Dragoste de piatră

Na, că s-a făcut luna de când nu am mai prestat pe la blogosferă!

Ce să-i faci? "Famelie mare, remuneraţie mică, după buget, coane Fănică!" - vorba haimanalei autohtone.

Nu-i vorbă, că nici timp nu am mai avut....soare, cald, vacanţă, treabă...sezon de nunţi, ce să-i faci? :) Una-două şi-alte trei, să ne veselim cu ei! Casă de piatră, trăiască naşu' mare!! Îmbrobodim mireasa, pasăm buchetul purităţii la domnişoara de onoare şi dă-i cu bocetul şi dansul, c-aşa-i tradiţia :)

Foare tare ideea cu nunta asta! Te îndrăgosteşti atât de tare de o persoană  încât îi juri credinţă pe viaţă. Îi stai alături la bine şi la greu, o respecţi, o împlineşti. Ce poate fi mai minunat de atât? Nu mai trăieşti pentru tine, te deschizi spre ea şi îi oferi totul. Fiecare zâmbet, fiecare lacrimă. Fericirea se dublează,  tristeţea se înjumătăţeşte. O săruţi de "Noapte Bună", îi sorbi vocea moleşită de somn şi o mângâi până adoarme, doar pentru a-i asculta respiraţia regulată, îndulcită de vise...şi o îmbrăţisezi dimineaţa cu dor, ca pe prima rază de soare. Trăieşti pentru ea, respiri pentru ea şi ştii, în adâncul sufletului, că poţi răzbi prin orice de aici înainte. Priveşti viaţa de undeva de deasupra, o dimensiune superioară care nu poate fi afectată de micile neajunsuri cotidiene. Pentru că orice s-ar întţmpla, orice ţi s-ar întâmpla, orice i s-ar întâmpla, la sfârşitul zilei o vezi strălucind, o asculţi adormind, o priveşti visînd.

...şi realizezi că singura problemă reală a omului este moartea. De abia de atunci în colo nu se mai poate face nimic. 

No, mişto, sau ce papucii calului ne dăm în teleguţe pe aici?

Şi-apoi vine realiatea: una se mărită cu Zidul Berlinului, alta cu un pod francez. Soţii devin Broscuţa din garaj, interfaţa inteligantă a nu ştiu cărui program mai şmecher sau păpuşa gonflabilă cumpărată pe 1 leu de la magazinul din colţ. Şi-apoi nu poţi să nu te întrebi mirat: omenirea asta mai e normală cu capul?

Nu-i vorbă, că nici eu nu cred că am toată ţigla pe casă...dar parcă nu-s chiar atât de căpiat!Cum vine asta, să te măriţi cu podul? Cică nunta s-a desfăşurat conform tradiţiei, cu rochie albă, buchet de flori şi sărut de pecetluire a legăturii.

Sunt curios cum s-o fi petrecut noaptea nunţii...ce înfăţişare de Luceafăr o fi luat ginerele :)) Dacă mai trăia Eminescu, parcă văd că îi compunea poezie şi lu' magnifica creatură:

Din sfera mea venii cu greu 

Ca să-şi urmez dorinţa

Căci mucegaiu-i tatăl meu 

Iar mama mea-i ţărâna.

Mda...curioşii mor repede, ştiu. Doar inocenţii trăiesc mult. Băi, şi-s câte unii esenţă tare, mai ceva ca parfumul de trandafir! Duhnesc a inocenţă ca maneliştii a parfum d-ăla meşterit în fundul garajului, de  te-nţeapă la ficat când îi dai de iz.

Păi cum aşa ceva? Ce porcărie mai e şi aia, să te-nsoţeşti cu podul? Dar şi mai halucinantă e declaraţia miresei: Podul meu înţelege că eu iubesc şi alte construcţii asemănătoare, dar şi bărbaţi". Ahamm...sigur, sigur, asta zici tu. Dar pe bărbată-tu l-a întrevbat careva? C-apoi nu ştiu, zic şi eu...nu se pune că-i adulter în cazul relaţiilor extraconjugale?  Ţi-ai luat podul, stăpâneşte-l cu toată familia şi înghite în sec! Atâta te-a dus capul, tragi de pe urma consecinţelor....Asta una la mână.

