The future begins today

Ministreasa Udrea este premiată pentru imaginea de “femeie încăpăţânată şi afurisita” pe care şi-o ştampilează cu sârg pe distinsu-i chip (“Păi şi ăsta-i un motiv de laudă? Vai…sunteţi cea mai nasoală femeie pe care am văzut-o în viaţa mea! Să bem pentru asta!”). Băselu’ laudă cu patos (pe principiul: “Zicea Patos către ei”) turismul “extrem de eficient” practicat de Elenuţa (nu aia parlamenţăcioasă la europeni), apoi se rupe în talente şi realizări, în timpul unui discurs – cel mai bun somnifer, credeţi-mă pe mine!. Guvernu’ se asumă* de zor în nişte porcării de legi, care cică ar scoate ţara din că…căderea în care se află. Magistraţii se continuă în grevă. Boc cel “mic la stat, mare la sfat” îl tot ameninţă pe Badea cu mănunchiul de pene şi borcănaşul de super-glue. Autostrăzile ba se fac, ba nu se mai fac, din lipsă de fonduri. Iacob Ridzi scoate iar capul din nisip şi dă în judecată pe mă-sa ştie cine, pentru a creea o diversiune şi a reuşi să o scoată cumva pe pretena ei cea blondină până-n sistemul nervos periferic. Unii taie panglica de inaugurare, unii sunt in toi de discurs mobilizator, cu vena umflată pe tâmple şi faţa roşcovă de atâta indignare…Unii (mascaţi şi înarmaţi) jefuiesc cu spor maşinile blindate ale băncilor, alţii clonează carduri…
Românica e un teatru, unde spectatorii râd, plâng în hohote, înjură şi inventează noi semen ale respectului mut, se zgâiesc atenţi să mai descopere încă un indiciu referitor la Elodia sau se bălăngăne fericiţi şi ameţiţi, în tip ce in difuzoare urlă “Sunt un jmecher cu valoare şi de restu-n cot mă doare!”

Dacă aş privi totul din exterior, pe cuvânt că m-aş îngrăşa de atâta râs! (cu riscul de a deveni obez). Ce Pablo Francisco, Chris Rock, Gabriel Garcia, Chris Tucker, Robin Williams sau Jerry Seinfield? Dacă ţara asta s-ar aburca pe o scenă (cu scânduri din alea umflate la preţ), ar creea cel mai tare Stand-up Comedy din toate timpurile… Am fi Stăpânii Lunii, am primi premiul întâi cu coroniţă de trandafiri, centura W.B.A. a Hazului şi…cam toate distincţiile mai speciale care există pe lumea asta!
Şi mă întreb: “Mai există, oare, vreo scăpare? Ne mai lecuim noi, vreodată? Mai apuc ziua în care voi fi şi eu mândru că locuiesc pe meleagurile astea, sau e cazul să părăsesc ţara asta, ca pe o cocioabă plină de ciumă? E clar că ne trebuie o schimbare, ne trebuie “ceva” major….dar nu mă mai pot exalta la toate ţoapele copilaroase care fac revoluţii internautice, sau la promisiunile pe care le scot aleşii pe gură şi apoi micţionează cu drag pe ele. Nu mai pot spera într-o minune, pentru că doar unii au de câştigat din trebuşoara asta; iar eu m-am săturat până-n gât! Sincer, chiar aş vrea să locuiesc într-o ţărişoară mai normală…şi dacă ar fi ceva de făcut, dacă cineva ar descoperi o cale viabilă prin care se poate ajunge la nenorocirea aia de luminiţă de la capătul tunelului, eu aş lupta. Serios. Doar că…Blestem! Nu prea există aşa ceva!”

Unii mai deştepţi ca mine spuneau că ei au încredere în generaţia care vine după noi, au încredere în familie şi în filosofia ei. Dar…

