentru că are suflet bun. Şi gata, subiect închis! Nu există urmări pentru nimeni. 

Mama vitregă are, însă, o obsesie cu frumuseţea şi se tot uită în Oglinda Fermecată, să întrebe dacă e cea mai frumoasă din ţară. Şi când află că Alba ca Zăpada e mai frumoasă, pentru că are suflet mai bun (adică e urâtă, dar bunătatea sufletului o face cea mai frumoasă?), dă ordin să fie omorâtă.   

Bineînţeles, vânătorului i se face milă de ea şi o lasă să fugă în pădure - şi ajunge fata la casa... creaturilor magice şi de poveste. Sau ceva de gen. Pitici  e clar nu sunt, că e jigneală mare să vorbeşti aşa urât, în ziua de azi.

No, cert e că doarme acolo, o găsesc ăştia, se minunează şi ţin sfat, dacă să o primească pe Alba sau nu - care oricum vrea să plece, că trebuie să salveze regatul de maică-sa vitregă şi să fie lider. Dar cedează rugăminţilor piticeşti şi acceptă să rămână, până la urmă - deci, logic, că îi pune pe pitici să-şi cureţe căsuţa, pentru  că o femeie modernă nu mai face şmotru acolo unde stă. 

Din contră: ea cântă şi dansează, răspândind voie bună. Iar în pauză, ajută piticii cu o vorbă de duh...pentru că uitai să vă spui: ăştia îşi dădeau cu bullying şi cu hate unii altora, într-o veselie! Mutulică, cel puţin, e terorizat, săracul... şi e mut nu pentru că nu poate vorbi, ci din cauza caracterului introvertit şi a traumelor pe care le are. Noroc că-l ia prinţesa cu binişorul, îl învaţă să fluiere şi-l vindecă. Ce poate fi mai simplu de atât?

Şi cam atât cu creaturile magice. Nu au alt rol în poveste. Mai apar în scena priveghiului pentru Albă ca Zăpada, o dată în scena în care se duce prinţesa să îşi recupereze palatul de la regina cea rea şi în scena de final, când dansează. 

În rest, Alba pleacă de la pitici, se întâlneşte cu o trupă de haiduci foarte diversificaţi în culoare şi naţionalităţi, îi salvează când sunt atacaţi de trupele palatului, prin agăţarea propriei rochii într-un copac - momeală ce îi zăpăceşte total pe soldaţi, apoi pleacă mai departe, ca să-şi vadă de lidăreala ei. Şeful haiducilor, care era băiatul salvat de prinţesă la începutul filmului, pleacă la palat să o bată pe regină, dar este prins - şi atunci vine scena cu mărul otrăvit, pe care vrăjitoarea/regina mamă vitregă ajunge să i-l dea Albei ca Zăpada. Dar nu ca să-l guste, ci ca merindă pentru drumul spre salvarea şefului de haiduci (care nu e prinţul, dar e dragostea ei adevărată). Doar că fata muşcă imediat din el şi pică lată. De ce? Probabil de foame ce-i era... 

Neprinţul se salvează singur, aleargă spre prinţesă, o pupă şi o trezeşte. 

Bine... povestea originală nu e cu trezitul prin  pupat decât în cazul Frumoasei Adormite. În "Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici", fata, chiar aşa şi moartă cum pare, îi cade dragă prinţului - care îi roagă pe pitici să i-o ducă la palat, ca să se uite la ea toată viaţa. Doar că un pitic se împiedică, racla se zdruncină şi Albei ca Zăpada îi sare bucata de măr otrăvit din gât, fapt pentru care înviază.

Dar la Disney, nu e aşa şi mergem înainte.

După pupat, prinţesa se deghizează în Scufiţa Roşie şi pleacă spre palat, însoţită de un alai de animale, creaturi magice sub formă de pitici şi haiducii cei diverşi. Convinge şi gărzile să vină de partea ei, pentru că le ştie numele şi ocupaţia... apoi stă stoică în faţa reginei, ca să fie omorâtă. Doar că regina e atât de rea încât explică faptul că răutatea ei ţine de percepţie, pentru că supuşii trebuie să fie conduşi cu mână de fier, nu cu blândeţe. Apoi fuge la palat, îi explodează Oglinda Fermecată în faţă şi se mumifică.