Pe de altă parte, din punctul de vedere al relaţiilor inter-umane: e clar că aia habar nu are ce înseamnă, ce presupune o căsătorie. E un fel de "hai să ne jucăm de-a mama şi de-a tata: tu aduci noroiul şi eu fac mâncare". Ceea ce e în regulă...pe la 2 ani. Dar să te comporţi aşa când eşti femeie în toată firea, cam lasă de dorit. Păi ce încredere să mai ai într-o creatură d-asta în caz de problemă serioasă? 

Din punctul de vedere al Bisericii, căsătoria e o taină, o uniune cu Hristos. Şi duduia  se şterge la fund cu ea, o ia în glumă. 

Din punctul de vedere al femeii, căsătoria e un ideal. De la vârstă fragedă e îmbuibată cu rochie de mireasă şi prinţi pe cai albi. Dar în fine...concluzia e că şi visul acesta e bun de hârtie igienică.   

Din punctul de vedere al statului, căsătoria e un act de comuniune. Doar că nici statul nu recunoaşte aşa ceva...conform Codului Civil, căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie. Sau mă rog, mai nou cică se acceptă termenul de "persoane", ca să se simtă toţi zăbăucii că au făcut o mare şpârlă şi îi recunoaşte lumea. Dar nu contează!!! Ideea e că femeia o vedem, dar bărbatul, persoana, omul, ia-l de unde nui! Prin urmare nu-i legal, deci e ilegal!

Dar ce să te mai faci...eventuak îi dai dreptate lui Einstein: "Două lucruri sunt infiite  - universul şi prostia. Iar despre primul, nu sunt atât de sigur..."

P.S.: Aproape că subiectul e scenariu de film din categoria "glume cu proşti, pentru proşti".

Vine soacra, cum se face p-aci pe la ţară: "Maică, dar nu l-ai adus să-l vedem şi noi pe ginere...e frumos?"

Nora: "Nu se poate mamă-soacră, bărbati-miu e un pic cam ţeapăn! Nu se mişcă, săracul..."  

Vântul maturităţii

Nu de mult am citit un articol foarte amuzant  ce decreta fără putinţă de tăgadă că bărbaţii se maturizează mai greu decât femeile...cam cu 11 ani mai târziu. Astfel, creierul bărbaţilor se maturizează la 43 de ani, în timp ce al femeilor la 32. Aşa...şi ce-i cu asta?

"Opt din zece femei cred ca bărbaţii nu vor înceta niciodată să se comporte copilăreşte, la acest tip de comportament încadrînd flatulenţele, mâncatul de la fast-food la ore tarzii, jocul pe calculator, şofatul cu viteza mare, luatul în deradere al regulilor, condusul cu muzica la volum maxim, încercările de a învinge în jocurile cu copiii, tăcutul în timpul unui moment tensionat, nepriceperea de a găti ceva simplu, relateaza Medical Daily."

Tragic, să-mi trag palme! Aproape că-mi vine să plâng, dar nu mă trece.

Nu ştiu cum să spun, dar dacă există femei care pleacă urechea la tâmpenia asta, atunci 8 din 10 dudui sunt prea naive şi prea inocente ca să aibă o părere demnă de luat în seamă. De ce? Simplu: nu înţeleg ce treabă are capacitatea de a depăşi problemele cu manifestarea unor simple capricii. În plus,  flatulatul când îţi vine nu ţine de maturitate, ci de educaţie.  Nu cred că-ţi trebuie 43 de ani ca să pricepi că nu-i chiar frumos să turui pe dos când are chef mama lui de colon! Iar restul...hmmm...frate, dacă muşchiul meu vrea lapte de popircheliţă bălţată la 3 noaptea şi am în frigider aşa ceva, mă duc să beau. Punct. Şi fac asta la 20, la 30 şi la 80 de ani, dacă mă mai prinde careva pe planetă la vârsta aia - nu c-aş avea aşa ceva în plan...

Iar dacă am chef să-mi bag acceleraţia bolidului prin podea, mi-o bag. D-aia îmi iau carnet. Pun ce muzică vreau eu, o dau cât de tare vreau eu şi plec unde vreau eu. Probleme? Apoi, când mi-a trecut vuul nebuniei, mă întorc acasă şi-mi fac pâine prăjită la toaster - NA! Eram mai matur dacă-mi găteam cotlet de porc la grătar, tras în sos de bere?? Că nu pricep care-i faza..

Da' mă rog, poate nici nu trebuie...nu-s încă la vârsta de aur. Mai am ceva timp să mă mai înconjor de copii, afinitate fundamentată pe aceeaşi subdezvoltare mentală. Fain. 