Stăteam frumos la rând în sucursala unei bănci, pentru a-mi plăti dările către stat (ca un cetăţean onorabil ce mă aflu). Şi în faţa mea, nişte neni deschideau un cont…pentru Ciobanu Mario! La început am crezut că ei zic Marius, dar înţeleg eu ca cucu-n gură, că m-am îmbătat eu si nu mai aud cum trebuie…dar…au repetat! CIOBANU MARIO!!!
Băi, ce nume e ăsta?? “Ciobanu”, hai că am mai auzit…şi la fel şi “Mario”. Dar alăturea?? Părinţii ăia au fost beţi, când şi-au botezat odrasla?? Ce mama mă-sii?? Am mai auzit eu de un domn Boschet care au ajuns preşedinte, sau de Suliţe cântăcioase…dar ăştia barem erau botezaţi în limba lor. La noi e o nebunie completă!
Nu mă înţelegeţi greşit…”Ciobanu”e un nume respectabil. Dar Mario???? Îmi aduc aminte de demenţa care lovise Românica pe timpurile Dalass-ului, când nu mai existau alte nume de botez decât Jere, Bobby, Clif, Suelen, Pamela sau Mis Eli…Animalele erau denumite aşa, prichindeii născociseră jocuri de cuvinte cu numele astea, iar unii mai norocoşi chiar se intitulau în modul acesta...mai exotic!
Să revin la familie…ori ăia-s o şleahtă de proşti cu neuronul leneş, ori o cireadă de parveniţi jegoşi, care vor să iasă ca păduchele în frunte. Ţărănoi care au dat de bani şi acum cred că le-a crescut o pereche (de creier) în plus…adică fix ciobani, dar în sensul cel mai urât al cuvântului!
Ăsta face parte din categoria conaţionalului snob, care stă prin Italia 2 zile şi apoi uită să vorbească româneşte? Prost gust şi neghiobie la maxim! Este ca şi cum te-ar chema Bradpit Ghiorlan, Goodluck Vasile sau Okane (“bani”) Poponeţ. Mai vreau să trăiesc până aud şi de “Alah Păduraru” sau “Ainştain Gunoieru”, apoi gata! Scopul meu pe planeta asta s-a cam înfăptuit…

Şi mă întreb: familiile astea să educe noua generaţie, să ne creeze viitorul mai străluminos ca un soare în extaz tantric?

Acum ceva vreme, îmi căutam pe internet nişte imagini cu picturile lui Salvador Dali. Şi nu ştiu cum face, că intru pe un site (cred că era ceva de socializare, sau aşa)…unde copiii talentoşi cu creonu’ pe cârtie (sau mouse-ul pe monitor) îşi puteau posta lucrările; făceu un profil unde spuneau câteva lucruri despre ei, apoi…dă-i înainte cu tupeu! Celebritatea te aşteaptă nerăbdătoare…
Şi cum vă spuneam…nimeresc eu aici, ca musca-n lapte, fix pe pagina unei divenii, Ea, cu buzişoarele ei sensibiloase ataşate de propria guriţă, spunea: “Sunt o rebela pur-sânge, sexy şi seducătoare, care urăşte minciuna sau prefăcătoria şi iubeşte onestitatea şi adevărul. Ador să călătoresc, iubesc dansul şi…nu am oră de culcare! Deşi am doar 12 ani…nu îm…”
Hoooo…pune frână la cai, că dau cu oiştea-n gard! Ce face asta???

Băi! Cu modul de gândire al specimenelor para-normal de fitzoase sunt obişnuit…poate mai mult decât aş vrea; dar alea aveau măcar buletin! (ca să nu zic altceva, mai nasol).
O fi fency şi trendy să te consideri şefă la sanatoriul de rapan...dive! Însă nu prea mi se pare normal ca o feţiţă de doar 12 ani să afirme că e rebelă şi seducătoare! Tu, copilă! Şti barem ce înseamnă aburelili astea care ai înţeles tu că sună mişto?? Eşti pe modul “copy-paste, cut-paste” şi îţi începi ucenicia în magica meserie a uciderii celulilor codaţi?? Sau eşti vreo progenitură de familie din asta cu pretenţii şi ai învăţat că ţi se cuvine totul, că eşti speciala, extra-ordinara, unica şi neasemuita frumuseţe atroce şi rară??
Eu ştiu că pe la 11-12 ani, hormonii îşi încep monstruasa lor agitaţie; că acum apar zorii linguşiturilor libidinoase, a boticului sculat mofturos în sus…că este momentul când “c” devine “k”, “v” se preface în “w”, iar “i” se transformă în mai cool-ul său frate “y”, dar… CHIAR AŞA?????? CHIAR ÎN HALUL ĂSTA??
Mustul, prin fermentare, are şansa să devină cel mai aromat şi mai nobil vin. Cam aşa se întâmplă şi cu fetele…prin adolescenţă, pot înflori şi apoi deveni acele domnişoare, apoi doamne, care au fascinat dintotdeauna poeţii şi artiştii umanităţii. Dar ce te faci când fermentaţia transformă vinul în oţet şi adolescenţa preface bobocelul de trandafir într-o…curvă penală, odioasă şi ofilită?
Totuşi, nu mă pot abţine să mă întreb care le vor fi clienţii. Poate doar disperaţii ăia de crestaţi pe polatră...