La final, toată lumea se îmbracă în alb, cântă şi dansează, pentru că au scăpat de rău, iar Albă ca Zăpada a devenit liderul care trebuia să fie. 

No, ăsta-i filmul. Bunuţ, dacă îl iei ca atare. Ilogic pe alocuri, dar nu contează...am văzut filme în care unii şi-au înşurubat un motor de rachetă pe capota maşinii şi au zburat cu ea în spaţiu, să facă drifturi pe acolo.  

Dar cu povestea nu are absolut nimic în comun. Şi poate de aceea, s-au şi supărat mulţi.

Mie mi s-a părut un film fad. Dacă tot  s-au apucat să explice lucrurile, de ce nu au făcut-o cum trebuie? 

Regina e rea şi nu prea...dar sigur are nevindecat copilul interior. Din cauza urâţrniei, probabil că şi-a luat şi ea bullying când era mică şi a devenit obsedată de frumuseţe şi control. Piticii-s bulitori doar ca să le ţină Alba ca Zăpada o prelegere de bune maniere, prinţul neprinţ e şi el pe acolo, ca să pupe niţel şi să cânte, haiducii diverşi sunt ca pătrunjelul în supă: nici nu-ncurcă, nici n-ajută. Gărzile de la palat apar şi dispar fără explicaţii, iar Albă ca Zăpada e lideră şi bună la suflet. De ce? Iete d-aia!

Uite aşa, am mai văzut un film de succes. Şi sunt mai bogat cu... habar n-am! Şi copil de-aş mai fi fost, tot  nu ştiu ce trebuia să învăţ din acest film; însă nu-i problemă, că am şi eu, limitările mele. 

Spre exemplu, în timpul unui vlog, un nene spunea că nu îşi lasă copilul să ia contact cu povestea "Albă ca Zăpada". Ce să înveţe de acolo? Cum o fată minoră locuieşte cu şapte bărbaţi maturi în casă şi le slugăreşte la treburile gospodăreşti? 

Eu nu am pus niciodată problema aşa, pentru că nu înţeleg de ce aş face-o. Dar, na... de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Să bem pentru asta!    

...şi-un cântec vesel să cântăm, că am făcut destulă fotosinteză pe ziua de astăzi!

[Nightwish - Phantom of the opera]

P.S.: Piticii sunt oribili cu crăci. Cel mai drăguţ, de fapt, e Mutulică. În rest, toţi mi se par tare deformaţi. 

Viaţa între real şi virtual

Hristos a înviat!

Iată-mă-s, din nou, la aici... şi nu, nu voi vorbi despre politică, aşa cum, poate, vă aşteptaţi. Sunt suficienţi îndemnători şi prozeliţi care fac asta şi nu cred că grămada cere vârf.

În plus, am renunţat să mai explic sau să mai învăţ ceva pe cineva. O mare parte a vieţii, m-am tot simţit dator să dau lămuriri, arăt, să demonstrez,să învăţ şi să povestesc, din dorinţa de a fi văzut ca ceea ce sunt, nu ca ceea ce am. Nu contextul, nu povestea, nu hainele, barba sau coafura, ci omul de dincolo de ele.

Şi-am tot dat din gură, aiurea, până mi-au ieşit peri albi şi am înţeles că nu contează. Oamenii sunt cum sunt şi nu se schimbă, doar pentru că ofer eu nişte informaţii sau alte puncte de vedere. Informaţii care, de obicei, nici nu-i interesează.. decât atunci când sunt congruente cu propriile puncte de vedere şi îi măgulesc.  

Aşa că...de ce să ne agităm?

Apropo de agitaţie: ştiţi ce este FOMO?

Eu am auzit de asta, cu mai mult timp în urmă şi nu m-am simţit luat în vizor... până zilele trecute, când am intrat la bănuieli. 

Dar, să o iau cu începutul:

FOMO este o prosteală de boală modernă, care înseamnă "Fear Of Missing Out" - adică disperarea de a fi mereu la curent cu orice like, tweet sau bipăit din mediul virtual, pentru ca nu cumva să pierzi vreo ştire (nu-i pot spune "informaţie", pentru că internetul e plin de bălării, în principiu) de "interes general".

Mai pe şleau spus, sindromul FOMO se referă la dependenţa de tehnologie - care, în ultima vreme, se duce, bine de tot, spre obsesie.