Dar de ce regretăm cu atâta aplomb copilăria? Dincolo de evidenţe, motivul cred că este unul singur: îţi permiţi să fii viu, fără teama de a fi judecat. Să trăieşti şi să te manifeşti în consecinţă fără a gestiona situaţii cu calm, după modele împământenite şi studiate într-o sală de curs arhiplină. Să ierţi mult şi repede, să te bucuri din orice. Să faci ce vrei, nu ce aşteaptă altcineva de la tine.   

Iar dacă percepţia socială de presupusă imaturitate mă "condamnă" să mă înconjor de toate lucrurile astea...Hip Hip Ura!!! Ia să vedem cine e mai fericit după ce tragem linia finală!

Quo vadis?

După multă trudă şi stăruinţă, după ce cartea am dat-o gata acum vreo 16 ani, am reuşit să văd şi ecranizarea poveştii. Cea poloneză, din 2001.

Când am citit, povestea m-a impresionat. Poate doar amănuntele şocante ce au impresionat o minte tânără: scenele sângeroase, arenele cu lei şi luptele de gladiatori. Ca să spun drept, uitasem povestea. Îmi aminteam doar descrierea mirosului greţos de carne arsă ale creştinilor ţintuiţi pe cruce, arderea Romei şi un ditamai taur cu o fecioară dezbrăcată, ţintuită între coarnele lui - graţie ilustraţiei destul de elocvente de pe coperta cărţii. 

Apoi, îmi mai aminteam pasajul final: 

- Quo vadis Domine?

- Romam vado iterum crucifigi.

Şi cam atât. 

Deci practic,  tot demesul meu artistic a fost ca şi cum aş fi redescoperit America: o noutate, chiar dacă mă mai intersectasem cu el.

Însă acum am înţeles totul la un alt nivel. Dincolo de desfăşurarea acţiunii, am remarcat atmosfera. Costumele. Expresiile de pe feţele actorilor. Şi tot timpul cât a durat filmul, nu m-am putut abţine ca într-un colţ al minţii să nu compar atmosfera din Roma lui Nero cu cea a Romei din timpul lui Spartacus:

Mai mult sânge, mai multe scene explicite de sex şi nuditate, dar aceeaşi atmosferă de decădere morală îndreptată doar spre satisfacerea nevoilor instinctive: mâncare, femei şi violenţă extremă. 

Iar în spatele acestor aspecte, stă o poveste de viaţă. 

În legătură cu cărţile, cineva mi-a spus odată că rezistă în timp doar cele ale căror poveşti sunt mereu actuale. Făcînd abstracţie de decor, oamenii sunt neschimbaţi de la apariţie şi până în prezent. Iar oprele care vorbesc despre oameni sunt mereu actuale, tocmai pentru că şi noi suntem neschimbaţi.

Aşa este şi Quo Vadis-ul lui Henrik Sienkiewicz: o poveste despre oameni. Pe fundalul persecutării istorice a creştinilor, povestea este una despre iubire. O iubire, la prima vedere imposibilă: Marcus Vinicius, un patrician roman se îndrăgosteşte de prinţesa unui trib barbar, care mai este şi prizonieră a Romei.  

În ultima vreme remarc atât de multe poveşti de iubire imposibilă...cei 2 se iubesc, DAR: au religii diferite, au poziţii sociale diferite, au vârste diferite, au etnii diferite, naţionalităţi diferite. Părinţi împotrivă, bani puţini pentru a susţine o relaţie, societate împotrivă: CE-O SĂ ZICĂ LUMEA? Gata, aici s-a pus capac: Ce-o să zică lumea? Da mi se rupe de lume!! Trăiesc în lume, dar nu cu lumea...plus că e o vorbă veche din bătrîni: "Câte bordeie atâtea obiceiuri". Este? Ce treabă are lumea? Deci..."Băi, ia gata că m-am enervat! ALINIEREA!! Şi acum să iasă în faţă care nu are loc de mine... Tu? Dă cu paf de mers, n-am nevoie! Pariu că se învârte planeta şi fără să ştiu părea ta! A...şi tu? Marş după ălalalt, că vă fugăr pe amândoi de vă ies plămânii pe urechi!!" - cam aşa tratez problemele cu lumea. 