Deci, m-am lămurit! Tânăra generaţie nu poate reprezenta Marea Salvare a Neamului. Poate doar Marea…Dezmăţare!!…

Şi totuşi, eu chiar vreau să mai încerc! Vreau să sper, vreau să cred că metastaza în care ne aflăm se va transforma, miraculos, în ceva care să ne dea putere…Aşa că voi continua! Chiar dacă familia nu mai are speranţă iar copiii sunt o cauză pierdută…poate cei care acum sunt în preajma majoratului?
Acei cavaleri nobili care visele lor cel mai mare este să marcheze la bagaboande tunate şi-n limbă? Şmecheroşii cu tupeu, idolatri de Caltaboş cel Grozav şi Târtiţa de Aur?? Ăia crestaţi pe ecuatorul scalpului, care bagă din darabană la bidon, pentru a-şi etala ăăăăoiala gâjâită cu sensibilitate, pe care o scot prin bălăngănirea omuşorului? Frângătorii de pipote cu ţepi pe bostan, perciuni tip “pumnal”, gulerul de la tricou sculat erect în sus şi lănţocul de W.C. atârnat pe după cefălăul în triplu exemplar?? Inconştienţii care se cred Şumacheri (că rimează cu “şmecher”) şi se fleşcăiesc printre fiarele bolidului, dar mai omoară şi pe alţii nevinovaţi? Păi ăia nu-s în stare să-şi vadă de perspectivele lor amărâte, d-apoi de cele ale unei naţiuni în moarte clinică…
De târâturile tip(e)dorobanţier nici nu mai amintesc! El ar fi bune…numai dacă ar locui la o spelucă de bordel! Dacă s-ar aprinde felinare roşii prin toată ţara, atunci, DA! Ar fi pe primul loc, dar numai la actul babardirii contra-cost! Că doar nu e o obligaţie…e o necesitate care trebuie făcută!

Farsa amanta braileanca 1
Farsa amanta braileanca 2


E clar! Nu mai avem speranţe, măi oameni buni!…


Să nu credeţi cumva că sunt vreun monument de pesimism, sau că am picat iar în nu ştiu ce decrepitudine! Numai că…decât să mai sper în ceva frumos, apoi să mi-o iau în dinţi şi să mă tăvălesc prin mâzga dezamăgirii, mai bine mă gândesc la ce e mai rău şi mă bucur că nu am avut dreptate!

Întrebarea de 1000 de puncte este: momentul acela va veni vreodată??

*Să-mi trag pălmi, dacă eu am priceput ceva din treaba asta cu asumarea! Pentru că ea, ca orice faptă a nobilimii pântecoase, nu se face în condiţii normale; ştiam că “a-ţi asuma” înseamnă să accepţi laudele succesurilor, dar şi consecinţele eşecelor, oricât de hidoase ar fi ele. Ori…eu văd că la lăudat e înghesuială de nu ai loc să arunci un ac, dar când e vorba să iei asupra ta şi porcăriile…nu prea se întâmplă nimic! Nimeni nu suferă de scăderea burtocului sau a averii, nimeni nu face pârnaie, nimeni nu are clintit măcar un fir de păr de pe acoperişul gâtului. Nimeni nu se târăşte neputincios şi plin de sânge prin şanţuri, nimeni nu îşi toarnă ţărână-n cap…Deci: ce mai înseamnă în ziua de azi, “a asuma”? Poate s-a schimbat limba română cât am fost eu la…acolo unde până şi regele merge singur…Sigur, aşa s-a întâmplat!! Nu încape îndoială! M-am înţepenit eu pe stilul vechi, am rămas eu în urmă cu ştiinţa!

P.S.: Intenţionat, am omis persoanele de valoare (oricum, singurul model bun de urmat în viaţă este unul mort) şi tinerii talentaţi, care chiar ar putea schimba ceva în bine. Măcar teoretic…pentru că practic, numărul lor este mult prea mic ca să reprezinte ceva. O picătură de miere într-un butoi de mizerie şi gunoaie râncede…
Trist, dar adevărat.

The Spark of Brightness

Concluzia???




Să purcedem cu toţii, spre urnele de votare! Să schimbăm schimbarea! Da, Da, Da!
Să facem să fie pace în lume! Să zboare porumghei albi şi să sufoce văzduhul cu fâlfâirea aromelor gelatinoase de dragoste, pe care le elibereaza de sub minunatele-i pene imaculate! Să ne aprindem căldura în suflet şi în Preacinstitul Calorifer, să pornim ninsoarea de iubire şi să plutim pe aripi de Cupidonel, printre norişorii cei pufoşi!