No, acuma... io-s suficient de bătrân ca să prind şi viaţa de dinaintea internetului, aşa că pentru mine, lumea virtuală este o ocupaţie de timp liber, atunci când îl am - deci nu mă opreşte să trăiesc în realitate şi să fac ce am de făcut.

De fapt, am avut telefon fix prin 1997 şi îl ţineam mai mult de mobilier - că mă tot întrebam la ce mi-ar putea folosi. Iar telefon mobil am primit cadou prin 2003-2004, când eram în facultate şi ar fi fost nevoie să vorbesc pe acasă. 

Era un Nokia 5110, pe care mi-l ţineam, mândru,  într-o teacă agăţată de cingătoare. Ţin minte că aveam cartela de 4 euro şi eram taxat la minut, aşa că cele mai lungi convorbiri durau maximum trei minute....ca să nu îmi încarc telefonul decât o dată pe lună, când expira valabilitatea creditului.

Internet nu aveam pe el, iar un computer văzusem mai mult în poze, aşa că nici nu ştiam să îl pornesc, dar să mai umblu şi pe el! Desigur că se inventaseră internet-cafe-urile, desigur că erau jocuri pe calculator cu duiumul, doar că nu făceau parte din viaţa mea şi nici nu simţeam nevoia să le caut. Mai ales că nici nu îmi place cafeaua.

Prin 2006 deja apăruseră telefoanele cu cameră şi cineva mi-a împrumutat un telefon Samsung cu clapetă şi cameră VGA. Mi-a plăcut mult şi doi ani mai târziu, mi-am luat şi eu telefon cu cameră. Ce-i drept, bătrânul meu Nokia dădea rateuri şi nu îşi mai făcea treaba: bateria stătea fixată cu scoch şi o bucaţică de hârtie, semnal nu prea mai prindea şi nici nu mai auzeam la el.

 

Prin 2010 am descoperit telefoanele cu radio şi mi-am cumpărat un Samsung S100, cel mai frumos telefon pe care l-am avut vreodată. Negru şi rezistent, cilibiu, cu tastatura care glisa de dedesubtul display-ului. Avea şi cameră. Avea şi radio, la care ascultam oriunde mă duceam. 

Cică era model pentru femei, dar nu conta... Viaţa era frumoasă. Ce-mi putea dori mai mult?

Prin 2015, smartphonurile erau pe val. Nu aveam aşa ceva şi nici nu înţelegeam la ce mi-ar trebui unul. Nu avea nici măcar taste... deci, ce să fac cu el? Să mă uit la filme? Da, bine... de parcă nu aflasem că s-a inventat televizorul! 

Dar, spre deosebire de televizor, pe smatphone puteam pune Whatsapp! Mai ales că toţi cunoscuţii îşi făceau grupuri: la muncă, la distracţie, în familie... şi nu puteai trăi, dacă nu erai într-un grup de Whatsapp. Vorba cântecului: "Cine nu e scris pe listă, nu există"! 

Doar că eu nu eram şi trăiam bine-mersi.

Abia prin 2018 mi-am luat primul smartphome. Nu aş fi făcut-o nici atunci, dar telefonul meu se cerea schimbat. Şi cum nu prea mai aveam alte posibilităţi de selecţie, iar camerele foto de la smart auzisem că sunt foarte bune, mi-am zis că nu se va face gaură în cer, dacă îmi iau din acesta. Şi mi-am luat un Nokia 3... care mergea lent şi se tot bloca, dar mi-a oferit posibilitatea de a intra într-un grup de Whatsapp şi de a fi în rândul lumii.

De atunci cred că am mai schimbat vreo două telefoane, pentru că nu prea pun preţ pe tehnologie. Nu simt nevoia unui model nou decât atunci când cel pe care îl am deja, nu mai merge nici cu slujbe efectuate de-un sobor de preoţi. 

Iar când vine şi momentul unui nou telefon, caut ceva de calitate medie; nu mă avânt spre vârfurile de gamă, pentru că nu mă interesează să impresionez pe nimeni şi nici nu văd la ce mi-ar folosi aşa ceva; în definitiv, tehnologia are un rol şi dacă îşi face treabă, ce mai contează restul? Un Samsung face cam acelaşi lucru pe care îl face un Iphone - adică te ajută să ţii legătura cu oamenii, la fel cum un Logan face acelaşi lucrupe care îl face un BMW: te duce din punctul A în punctul B.