Dar iubirile imposibile sunt...şi mereu găsim vinovaţi. Societatea, Dumnezeu...care dacă aş stă să judec puţin, cred că se sparge de răs când ne vede că ne rupem capetele pentru că unii se închină cu 3 degete şi unii fac mătănii pe covoraş - şi în cele din urmă totul. Că nu-i maşină, că-i casa prea strâmtă pentru târla de puradei proiectaţi, că nu-i barbă, că prea mare, că-i prea lată, că-i laie, că-i bălaie. 

PROŞTILOR!! Doar noi ne facem iubirile imposibile. "Cu mânuţele astea două, am creat o problemă nouă"...vorba lu' Nea' Călinescu. Nimeni altcineva! Doar noi...cu temerile noastre, fricile noastre, laşităţile noastre. Angoasele noastre, nehotărârile noastre. Nu trecutul, nu prezentul, nu viitorul...doar noi! 

Mai intru câteodată pe siteuri de socializare şi mă apucă groaza, apoi sila, apoi scârba fizică. Văd atât de multe imagini atent făurite, perfecte, că-mi vine să dau şi să fug! De la mediul ambiant - mereu în tendinţe, fie că vorbim despre locuri exotice, baruri megafrecventate sau banala baie cu capacul wc-ului ridicat - machiaj, haine şi accesorii, până la atitudine, poziţie şi comentarii...mereu inteligente, mereu adânci şi cu sensuri absconse privirii. Băi profunjilor, voi aveţi vreun habar ce spuneţi acolo? Vă spun eu: NU! Pentru că dacă aţi avea măca o moleculă de idee, fiecare generaţie următoare ar fi mai luminată, nu mai degenerată decât precedenta! 

De aceea societatea decade. De aceea viaţa devine insuportabilă. de aceea apar iubirile imposibile. Din cauza noastră. A slăbiciunilor noastre şi egoismului. A comodităţii noastre. A obişnuinţei...a doua natură a omului. O prostie. Natura omului rămâne neclintită, însă comportamentul omului se schimbă; nu există obişnuinţă. Du un vegetarian la polişi garantat că în 2 săptămâni înghite canistra de grăsime de balenă pe nerăsuflate. Apoi lasă-l singur în deşert şi va trăi o viaţă cu insecte, salcâm, tamarix şi cactus. Nu, obişnuinţa nu este un motiv.

Citeam recent un articol: Au crescut salariile faţă de anul trecut şi românii sunt mai optimişti. PROŞTILOR!

Optimismul este o stare abstractă a spiritului şi nu se bazează neapărat pe aspectele concrete ale vieţii. Realismul la fel, pesimismul la fel. Câţi oameni cu salarii de mii de lei se vaită, mai opăriţi ca cei ce-şi duc traiul cu câteva sute de lei pe lună? Am întâlnit oameni care-şi fac vacanţele în străinătate şi oameni ce nu-şi permit să meargă până la băltoaca noastră de mare. Ghici cine se vaită? Toţi!! 

Prin urmare, optimismul este o stare superioară, cumva ieşită din canoanele realului....

Era odată o poveste cu un rege care se îmbolnăveşte şi vraciul împărăţiei îi găseşte ca antidot doar purtatul cămăşii unui om fericit. Trec toţi vizirii, conţii, boierii, puii mei de feţe aristocrate pe la el şi toţi se declară nefericiţi. Pornesc soli în tot regatul, toţi oamenii  se declarau nefericiţi. Şi-apoi, un pierde-vară la marginea drumului spune: "DA, SUNT fERICIT!" "Păi atunci dă-ne cămaşa, să o ia regele pe el şi să se facă bine...tu îţi iei răsplată...jumate din împărăţie şi fata de soţie, alea -alea...mişto de tine" 

Iar vagabondul răspunde senin: "V-aş da-o cu dragă inimă, dar nu am!"

Da, o poveste proastă! Puerilă, chiar tâmpită. Dar reală. Acela e optimismul. Când găseşti o bucurie atât de mare, încât totul se estompează în jurul ei, indiferent de aspectele înconjurătoare. 

...la fel ca iubirea. Iar atunci în ireal, în sufletul tău, nimic nu e imposibil.

Dincolo de persecuţii, de frumuseţea cotropitoare a Lygiei, de crucificări şi religie, acesta este Quo vadis.

Unde mergi? Încotro te îndrepţi? Fugi şi te ascunzi, sau rămâi şi dai din coate?