Să acţionăm aşa cum este mai bine pentru gloria Patriei Mamă!
Să facem să fie bine, nu să fie rău (că e mai bine aşa, credeţi-mă pe cuvânt!)

SĂ NE ZBURĂTĂCIM DOSURILE TINERE LA VOT ŞI SĂ NE ALEGEM ALEŞII!!!!

Noaptea târziu, cu mine şi persoana mea

By Krrish

4M.M., with love

Motto:
"Stelele care cad, nu pier.
Stelele care cad, se duc spre un alt cer"
[Taxi - Stelele care cad]

Întotdeauna am spus că nu este important CÂT trăieşti, ci CUM trăieşti. Avem în noi ceva divin...ceva pe care trebuie să îl valorificăm cât timp suntem pe acest Pământ. Uff...dacă aţi vedea ce rămâne dintr-un om după moarte...doar un corp palid şi rece, încremenit în seninătatea lui; apoi, cu timpul... o mână de oase uscate şi înnegrite, ca nişte crăci zdrenţuite şi arse de gerul iernii. Atât.
Şi te întrebi: aceasta să fie oare persoana care mă îmbrăţişa când îmi era frig, acesta să fie cel care luneca pe ringul de dans şi mă purta în lumi exotice, lumi pe care poate nu îmi va fi dat să le văd aievea? Acesta să fie omul care ne-a descreţit frunţile, atunci când credeam că nu mai există speranţă?
Dar nu este acesta. Ceea ce rămâne este doar colivia spiritului; cuşca care ne ţine ferecat spiritul, care ne îngrădeşte libertatea şi o impurifică...pentru că ceea ce am cunoscut noi, încă străluceşte undeva departe...atât de departe încât nici nu putem vedea.

Cine a spus că realizăm ce am avut, abia după ce am pierdut, a fost un geniu. Pentru că a înţeles atât de bine ce înseamnă să fii om, încât a surprins în câteva cuvinte, întreaga esenţă a acestei stări de fapt. La fel a fost cu Michael Jackson, cu Christopher Reeve, Tatiana Stepa, şi acum, cu Patrick Swayze şi Nicu Constantin.

Astăzi, omenirea a pierdut 2 artişti, 2 maeştri...2 comori; noi cu toţii....pentru că valoarea nu are naţionalitate sau graniţe...la fel cum nu are nici prostia şi ipocrizia. Dispreţuim bogăţia care o avem lângă noi, dispreţuim talentul...dar abia când vedem că o lumină este pe cale să se stingă dintre noi şi să se mute în altă dimensiune, realizăm că ne-am trăit vieţile în van. Realizăm cât de seacă ne-a fost existenţa, cât de acută este nevoia de a scoate la lumină scânteia aceea specială, care ne face unici. Ne dăm seama cât de efemeră este viaţa şi cât de repede se poate termina..Timpul trece mult prea repede...iar clipa ce va veni ne poate găsi chiar pe noi, un mănunchi de resturi putrezite, mâncate de carii şi viermi. Şi atunci, doar plângem. Un vulcan înroşit de durere, ce aruncă în aer un amalgam de sentimente tardive şi înlăcrimate, un vârtej de vise şi speranţe neînfăptuite.

Sau poate nu...poate nu ne gândim la nimic. Poate nu avem timp să ne gândim. Poate un asemenea eveniment nu ne impresioneaza într-atât încât să simţim chemarea care se zbate în fundul propriului nostru suflet, care sângerează şi strigă din răsputeri. Un ecou încins, care se va stige aşa cum a pornit.
Poate nu te gândeşti la nimic...nici măcar la întunericul gelatinos care te împresoară lacom, ca o caracatiţă flămîndă. Un întuneric al ignoranţei.

Şi totuşi, acele stele care ard, fără a se stinge vreodată, există independent de voinţa sau credinţa noastră. Acei oameni care au îndrăznit, care şi-au depăşit limitele şi au reuşit să se elibereze, să trăiască cu adevărat, sunt printre noi. Sau au fost...
Au părăsit această lume, la fel cum un nevinovat îşi părăseşte locul de supliciu. Cu capul sus şi cu demnitatea înscrisă pe chip. Indiferent că au ales să plece de pe perna propriului pat(pe sistemul "lasă-mă să mor acolo, pe pernuţa mea"), înconjuraţi de iubirea neputincioasă a familiei, sau de pe o pernă de burete, a vreunui spital insalubru, acele persoane ne-au luminat existenţa, într-un fel în care, poate, nici măcar nu îl bănuim.

Stelele care cad, se transformă în giuvaieruri de lumină. Apoi, după o vreme, redevin stele...