Mai ales că-mi sare inima şi când scap telefonul meu cel hârb... deci nu ştiu ce aş face, dacă mi-aş ciobi un telefon de câteva mii de euro.

Aşa că, da...de ce să fiu dependent de tehnologie? FOMO e pentru alţii, nu pentru mine.

...asta până într-o zi, când am rămas fără baterie la telefon. Nu eram acasă, aşa că nu am putut să mi-l încarc, iar baterie externă am, dar e suport pentru praf. Nu stau să mă car cu ea, pe oriunde mă duc.

Nu-i vorbă, că în vreo 40 de minute eram acasă şi îmi puneam telefonul la încărcat... deci ce se putea întâmpla în timpul acesta? Ardea ceva? Aflam când ajungeam. Venea Apocalipsa? Eta, na! Dacă aveam timp, mă ascundeam undeva şi poate scăpam; dacă nu, mă prindea nepregătit, muream şi gata! Aia e!

Şi totuşi...când mi s-a oprit telefonul, un fior de panică mi-a trecut prin inimă. M-am simţit, cumva, deconectat de lume. De familie şi de prieteni. Pentru o fracţiune de secundă, m-am simţit complet izolat şi singur. Dar mai ales, izolat.

Şi cumva...mai liber şi înconjurat de linişte.

Am FOMO din asta? Habar nu am. Nu am crezut, pentru că spre deosebire de orice văd în jurul meu, nu ţin să fiu la curent cu tot. Nu simt nevoia să comunic orice cu oricine şi nu mă interesează majoritatea lucrurilor care se întâmplă în jur. 

Când şi dacă sunt pe fază, verific orice vibraţie... e adevărat. Dar fac asta din dorinţa de a vedea dacă sunt căutat pentru ceva important. Şi mai am noroc că nu-s (foarte) căutat; iar dacă sunt, nu am mereu chef de vorbă. :)) 

Însă...fiorul acela de izolare m-a pus pe gânduri. Şi mă întreb dacă nu cumva sunt... şi suntem, deja, subjugaţi de tehnologie. Conduşi de tehnologie şi modelaţi după chipul şi asemănarea ei.

Un chip urât şi iluzoriu, în care contează doar imaginea şi distracţia. Reţelele de socializare, pozele pline de filtre, discuţiile fără rost şi perfecţiunea de himeră a lumii virtuale.

În aceste condiţii, ce mai înseamnă omul? Ce mai este el şi ce rost mai are pe planeta asta?

Cineva îmi arăta că au apărut ghivece inteligente pentru flori. Adică, inteligenţa artificială ne sare în ajutor şi ne anunţă când să udăm floarea, ca nu cumva să ne trezim că s-a ofilit. 

Am râs... întrebându-mă cum s-o fi descurcat mama - care avea tone de flori şi n-o anunţa nimeni când să le ude. Făcea treabă cât era ziua de lungă, avea capul plin de de toate, dar de flori nu uita. Nici ea, nici bunica, nici miliardele de miliarde de oameni care au trăit pe planetă, până în zilele noastre. 

Pe ei nu i-a anunţat nimeni când să se trezească, când să bea apă, când să se ridice de pe scaun, când să muncească sau să se odihnească. Şi au trăit, au crescut şi copii... că altfel, nu ne aflam noi pe aici.

 

Ieri am citit un articol despre un studiu care spunea că elevii care învaţă după o carte fizică, reţin mult mai bine decât cei care învaţă după pdf-uri. Alte studii arătau că persoanele care scriu de mână sunt mai răbdătoare, reţin mult mai repede şi se exprimă mai bine decât cele care scriu la tastatură şi trăiesc după aplicaţii de mobil.

Şi atunci...unde trebuie să se oprescă viaţa virtuală şi unde trebuie să înceapă viaţa reală?

Nu ştiu ce să zic. 

Dar bem pentru asta; ceva real şi bun... un vinişor dulce şi roşu, ca să mai îndulcim amăreala stresului cotidian. 

Fac cinste, aşa că nu vă sfiiţi!!

Şi hai să punem şi-o muzichie de inimă albastră, că tot e zi de sărbătoare. :)

[Aura Şova - Drăgaicele]